Mehedinti, aprilie 2014

Da, s-a-ntamplat minunea: am reusit sa ne urnim din Bucuresti si sa facem un prim munte pe anul asta. Minune doi: in aprilie! (Asta e premiera, pe cate imi amintesc eu). Minune trei: aprilie, aprilie, dar nu ne-a plouat deloc! Stati, ca n-am terminat, minune patru: am vazut Dunarea de pe varf! E-adevarat, varful nu era Negoiu (cum spun legendele urbane ale muntomanilor mincinosi) si nici masivul nu era Fagaras, dar orisicat! Dunarea era tot aia din legende, corect?

Bun, s-o-ncep de la inceput, ca pe urma o sa uit si muntele asta, cum le uit pe toate mai nou: am luat trenul de noapte, la zece fara un sfert din Gara de Nord, iar la patru dimineata coboram in Baile Herculane. Franti de oboseala si de nesomn (toti), dar si partial mahmuri (doar eu). Am luat un taxi spre Cerna Sat, iar dupa vreo 20 de kilometri ne-am dat jos si-am inceput traseul, de undeva din spatele hotelului Dumbrava (parca!). Intuneric, ca-ntr-un suflet de pagan; o bura subtire, dar persistenta, insa nu suficient de rea cat s-o numesc “ploaie” (ne-a silit totusi sa ne tragem pelerinele pe noi); valea de torent pe care urcam, Valea Tasnei (“Tz^shnei”), umflata de ploile din zilele precedente, ne-a obligat sa ne descaltam ca s-o traversam. Prima oara!

Pentru ca, in total, am traversat Tasna de vreo sase-sapte ori, uneori sarind din piatra-n piatra, alteori descaltandu-ne. Pe masura ce urcam se lumina de ziua, iar noi aveam din ce in ce mai mult parte de priveliste: muntii Mehedinti, calcarosi, scunzi, calzi, plini de pini-umbrela, asa cum nu vezi nicaieri altundeva in Romania, ca e mult prea frig pentru ei in muntii “reci” (adica toti cei de la noi, cu exceptia muntilor Banatului).

Mici informatii: pe aproape nicio harta nu apare denumirea asta, “Muntii Mehedinti”, pentru ca se prefera denumirea “Muntii Cernei”, cu cele doua creste paralele, creasta Cernei si creasta Mehedinti, despartite net de raul Cerna. Nu vreau sa ma bag peste geografi, dar cred ca e aiurea: Cernei difera foarte mult de Mehedinti, atat ca munti, cat si ca denumiri. De exemplu, cele doua caracteristici definitorii, “giantzurile” si “crovurile” se numesc asa doar pe creasta Mehedinti; pe creasta Cernei nu exista crovuri, iar giantzurile se numesc “ciuceve”!

Acum, sa ne lamurim: giantzurile sunt niste pinteni stancosi care se ridica deasupra raului Cerna, asa, ca niste munti in miniatura sau ca o creasta de dinosaur – poti sa-i compari cu ce vrei, depinde de imaginatie, eu prefer sa inserez niste imagini, sa vezi cu ochii tai:

 

Sau

 

 Asa. Crovurile, in schimb, sunt ceva mult mai placut si mai util: niste doline foarte mari, care arata exact ca niste poieni foarte bine delimitate. Daca n-ai ochi de geolog, nu-ti dai seama ca-s fenomene carstice… eu, de exemplu, nu mi-am dat seama, pana nu mi s-a explicat. Pe de alta parte, nici ciobanii locului nu si-a dat seama, ca unora din crovuri le zic “crovuri” (Crovul cu Apa, Crovul Mare, Crovul Medved).

 

Altora, insa, le zic “poieni” (Poienile Porcului, Poiana Beletina). Beletina e asta din imagine, din spatele meu.

 

Dar hai ca m-am luat cu vorba si m-am abatut de la traseu: urcam ore in sir pe Valea Tasnei, ajungem la o moara de apa (“moara cu facaie”), prima pe care o vad si eu in afara Muzeului Satului, urcam, urcam, ajungem la stana lui Tanti Maria, ne oprim. Mancam. 20 de lei o portie de mamaliga, branza, cas, urda, lapte: scump, dar eram flamanzi, iar papa a intrat la fix, chit ca doar eu am terminat tot din farfurie, baietii au preferat sa ne “menajeze” pentru sandvisurile carate de acasa!

