Nea Cata si Oana Nastase

In primul rand, trebuie precizat ca acest text a fost urcat pe net abia dupa ce-a fost amendat atat de Nea Cata, cat si de Oana Nastase. Deci, daca vi se pare ca suna cam ciudat, nu v-apucati sa dati vina pe pianist (“Face si el ce poate!”), ci pe cenzori. Vrem, nu-i asa, democratie, dar nu pentru catei!

In al doilea rand, Oana Nastase a existat cu adevarat, nu este o creatie fantasca a creierului meu bolnav. Nu numai ca Nea Cata poate confirma; dar chiar si-n ziua de azi exista cineva cu acest nume (Oana Nastase), o oama ca toti oamenii, cu job, probleme, familie, rate la banca, copil la gradi, enfin. Nu despre aceasta Oana Nastase vreau eu sa scriu, ci despre acea legenda a fabulosului deceniu (1985 – 1995), pe care am avut straniul privilegiu de-a o cunoaste.

In al treilea rand, subliniez ca respectivul “straniu privilegiu” nu i-l datorez lui Nea Cata, ci jocurilor intamplarii. In ce-l priveste, Nea Cata a facut eforturi uriesesti ca eu sa n-o intalnesc pe Oana Nastase, probabil ca razbunare pentru Ghijasa: ai tinut Ghijasa secreta fata de mine, Nea Mihaita? Bun, o tin si eu pe Oana Nastase secreta fata de tine, na!

Dar s-o iau cu inceputul. Prin 1987, Nea Cata si cu mine eram colegi de liceu la Creanga, iar profa de lucru manual (“tehnologie”?!) era o inginera, una Cruella, care suferea de semipareza; nu arata prea sexi, biata femeie, de aici si porecla. La ora ei, o gasca mica, dar compacta, se hlizea de zor in fundul clasei, iar la una din poantele lui Nea Cata, toti cinci izbucnim in rasete behaite, specifice ingratei varste de 15 ani (vocea in transformare, etc). Cruella se-ncordeaza sa se autoconvinga ca noi radem de infirmitatea ei (si reuseste) asa ca: “Buzea! Herbei! Dragan! Borsova! Dan! La tabla!”. Evident, toti primim nota doi, de care ne-a durut in cur: auzi, am luat doi la “lucru manual”! Vai, ce drama!

Dupa care lucrurile au cam scapat de sub control: 1987 a devenit 1988, pe noi ne astepta examenul de treapta (asa era atunci, “Treapta I” si “Treapta a II-a”), iar Cruella nu ne scotea din doiuri. Se apropia sfarsitul clasei a zecea si noi tot abonati la “doi” ramaseseram, dar acum eram doar patru: numitul Borsova, un smecheras fara pereche, reusise sa se linguseasca pe langa Cruella si fusese radiat de pe lista neagra. Au intervenit parintii nostri: “Tovarasa profesoara, mai ascultati-i o data, dati-le o sansa!”. Cruella ne asculta: “doi” la toti! Era nasol, parintii intervin iar, de data asta in forta (“Nu se poate-asa ceva!”), Cruella ne da lucrare scrisa, sa nu zica nimeni ca ne persecuta, dupa care ne anunta sagalnica: “Baieti, s-a spart gheata! Ati luat cu totii nota patru!”.

Sincer, nu-mi amintesc cum s-a terminat aventura “manuala” pentru mine si pentru Herbei, dar Nea Cata si-a luat actele de la secretariat si-a dat treapta a doua la Sincai. Psihologic, a fost echivalentul deciziei de expatriere, daca pastram proportiile varstei si ale mediului (voi, cei care-ati emigrat, poate c-aveti o mai buna intelegere a faptului); lui Nea Cata nu i-a fost deloc usor. In ce-l priveste pe Dan, el a gasit un mod foarte personal de a depasi “impasul Cruella”, dar mai bine il las sa povesteasca singur, ca-i un povestas innascut.

Ei bine, cu cine-a nimerit in clasa “expatul” Nea Cata, la Sincai? Ati ghicit. Vine dupa prima zi si-mi zice, misterios: “Ba, Nea Mihaita, fii atent la mine: sunt in clasa cu Oana Nastase!”. Eu ma uit la el ca oaia, c-o privire etern-mioritica (“Si?!”). Asa incepe legenda Oanei Nastase.

