Săblaznă

Nu știți ce-i aia „săblaznă”? Plural „săblazne” (sau „soblazne”, ca variantă dialectală)? Cred, cred: nici eu nu știam, dar am citit cartea lui Andrei Oișteanu și m-am făcut deștept în cap. Nu de tot, dar orișicum.

Întrebarea este de ce-ar parcurge cineva o carte de 665 de pagini, destul de greu de citit (deși e bine structurată, dar totuși!)...? Nu e roman, nu e literatură de specialitate (nu dai examen profesional din așa ceva, nu e bună de MBA sau de CBM), nu e-o carte de filozofie cu care să te lauzi într-o discuție (ca „Mitul contextului” al lui Popper, că altceva nu-mi vine acum în cap, și oricum asta e destul de bună ca să mă laud cu ea, chit că nu mai țin minte aproape nimic din ce scrie acolo), nu este Biblia ca să zici că-i un fel de lectură obligatorie a omului civilizat... nu e nimic din toate astea. E o sumă de reflecții asupra felurilor în care strămoșii noștri au abordat unele aspecte ale sexualității. De la interdicții și tabuuri la recomandări și obligații sexuale care par de neînțeles astăzi. De la zoofilia românilor la necrofilia hittiților, de pildă. Repet, chestii ciudate, contraintuitive și foarte adânc îngropate în staturile de uitare culturală. Au supraviețuit din acestea numai urme lingvistice atât de vagi, încât este foarte greu să. 

Să ce? Să crezi ce zice Andrei Oișteanu. Dar până la urmă crezi, pentru că demonstrațiile lui sunt impecabile. Nu mă apuc eu acum să fac spoiler!

Dau un exemplu, un singur exemplu, am impresia c-o să fie mai mult decât suficient. Când e vorba de propria imagine națională, românii spun totdeauna că ei (noi) sunt (suntem) „ospitalieri”. Oișteanu demontează jucăria în piesele ei componente: nu doar românii, ci toate națiunile (popoarele, culturile, societățile) „tradiționale” sunt ospitaliere. Dar ce înseamnă „tradiționale”? Înseamnă „rurale” sau „de mentalitate profund rurală”, asta înseamnă. Și de ce erau țăranii „ospitalieri”? Pentru că se temeau profund de „străini”, de-aia. „Străinul” putea avea puteri magice. „Străinul” putea fi Dumnezeu, sfântul Petrea sau Satana, venit la noi în sat să ne pună la încercare. În comunitățile arhaice nu venea un „străin” decât odată pe generație, așa că figura „straăinului” era una mitică. Pe scurt, el trebuia îmbunat preventiv.

Cum anume? În toate felurile. Spre exemplu, oferindu-i nevasta ca parteneră sexuală pe durata „ospeției”. Sau fiica. Sau fiicele (avem celebrul exemplu al lui Lot). Iar autorul consideră că aici este un strat încă mai arhaic, și anume frica de consagvinizare a societăților foarte închise (exemplul polinezienilor din insulele izolate ale Pacificului). Închizând bucla micului spoiler pe care tocmai l-am făcut, e cazul să nu ne mai lăudăm atâta cu „ospitalitatea”: ce, dacă vine un refugiat sirian la mine în casă, o să-l bag în pat cu nevastă-mea?! Am unele dubii. Cred c-o să fiu ceva mai european „globalist” la faza asta și mai puțin român „tradiționalist”. Noica a scris undeva (unde? Nu știu) că „Noi nu mai vrem să fim eternii țărani ai istoriei!” („noi” = românii, nota mea) și zău că-i dau dreptate. Dacă asta-i țărănia, timpul ei a apus.

p.s. „săblaznă” = „poluție”. Româna veche, cel puțin cea scrisă (secolele 16 – 18) era altă limbă. Gramatica era aceeași, dar lexicul era de neînțeles. Mint: acum e de neînțeles lexicul românei vechi, atunci era foarte pe-nțeles!

Legenda Marelui Inchizitor

Păi n-am fost, mă, la teatru? Să-l văz, carevasăzică, pe alde Rebengiuc în ”Legenda Marelui Inchizitor”, la Naţional, la Sala Atelier (cea mai naşpa sală a Naţionalului din Bucureşti). Ce să vă zic, Rebengiuc e mare, dramatizarea e faină (Radu Penciulescu a făcut-o), textul de bază e Dostoievski (“Fraţii Karamazov”). Adică rusesc. Adică un text puternic, impresionant, dar în esenţă complet depăşit.

Scriu postul ăsta nu ca să mă dau mare c-am fost la teatru (că de-acolo m-am băgat direct în cârciumă, la bere, n-aveţi voi frică!), ci pentru că a mia şi a j’de mia oară mă izbeşte asemănarea teribilă din români şi ruşi. Asemănare teribilă şi groaznică, din punctul meu de vedere.

Mai exact, asemănarea dintre “sentimentul românesc al fiinţei”, cum spunea nătângul de Noica, şi “sentimentul rusesc al fiinţei”, de care intelectualii ruşi sunt obsedaţi de la Petru cel Mare încoace (adică, moşule, de mai mult de 300 de anişori! Asta obsesie!). Formulat sumar, “sentimentul” ăsta e cam aşa: “Prin ce morţii mă-sii ne deosebim noi (ruşi, români, etc. – nota mea) de europenii din Vest?”.

Ar fi, cred eu, câteva răspunsuri, fiecare legitim în felul său:

1. Prin nimic. Suntem la fel de proşti ca vesticii.

2. Prin religie. Varianta noastră de creştinism (ortodoxismul) e cea mai apropiată de învăţăturile Părinţilor Bisericii, şi deci cea mai bună.

3. Prin religie. Vestul catolic a cunoscut Reforma, Estul ortodox n-a cunoscut nici o reformă (ortodoxia a rămas o formă de religiozitate “închisă”, impermeabilă la nou). Deci cea mai proastă variantă de creştinism ne aparţine.

4. Prin raportarea la Naţiunea-Stat. Esticul îşi iubeşte ţara aşa cum un băieţel retardat îşi iubeşte mama (cu teamă, adoraţie şi obedienţă absolută), iar Vesticul şi-o iubeşte aşa cum un bărbat îşi iubeşte nevasta (criticând-o şi luând-o la mişto, dar muncind pentru ea).

Am şi eu un răspuns: prin întârziere. Şi românii şi ruşii, intelectuali sau nu, sunt întârziaţi faţă de omologii lor din Vest. În primul rând prin “obsesia identitară” (au avut-o şi cei din Vest, dar demult), în al doilea rând prin întârziere, pur şi simplu: în 1880, Dostoievski termina “Fraţii Karamazov”, iar Edison inventa tramvaiul electric.

În 1859 Darwin publica “Originea speciilor”; în 1865 Mendel descoperea legile eredităţii.

De aia ”Legenda Marelui Inchizitor”, cu sau fără Rebengiuc, are încă succes în România. De aia prostovani ca Dan Puric sau Cornel Dinu par oameni deştepţi (lideri de opinie!): pentru că suntem încă înapoiaţi, şi o filozofeală despre Dumnezeu (sau despre fi-su, ca în piesa asta) e mult mai interesantă decât o descoperire ştiinţifică. Pentru că asta e ”Legenda Marelui Inchizitor”: bărbiereală.

Cum zicea maestrul Petre Ţuţea? “O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

Îhî.