Lui Fedea i-a chelit legenda

Am fost să-l văd pe maestrul Rebengiuc în monologul ăsta de care vorbeşte toată lumea*, şi-am rămas profund dezamăgit. De monolog, nu de maestru. Mai exact: de text, de public şi de mine însumi, adică de naivitatea cu care am pus botul la reclamă. De parcă eu nu ştiu cum se lucrează în branşa asta!

Dacă nu eşti o adolescentă visătoare, înamorată de Victor Rebengiuc, e imposibil să nu observi că el se străduieşte să facă din rahat, bici. Pentru că textul scris de Dostoievski este, azi, un rahat răsuflat. Nu spune nimic nou: că imensa majoritate a oamenilor sunt născuţi sclavi, pentru care e mai important să se îndoape decât să fie liberi, şi că Isus a greşit profund când a ales (pentru omenire) „darul libertăţii”, în loc de siguranţa alimentară (Diavolul în persoană i-a făcut oferta, relatată într-un pasaj din evanghelii: Matei 4, 4). Şi ce-i cu asta? Chiar nu înţeleg de ce românii cască gura la înţelepciunile unchiului Fedea, aceiaşi români care de dooj’ de ani tot spun „Dacă Ceauşescu ne dădea de mâncare, îl pupam în cur şi trăia şi azi bine-mersi!”.

Acuma, nici Dostoievski nu e chiar vinovat, că el scria monologul marelui Inchizitor prin 1880, când lumea se bălăcea în iluzii tâmpite („Égalité, Fraternité”!), când Lenin nu era încă puber, iar tac-su lu’ Ceauşescu se juca cu puţa în nisip. Dacă autorul Monologului ar fi contemporan, chiar că merita nişte ouă stricate-n cap. Aşa, nu-mi rămâne decât să-l firitisesc pe Rebengiuc, care mănâncă actoria pe pâine, şi să-i bat obrazul publicului român: bă, treziţi-vă-ţi odată! E secolul XXI, nu XIX!

*Legenda Marelui Inchizitor, după Feodor Dostoievski, la Teatrul Naţional, sala Atelier. Regia: Radu Penciulescu. Cu: Victor Rebengiuc, Nikita Dembinschi.

Legenda Marelui Inchizitor

Păi n-am fost, mă, la teatru? Să-l văz, carevasăzică, pe alde Rebengiuc în ”Legenda Marelui Inchizitor”, la Naţional, la Sala Atelier (cea mai naşpa sală a Naţionalului din Bucureşti). Ce să vă zic, Rebengiuc e mare, dramatizarea e faină (Radu Penciulescu a făcut-o), textul de bază e Dostoievski (“Fraţii Karamazov”). Adică rusesc. Adică un text puternic, impresionant, dar în esenţă complet depăşit.

Scriu postul ăsta nu ca să mă dau mare c-am fost la teatru (că de-acolo m-am băgat direct în cârciumă, la bere, n-aveţi voi frică!), ci pentru că a mia şi a j’de mia oară mă izbeşte asemănarea teribilă din români şi ruşi. Asemănare teribilă şi groaznică, din punctul meu de vedere.

Mai exact, asemănarea dintre “sentimentul românesc al fiinţei”, cum spunea nătângul de Noica, şi “sentimentul rusesc al fiinţei”, de care intelectualii ruşi sunt obsedaţi de la Petru cel Mare încoace (adică, moşule, de mai mult de 300 de anişori! Asta obsesie!). Formulat sumar, “sentimentul” ăsta e cam aşa: “Prin ce morţii mă-sii ne deosebim noi (ruşi, români, etc. – nota mea) de europenii din Vest?”.

Ar fi, cred eu, câteva răspunsuri, fiecare legitim în felul său:

1. Prin nimic. Suntem la fel de proşti ca vesticii.

2. Prin religie. Varianta noastră de creştinism (ortodoxismul) e cea mai apropiată de învăţăturile Părinţilor Bisericii, şi deci cea mai bună.

3. Prin religie. Vestul catolic a cunoscut Reforma, Estul ortodox n-a cunoscut nici o reformă (ortodoxia a rămas o formă de religiozitate “închisă”, impermeabilă la nou). Deci cea mai proastă variantă de creştinism ne aparţine.

4. Prin raportarea la Naţiunea-Stat. Esticul îşi iubeşte ţara aşa cum un băieţel retardat îşi iubeşte mama (cu teamă, adoraţie şi obedienţă absolută), iar Vesticul şi-o iubeşte aşa cum un bărbat îşi iubeşte nevasta (criticând-o şi luând-o la mişto, dar muncind pentru ea).

Am şi eu un răspuns: prin întârziere. Şi românii şi ruşii, intelectuali sau nu, sunt întârziaţi faţă de omologii lor din Vest. În primul rând prin “obsesia identitară” (au avut-o şi cei din Vest, dar demult), în al doilea rând prin întârziere, pur şi simplu: în 1880, Dostoievski termina “Fraţii Karamazov”, iar Edison inventa tramvaiul electric.

În 1859 Darwin publica “Originea speciilor”; în 1865 Mendel descoperea legile eredităţii.

De aia ”Legenda Marelui Inchizitor”, cu sau fără Rebengiuc, are încă succes în România. De aia prostovani ca Dan Puric sau Cornel Dinu par oameni deştepţi (lideri de opinie!): pentru că suntem încă înapoiaţi, şi o filozofeală despre Dumnezeu (sau despre fi-su, ca în piesa asta) e mult mai interesantă decât o descoperire ştiinţifică. Pentru că asta e ”Legenda Marelui Inchizitor”: bărbiereală.

Cum zicea maestrul Petre Ţuţea? “O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

Îhî.