Pentru ca, pe parcursul ultimilor ani de liceu (’88 – ’89 si ’89 – ’90), Nea Cata m-a terorizat cu Oana Nastase cum nu m-a terorizat nimeni, niciodata: ba, dar cat de misto e Oana Nastase! Ba, dar cat de tare e Oana Nastase! Ba, dar cat de speciala e Oana Nastase! Ba, dar cat de peste fire e Oana Nastase! Simteam ca-nnebunesc, vedeam OZN-uri in miezul zilei, de vreo doua ori era sa ma calce tramvaiul, nu mai ieseam la fotbal, neglijam chiar si sa-l bat pe Caloto, ce sa mai, incepeam sa cedez sub presiune. La orice intrebare de-a mea, oricum o formulam si-o rasuceam (“Dar ce face asa de nemaipomenit?”), Nea Cata imi replica superior, de la inaltimea lui de coleg al legendei: “N-am cum sa-ti explic!”. Am schimbat tactica si-am inceput sa ma milogesc de Nea Cata sa mi-o arate si mie, doar atat, sa mi-o arate, de la distanta. Nea Cata a reflectat profund si a produs urmatorul raspuns, pentru care n-am de gand sa-l iert vreodata:

“Neee… nu ti-o arat, ca mi-o strici!”.

Daca asta ar fi fost tot, Oana Nastase ar fi ramas o simpla fantasma a “ferestrei de sensibilitate” din timpul anilor de liceu, nimic mai mult. Un fel de “Sburatorul” la feminin, o shtima (a pixie, cum se mai zice-n Limba Lumii), dar iata ca soarta a vrut altfel: candva, prin ’93 sau ’94 (oricum, inainte de armata), hop ca Nea Cata e-atacat cu pupaturi pe strada, moa-moa, ce mai faci, Cataline, bine, si eu tot bine, ma bucur ca te-am vazut, asemeni, pa, pa. “Cine era persoana?”, intreb si eu ca prostul. “Cine, aia?”, zice Nea Cata. “Oana Nastase”.

M-a-nghitit pamantul! Pentru ca eu o cunoscusem pe Oana Nastase in 1987, cand Nea Cata era taune, habar n-avea de nimic (“Uite, mama, militarii!”). Dar de unde sa fi stiut eu cum o cheama?

In vara lui ’87, ca proaspat absolvent al clasei a noua, am fost recompensat de regimul comunist cu o “tabara PTAP”. Adica regimul mi-a furat cateva zile din viata si din vacanta, ca sa ma inchida in internatul liceului IMGB din extremul sud al Bucurestiului, unde, alaturi de alti napastuiti din cateva licee, am deprins tainele pasului de defilare, al salutului paramilitar, al aruncatului grenadei defensive, al tarasului si al mersului piticului. Tabara era condusa de niste activisti de partid, relativ tineri, fara pile (oricum, nimeni din tabara n-avea pile, c-altfel n-ajungea acolo!), ajutati de-un repetent de la liceul 27 (actualul liceu “Octav Onicescu”), un gigant cunoscut tuturor sub porecla de “Cocaru”. Porecla o are si acum, dealtfel, dupa aproape 30 de ani de puscarie (din “etern repetent” a devenit “etern recidivist”, un traseu previzibil pentru un violator). Noi toti peatepistii aia, mucosi ca mine, activisti, cocari, toti, eram fascinati de una dintre fetele din tabara, dar niciunul nu indraznea sa-i faca avansuri. Nici macar numele nu i-l spunea nimeni: era “ea”, atat. Si toata lumea stia despre cine era vorba.

Oana Nastase era de statura mijlocie, cu parul foarte lung si negru, cu corp frumos, de copil crescut in comunism, in foame. Dar nici vocea ei, nici privirea nu erau de copil. Nu stiu sa descriu o voce, nu exista cuvinte pentru asta, ce-as putea da din taste? “Usor ragusita”? Scartz! “Invaluitoare”? Laba! “Dominatoare”? Hai ca-n stilul asta ma las de scris si m-apuc de platforme-program! Ceea ce vreau sa spun e ca vocea Oanei Nastase nu era vocea unei adolescente de 15 ani din fundatura comunista zisa “Romania”, ci vocea Jessicai din Dune, vocea Missionariei Protectiva, vocea imparateselor Irina sau Theodora, vocea celei care a trait totul, care a vazut totul, care a luat decizii si care a ucis. Cu vocea aia putea sa dea o lovitura de stat, n-avea decat sa ordone PTAP-ului sa-i aduca capul lui Ceausescu pus pe-o tava – si ordinul se executa! Nu stiu cum functioneaza asa ceva, n-am nicio idee. Probabil ca Forta era foarte la ea acasa in corpul Oanei Nastase. Nu stiu, zic si eu.