Da, nici eu nu inteleg. Dar amandoi fiind din acelasi cartier, din Militari, ce pot spune altceva decat: “misterele Militarilor”!

Am zis sarut mana pentru masa in timp ce le alungam pe caprele care se apucasera sa ne roada rucsacii (?!), apoi am continuat drumul. Am trecut prin Crovul cu Apa, unde am mai aflat un cuvant nou: “bunar” (explicatii mai incolo), am urcat apoi pe varful Pietrele Albe, primul varf din Mehedinti urcat de mine, de unde am vazut Dunarea. Touché! Eu, unul, ma puteam intoarce acasa, la drept vorbind, ca-mi bifasem una din obsesiile cu care am inceput sa urc pe munte, acum dracul stie cati ani (prin ’88, parca). Dar eram cu baietii, asa c-am continuat cu coborarea de pe Pietrele Albe (aici in poza suntem la urcare, nu la coborare, dar intelegi tu) si-am dat cu praf de mers prin Plostinioare (doua crovuri mici), pana-n Crovul Medved.

 

Acolo am avut primul dialog in contradictoriu: mai mergem sau ne oprim si campam? Sa nu uitam, mergeam de la 4 dimineata, iar noaptea nu dormiseram aproape deloc, deci starea de oboseala avea, cum sa zic, unele rezoane. Am decis totusi sa mai mergem cat mai putem. Dar, pentru ca eram in crov, am si umplut sticlele cu apa, onoare care mi-a revenit mie, dintr-un motiv extrem de dubios: cica eu am mana lunga! Ca sa intelegeti de ce baietii au produs o asemenea cugetare, trebuie sa stiti ca sursele de apa din crovuri sunt acele bunare de mai sus, adica niste corcituri intre izvoare si fantani: fiind zona carstica, apa poate fi aproape sau departe de suprafata, dupa cum are ea chef. In bunare, de obicei, este aproape, dar vara poate sa dispara, si atunci bunarul functioneaza ca un rezervor pluvial: cand, totusi, ploua, acolo se aduna apa, fiind cel mai jos punct din crov. Cand nu, nu!

Au urmat cele trei Poieni ale Porcului (superbe, numele e la misto), apoi Crovul Mare, unde s-a luat decizia cu doua voturi “pentru” (campare) si unul “impotriva”. Crovul fiind imens (incap acolo vreo 20 de terenuri de fotbal, d-alea oficialele!), n-am avut ceva mai bun de facut decat sa ne punem corturile la mare distanta unul de altul… unul din motive fiind pericolul de sforait (?!), iar altul pericolul de “sarit scantei din foc si perforat cortul”. Care foc? Pai am facut un foc, buninteles, mare cat o sura, ca erau lemne la discretie, mari, mici, groase, subtiri, dar toate uscate iasca. Dar noi fiind turbati de somn, nu ne-am bucurat de foc asa cum ar fi trebuit. Cand e sa fie cu ghinion…

Ziua a doua a fost incomparabil mai usoara: din Crovul Mare am trecut in Poiana Beletina (de fapt, in “coada poienii”), apoi am urcat pe Varful lui Stan, cel mai inalt punct din masiv, iar de acolo am trecut o vaioaga imboschetarita spre punctul turistic poreclit “Varful lui Stan Stancos”, ala pe care-l urca orice turist motorizat, care vine pe sosea, prin Valea Arsascai.

 

Ei bine, de urcat am urcat noi, dar la coborare s-a stricat cutia cu  maimute: am iesit de pe traseul marcat si-am coborat la improvizatie. Greu! Ne-a iesit parul prin caciula. Adica baietilor le-a iesit, ca eu n-aveam par, cu atat mai putin caciula:

 

Restul zilei l-am folosit pentru coborare spre Valea Arsascai, unde am si dormit, intr-un loc de mare improvizatie, dar norocos. Norocos pentru baieti, ca n-am sforait eu ca lumea, sa-i invat minte… in plus, isi bagasera doapele in urechi!

