99,99%

Orice teatrolog care se respectă ştie unde-i Teatrul Naţional din Bucureşti. Teatrologul mai ştie şi că acest teatru are trei săli, anume Sala Mare, Sala Amfiteatru şi Sala Atelier. Din păcate, teatrologul de mai sus (care sunt eu) este un tâmpit, pentru că mai e şi Sala 99.

În sine, piesa* lui Sartre e cunoscută şi arhi-fumată, cel puţin pentru generaţia care s-a păcălit cu fiinţa şi neantu’. Totuşi, fascinanta mea patrie adaugă plus-valoare consistentă acestui fascinant produs cultural marxist (uau, ce ’oaţă mi-a ieşit asta!).

În primul rând, enigmatica sală 99 (nu vă zic unde e, vă las plăcerea de-a o descoperi singuri) e numai bună, că-i rotundă ca un fund de cazan (acţiunea piesei se petrece, desigur, în iad). Decorul e minimal, de criză sau de iad: folie de plastic („pereţii”); o masă sau un altar; scaune pentru spectatori.

Contribuţia românească e de tip „Sergiu Nicolaescu”, fiţi atenţi la caseta tehnică. A doua contribuţie naşte-o revoluţie fix la distribuţie: Constantin Dinulescu, altfel un mare actor, îl „face” pe Garcin! Dacă nu e o găselniţă post-modernă de mare rafinament (mira-m-aş!), atunci e pur şi simplu o greşeală: ca personaj, Garcin e un ziarist tânăr şi neliniştit, pe care guvernul îl împuşcă şi-l linişteşte. Nu-l împuşcă fiindcă-i tânăr, ci fiindcă dezertează (din motive principiale, desigur: e socialist şi pacifist). Ori, Dinulescu a împlinit 79 de ani (La Mulţi Ani, Maestre!) – cam greu să-l recruteze vreun guvern normal la cap. Poate unul existenţialist, sau suprarealist, cine ştie...

Iuliana Moise e destul de convingătoare în Estelle, poate un pic prea „făcută” din exclamaţii; în schimb, Carmen Ionescu e o forţă în Ines, e atât de hămesită după carne de fetişcană, că-ţi vine s-o chemi la o bătaie parte-n parte, ca în curtea şcolii! Dacă nu se băga mereu idiotul de Garcin, aveam şi eu faza aia cu lesbiene pentru care mă tot vântur pe la teatru. Şi nimic, domnule, nimic!

Finalul e alt moment de triumf regizoral: uşile care ar fi trebuit să se deschidă (şi să dea tot clou-ul piesei), nu se deschid neam, aşa că totul se termină în coadă de peşte, fără nici un chiţibuş. Bref, Huit Clos într-o reprezentaţie 99,99% românească.

* Cu uşile închise, de Jean Paul Sartre, la Teatrul Naţional Bucureşti. Regia: Mircea Anca. Decoruri: Mircea Anca. Costume: Mircea Anca. Muzica: Mircea Anca. Cu: Iuliana Moise, Carmen Ionescu, Constantin Dinulescu.

MIHAI BUZEA

Legenda Marelui Inchizitor

Păi n-am fost, mă, la teatru? Să-l văz, carevasăzică, pe alde Rebengiuc în ”Legenda Marelui Inchizitor”, la Naţional, la Sala Atelier (cea mai naşpa sală a Naţionalului din Bucureşti). Ce să vă zic, Rebengiuc e mare, dramatizarea e faină (Radu Penciulescu a făcut-o), textul de bază e Dostoievski (“Fraţii Karamazov”). Adică rusesc. Adică un text puternic, impresionant, dar în esenţă complet depăşit.

Scriu postul ăsta nu ca să mă dau mare c-am fost la teatru (că de-acolo m-am băgat direct în cârciumă, la bere, n-aveţi voi frică!), ci pentru că a mia şi a j’de mia oară mă izbeşte asemănarea teribilă din români şi ruşi. Asemănare teribilă şi groaznică, din punctul meu de vedere.

Mai exact, asemănarea dintre “sentimentul românesc al fiinţei”, cum spunea nătângul de Noica, şi “sentimentul rusesc al fiinţei”, de care intelectualii ruşi sunt obsedaţi de la Petru cel Mare încoace (adică, moşule, de mai mult de 300 de anişori! Asta obsesie!). Formulat sumar, “sentimentul” ăsta e cam aşa: “Prin ce morţii mă-sii ne deosebim noi (ruşi, români, etc. – nota mea) de europenii din Vest?”.

Ar fi, cred eu, câteva răspunsuri, fiecare legitim în felul său:

1. Prin nimic. Suntem la fel de proşti ca vesticii.

2. Prin religie. Varianta noastră de creştinism (ortodoxismul) e cea mai apropiată de învăţăturile Părinţilor Bisericii, şi deci cea mai bună.

3. Prin religie. Vestul catolic a cunoscut Reforma, Estul ortodox n-a cunoscut nici o reformă (ortodoxia a rămas o formă de religiozitate “închisă”, impermeabilă la nou). Deci cea mai proastă variantă de creştinism ne aparţine.

4. Prin raportarea la Naţiunea-Stat. Esticul îşi iubeşte ţara aşa cum un băieţel retardat îşi iubeşte mama (cu teamă, adoraţie şi obedienţă absolută), iar Vesticul şi-o iubeşte aşa cum un bărbat îşi iubeşte nevasta (criticând-o şi luând-o la mişto, dar muncind pentru ea).

Am şi eu un răspuns: prin întârziere. Şi românii şi ruşii, intelectuali sau nu, sunt întârziaţi faţă de omologii lor din Vest. În primul rând prin “obsesia identitară” (au avut-o şi cei din Vest, dar demult), în al doilea rând prin întârziere, pur şi simplu: în 1880, Dostoievski termina “Fraţii Karamazov”, iar Edison inventa tramvaiul electric.

În 1859 Darwin publica “Originea speciilor”; în 1865 Mendel descoperea legile eredităţii.

De aia ”Legenda Marelui Inchizitor”, cu sau fără Rebengiuc, are încă succes în România. De aia prostovani ca Dan Puric sau Cornel Dinu par oameni deştepţi (lideri de opinie!): pentru că suntem încă înapoiaţi, şi o filozofeală despre Dumnezeu (sau despre fi-su, ca în piesa asta) e mult mai interesantă decât o descoperire ştiinţifică. Pentru că asta e ”Legenda Marelui Inchizitor”: bărbiereală.

Cum zicea maestrul Petre Ţuţea? “O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

Îhî.