Dealtfel, nici nu-si folosea vocea, n-avea nevoie: odata, la o instructie, marele Cocaru a ragait si s-a scarpinat la pula, ca sa ne impresioneze cu nemaipomenita lui duritate de puscariabil. Oana Nastase s-a uitat la el, o singura data, scurt. De-atunci, Cocaru n-a mai facut niciodata asa ceva in prezenta ei. Buninteles ca s-a razbunat pe noi, piticii, pentru umilinta asta: seara ne-a facut program de “taras” pe sub paturile din dormitor, dar s-a indurat totusi sa ne lase sa dormim in paturi, nu sub ele, dupa ce i-am dat toti banii pe care-i aveam la noi. Dar, cum spuneam, asta-i alta poveste, pentru alta data.

p.s. 1: “PTAP” inseamna Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei. Nu stiu ce cauta Oana Nastase acolo si nici cum a reusit Nea Cata sa fenteze tabara aia. Poate ne spune chiar el!

p.s. 2: in urma unei mature deliberari interioare, Nea Cata s-a decis totusi sa transeze chestiunea, oferind acest jignitor raspuns:

Bre Nea Mihaita... problem! Ceea ce era doar o parere, acum mi se confirma! Esti amnezic rau! Ai uitat ca am fost impreuna in tabara aia la IMGB? Ai uitat cat taras am bagat impreuna? Cate grenade am aruncat cat mai bine, ca sa nu ne ducem dupa toate celelate aruncate de cei care ne intreceau? Ai uitat cata pasta de dinti ne-am spalat de pe pula, ca intrau alde smecherii mai mari noaptea cand dormeam si ne aratau ei “poante” cu bibani? Aoleo... ce ma fac eu cu tine? Ai uitat cate filme despre spionajul american ne puneau ofiterii de la informatii, de ne cacam pe noi de ras? Huo! Ce voiai sa zici, ca m-am fofilat, c-am fost pilangiu si am tulit-o?! Baiete, fusei acolo, atunci am cunoscut-o si eu pe diva, asa ca m-am bucurat si mai tare cand am emigrat la Sincai si-am picat cu ea in clasa!

Sa-ti mai zic una: nu am fost de fata cand s-au reunit colegii de la Sincai, pentru ca un labagiu nu m-a anuntat si pe mine de intalnire (de oftica... deh, ce sa fac daca sunt popular?). Cine crezi tu c-a fost singura persoana care, cu vocea ei cristalina, sculatoare, a intrebat de ce lipseste Cata Dragan? Ai ghicit, era ea, irepetabila Oana Nastase, eternul vis pierdut al lui Nea Mihaita!

Si-ai mai uitat o expresie care-a fost ani de zile un leit-motiv de distractie si care-ti apartine: atunci cand ne-am intalnit cu ea pe strada si m-a pupat de salut, ai avut o replica memorabila, miortaita cu curaj in directia superbei siluete care se indeparta:

 “Si pe mine, si pe mine, si pe mine!”.

Fagaras 2014

La 20 de ani dupa acel prim Fagaras, care-a consacrat o-ntreaga traditie, am plecat iar. De data asta, eram doar trei (lipsea Puka): Jan, Grecku si cu mine. Doua corturi, un primus cu gaz, un toporas mic, mancare, vodca; observati diferentele! In 1994, toporasul lipsea, primusul era cu benzina, mancarea era mult mai putina, iar in loc de vodca aveam alcool industrial, de 96 de grade, subtiat cu zeama de la dulceata de visine. Da, si traseul a fost diferit: atunci urcasem tot prin nord, dar prin Breaza, cu prima noapte campata la Cabana Urlea. Acum am urcat prin Dejani, cu prima noapte dormita (nu campata) la un fost foisor de vanatoare de sub Muchia Hermenesei. Zic “fost” pentru ca, desi foisorul era in buna stare, zona nu mai era de vanatoare, din cauza defrisarilor din prezent. Iata unul din momentele alea cand vrei sa te faci ecologist!

Necazul a fost ca, seara la foc, m-am lacomit la vodca, si inca de unul singur. Urmare: am vomitat de cinci ori in cursul noptii, care numai de “odihna” n-a fost, in conditiile astea (Grecku: “Ba, eram obisnuit sa fiu deranjat de Jan peste noapte, cu fojgaielile lui, da’ tu i-ai dat clasa!”). 

Dimineata a fost grea, dar, cum-necum, am reusit sa ma tin dupa baieti si sa ajung si eu in Curmatura Zarnei. 