Ziua a treia a fost jenant de usoara, si din motivul ca am gresit drumul si-am ajuns in Cerna Sat in loc sa iesim undeva in drumul spre Closani. Dar eram obositi, asa c-am stabilit in plen ca “lasa ca-i bine si-asa”, am lasat echipamentul in campingul din sat si ne-am repezit pana in varful Cioaca Inalta, de unde ne-am holbat ca prostii la creasta Piatra Closanilor, destinatie a unei viitoare expeditii:

 

Ultima zi a fost de belea: vizita in Cheile Corcoaiei, apoi plecare. Ne-au luat niste masini forestiere (prilej cu care ne-am si pierdut unii de altii), ce ne-au lasat la Apa Neagra, de unde am prins un microbuz spre Targu-Jiu, iar acolo altul, spre Craiova. C-un minut inainte de a intra trenul de la Viena in gara din Craiova, ajungeam si noi! Ne-am suit fara bilet, am platit in tren, ne-am pus pe baut bere si pe pariat (juca Realul in deplasare, in Germania), iar odata coborati in Gara de Nord, ne-am despartit iar: Julius a luat un taxi, iar eu am prins ambele metrouri si eram acasa inainte de 12 noaptea. Sa faci mai putin de 12 ore din Cerna Sat pana in vizuina ta din Berceni, asta da zi cu noroc!

Nu inchei fara o poza de grup:

 

Cel din stanga e Vali, organizatorul, care a pus pe roate toata expeditia, dar care n-are inca experienta de bucatar a lui Tilica, astfel incat ne-a dat crampe la stomac, atat cu supele, cat si cu piureurile; cel din mijloc sunt eu (da, ala cu  nasul rosu, multumesc!), iar cel din dreapta este Julius Putinistul, omul pentru care tradarea de patrie este valoarea suprema in viata. Dupa cum vedeti, chiar si cu o echipa eterogena poti bifa o expeditie reusita, daca ai vreme buna si-un munte care sa merita. Iar masivul Mehedinti… merita!

Fagaras, iulie 2013

Ma gandisem la niste titluri ceva mai spectaculoase, gen “Din valea Topologului in valea Avrigului” sau “Custura Saratii atacata din sud”, ba chiar “Da, exista Fagaras fara Nea Toma!”, dar mi-am dat seama ca toate aceste titluri au un defect comun: nu transmit ceea ce vreau eu sa spun.

Iar ceea ce vreau sa spun este simplu ca vaca: ne-a iesit un traseu foarte bun, pe o “fereastra” nemaipomenit de norocoasa de vreme buna. Ceea ce, pentru un an impar ca 2013, e o chestie! In plus, am bifat trei cabane noi (Cumpana, Negoiu, Poiana Neamtului) si am revazut una deja bifata (Barcaciu), peste care anii au trecut ca si peste noi. Adica fara mila, dar si cu unele inteleptiri (pentru noi) si imbunatatiri (pentru cabana).

Pe scurt: plecam joi din Bucuresti, ajungem la barajul Vidraru, o luam cu viclenie in stanga (prin tunel), nu in dreapta pe Transfagarasan, si dupa o ora de drum forestier ajungem la cabana Cumpana, pe malul vestic al lacului (toate celelalte cabane sunt pe malul estic). Acolo, ce sa vezi? O fata dadea cu matura! Am innebunit toti: maieu negru, colanti negri, fese de exceptie, ceva de manual. Am dat-o dracului de viata si-am trecut pe bere, apoi ne-am culcat. Nu stiu ce vise au avut altii, ca eu am dormit cu Yonel, dar pot sa zic ca a doua zi Julius, sarmanul, avea cearcane: “Toata noaptea am asteptat sa se milostiveasca de mine si sa-mi intre-n camera. Jenica, oricum, era la plimbare, ca doar era ora lui: 03:30. Dar n-a venit, oh, cruda!”. A doua zi s-au lamurit misterele: duduia era pe felie cu directorasul cabanei, un nene pe la 60 de primaveri, cu-apucaturi de baiat rau. La ora 08:00 a dat desteptarea la toti oaspetii cabanei, pe motiv ca el “are grup” in ziua aia si trebuie sa deretice. Sa fie sanatos, noi am oftat adanc aruncand o ultima privire perechii celeia de fese si-am plecat pe traseu. Nu inainte de a-l zori cu rautate pe Jenica, ce zabovea excesiv in fata cabanei, nu se stie de ce.

Drum forestier, apoi padure plina de taieturi, prin care am pierdut de cateva ori marcajul (triunghi rosu), dar in cele din urma am iesit in gol alpin, pe varful Clabucetul. De acolo am luat un fel de traseu de semi-creasta, care ba ne baga in padure, ba ne mai scotea la gol, ba ne baga in gura cainilor de la stani. Care au fost de treaba, fata de aia din Leaota: aia sunt fiare! Bine, si ciobanii de Leaota sunt niste neica-nimeni, fata de ciobanii de Fagaras. Alta rassa!

Sub Clabucet am intalnit si alt marcaj (dunga albastra) care era sa ne bage mortu-n casa: cand am ajuns sub varful Marginea, Jenica a sarit cu gura pe noi sa urmam banda albastra (spre muntii Comarnicii, Florea, Podeanu) si sa iesim direct in varful Negoiu, dinspre sud.

 Era insa in minoritate, asa ca noi am avut castig de cauza: am urmat triunghiul rosu, care ne-a coborat in valea Topologului, urmand ca sambata sa urcam iarasi. Democrat adevarat, Jenica a respectat decizia majoritatii, nu fara a protesta furios: “Urc ca sa cobor?! Fir-ar a dracului de prostie omeneasca, ca nu se mai vindeca specia asta odata!”. Noi ne-am facut ca nu-l auzim, ca nimeni n-a castigat, vreodata, o disputa verbala cu Jenica. E adevarat ca nimeni nici n-a inceput vreuna.

Am campat la confluenta dintre Izvorul Negoiului si Izvorul Scarii, unde am terminat, din greseala, vodca lui Julius. Tot din greseala s-a dus si toata tuica lui Yonel, ba chiar si afinata.

Asa e cu greselile astea! Apropo, chestia cu “greseala” nu e a mea, e a lui Jenica. Sa-i recunoastem meritele!

Sambata ne-a iesit sufletul pana sus, in Caldarea Baltii.

De acolo a fost mai rau: am scos ochii ca melcii la urcarea spre Custura.

Daca era dupa mine, il dadeam dracului de varf si ne duceam binisor tot la vale (nu aveam nimic impotriva nici daca mergeam spre vest, spre Saua Scarii!), dar n-am avut cu cine: toata trupa-n par si-a aruncat rucsacii pe jos si s-a bulucit spre Negoiu, la poze. Laba. M-am dus si eu, ce era sa fac?!

Am ajuns la timp ca sa-l vad pe Jenica balaganind o sacosa de 1 leu, din care a produs ciocolata si biscuiti, din care ne-am omenit amandoi. In timpul asta, Julius facea pe eroul cu polonezele, iar Yonel facea pe bolnavul: cica ii era rau de la altitudine, nu de la tuica de aseara!

Ne-am intors la Custura si de acolo am coborat in Caldarea Saratii, un fost lac glaciar, actualmente colmatat, excelent loc de campare (chiar superb, la drept vorbind). Jenica racnea disperat dupa noi, care eram in fata, incercand sa ne faca semn sa ramanem acolo, ca prea era servita, dar Julius s-a facut fudul de urechi si i-a dat bataie pe poteca (triunghi albastru), ca s-ajunga la cabana, la Negoiu.

Stia el ce stia! Intr-adevar, acolo m-a gasit pe mine, consumand bere de la Nea Serban.

… si a venit noaptea a treia. Yonel, momarlan adevarat, a dormit sub cerul liber, iar Julius si cu mine ne-am provocat norocul: am dormit in camera cu Jenica! Am avut o noapte oarecum linistita, in sensul ca Jenica nu s-a flendurit pe usa si inapoi decat de patru ori: de doua ori la pipi (toaleta e la parter, pe jos e parchet, iar el era incaltat cu bocanci), o data la plimbarea de noapte si o data pentru ca isi uitase ceasul. Cand am vrut sa-l certam, dimineata, ne-a raspuns foarte mirat: “Pai, vad ca voua nu v-a fost somn, de-ati pandit toata noaptea ce fac eu, in loc sa dormiti!”.

Co’ect!

Duminica am fost la Barcaciu, in doua ore jumatate, si jos la Poiana Neamtului, in alte 90 de minute. Acolo ne-am gasit cu Calin, am mancat la cabana (copios) si-am plecat. Pe drum, Calin ne-a explicat idolatria lui Julius fata de “Nea Nicu” si de Hitler: “Nu se preface, nebun a fost de cand il stiu. Daca lua si el bataie de la mineri, cum a luat domnu’ Golovei, vecinul nostru, nu mai era asa voios la cap!”.

Un Negoiu mic, gras si ras

Planul initial prevedea ca Erick si cu mine sa facem un Negoiu “mic si gras”, adica scurt si la obiect: plecam fara gagici, vineri seara, mergem cu masina pe Transfagarasan pana la Balea, punem cortul, pornim sambata pe traseu, mergem intins Balea – Laita –Laitel – Caltun – Strunga Dracului – Negoiu si retur, cu admirat privelistea de pe varf (poate vedem si Dunarea, ziceam noi), iar duminica ne intoarcem fluierand in Bucuresti, pe lumina si fara nici un stres.

Din planul initial s-a ales ca: Erick n-a venit; au fost multe fete; n-am mers nici un intins; undeva sub varful Laita ne-am oprit, ne-am pozat si ne-am intors; a fost ceata tot drumul, n-am vazut nici o priveliste (de Dunare sa nu mai vorbim); am dormit in casa, nu in cort; ne-am indopat cu gratare pana n-am mai putut; Bunicul a iesit pe interval cu niste rachiu de pere, ceva de mare exceptie (dupa cum se vede, nici Bunicul nu era in planul initial, rachiul nici atat); ne-am intors duminica pe o bezna teribila; cauzatoare de un mare stres.

Data viitoare cand mai organizez ceva cu Erick o sa pun mana sa scriu. Cu liniuta de la capat (sau cu bullets, cum se zice acum), si la sfarsit vedem ce-a iesit din proiect. Ca-n ritmul asta, putem planifica si-o Himalaya mica, si tot gratar iese – ca sa nu mai pomenim de tuica!

Safari-uri de Romania

Dat fiind ca mi-au ajuns la urechi diverse contestatii ("idiotul ala nu mai posteaza nimic pe blog"), tin sa precizez: n-am mai postat nimic de atata vreme pentru simplul fapt ca am tot fost plecat. Sunt atatea coclauri de vazut in tara asta, vara e atat de scurta, criza e atat de rea (cel putin pentru mine), incat nu mi-am permis sa pierd timpul si sa zac prea multa vreme degeaba prin Bucuresti (unde n-as fi avut nimic de vazut - afara de Casa Poporului!). Asa c-am fusarit niste expeditii, prin niste munti, dragutii de ei: Parang, Mehedinti, Fagaras (coltii Brezei, ruinele cetatii lui Negru Voda, mai exact), un Piatra Mare de-o zi, Macin (Valea Adanca), am ratat un Negoiu din cauza vremii, iar maine plec in Capatanii (vecini, cum se stie, cu Buila-Vanturarita). La sfarsitul lui august mai incerc o traversare bazata (din Valea Jiului in Valea Oltului), si cu asta, basta. Exista frumosul anotimp numit "iarna" pentru activitati de tip "blog" si.... altele (prietenii stiu de ce!). Acuma e timpul de dat din picioare pe munte, nu din degete pe taste!

Ma intreba un amic ce se ureaza cand pleci la munte, si este ceea ce va urez si eu voua tuturor: "Vreme buna!"

Oamenii lui Nea Cornel

Nu era usor sa dibacit o poveste care sa explice spotul nostru cu Fagarasul (un fel de “the making of nea cornel”), dar nici din cale-afara de greu. Va asigur totusi ca intreaga echipa a participat la realizarea lui. Iata echipa, pentru a inlatura orice dubiu.

Inteleg ca nu sunteti inca pregatiti pentru astfel de incercari, asa ca vom relua subiectul dupa ce parcurgem masivul Capatanii, unde vom filma de asemeni cate ceva. La belle equippe de atunci nu mai e disponibila, din pacate, asa ca vom merge in alta formula.

Pana atunci, sa revenim la oile noastre, ma rog, ale voastre: ce e de facut cand vrei sa scrii o carte…?!