De acolo ne-am tarait greu pana la lacul Urlea, unde iar n-am campat, ci ne-am bagat in noul refugiu de mai jos de lac, pupa-i-as talpile aluia de l-a facut! Si nu de lene de a intinde cortul, ci din cauza vantului teribil care-a suflat in noaptea aia, vant care ne-ar fi facut varza corturile, cu noi in ele. Destui au murit asa, nu, mersi!

A treia zi, cand ne-am scos raturile afara, ce sa vezi? Vantul, in loc sa se potoleasca, sufla si mai al dracu’! Am tinut sfat, si cu doua voturi la unu (Jan fiind “unu”, evident), am decis sa ramanem o zi intreaga la refugiu, sacrificandu-ne visul de a ajunge in Valea Oltului la sfarsitul expeditiei. Ne-am umplut ziua cum am putut, dormind,

citind 

si frecand menta, dar in a patra zi eram ca niste cai de curse, gata de mers in stil mare, fara pauze si fara gainarii.

Adica, Grecku si cu mine eram ca niste etc, pentru ca Jan si-a inceput dimineata cu o pauza de vreo ora. Am plecat de la refugiu, Grecku inainte, eu la mijloc, Jan la incheiere de pluton; ajungem in drumul de creasta, Jan nu se vedea nicaieri. L-am asteptat o ora intreaga. Cand apare, in sfarsit, ne-a explicat de ce a intarziat atat. Nu dau detalii despre “explicatie”, este in cel mai pur stil domnu’ Jan.

Totusi, aceasta a patra zi a fost foarte buna: uitati-va pe harta cat e de la Lacul Urlea la Lacul Podragu! Si nici macar nu eram excesiv de obositi cand am ajuns, dupa ce facusem si poza traditionala pe Vistea Mare 

(suntem prea vechi in fagaraseala ca sa ne mai mirosim basinile cu toti bibanii pe Vistea Mica, adica pe Moldoveanu), ceea ce nu ne-a-mpiedicat sa fentam inca o data punerea corturilor: am intrebat-o pe Tanti Corina daca poate sa ne cazeze, si pentru ca putea, de ce nu? In mod uluitor, camera in care-am dormit n-a avut niciun neam prost care sa sforaie ca dementul, asa c-am dormit aproape bine. Doar batranul ungur de langa mine s-a trezit in creierii noptii sa cotrobaie prin rucsac, dar, spre cinstea lui, nu cauta mancare sau bautura, ci hartie igienica. Si ce vina avea el ca articolul respectiv era tocmai la fund?!

A cincea zi a fost cea mai interesanta, dar nu si pentru mine. Iata de ce: primisem un telefon in prima zi (marti) si telefonul asta m-a bantuit toata expeditia, asa ca n-am riscat nimic si am plecat spre Bucuresti. Adica am coborat de la Cabana Podragu spre Cabana Turnuri, apoi pe Valea Arpasului pana la drumul forestier (de unde poti chema taxiul, mai nou; acum 20 de ani nu aveai optiunea asta!), apoi prin defrisarile masive care sunt in curs (a se revedea chestia cu ecologismul), pana in orasul Victoria, unde am mancat ceva la Paradis; cu burta plina, am avut nefericita idee de-a merge pe jos pana la gara, la Ucea de Jos, decizie care m-a rupt de picioare, plus ca era cat pe-aci sa pierd trenul. Dar, pentru ca tot nu l-am pierdut, mi-am luat bilet la clasa I, desi, sincer, nu stiu de ce. Cred ca de necaz. De ce “de necaz”? Pai, de necaz ca nu sunt si eu cu baietii, sa continui traseul!

Pentru ca ceea ce-au facut ei in aceasta a cincea zi este un fel de record de mers pe creasta: de la Cabana Podragu au ajuns la Lacul Capra (asta poate oricine), de acolo au continuat pana la Lacul Caltun (respect!), de unde au ocolit varful Negoiu prin Strunga Ciobanului si au iesit sub Custura Saratii, la lacul colmatat de la Cascada Saratii, unde au pus cortul. Totalul timpului de mers: 11 ore si un pic, depinde cum calculezi. Eu n-am facut niciodata asa ceva in Fagaras, si de fapt, niciunde. Da’ nici ei! Pana anul asta…

In ultima zi, duminica, au coborat spre Cabana Negoiu, iar de acolo pe Valea Raului Mare pana in Porumbacu de Sus, de unde i-a luat Adi cu masina si i-a dus pana-n gara din Ucea de Jos, de unde au luat exact acelasi tren pe care-l luasem si eu c-o zi inainte (sambata). 

Ergo, au ajuns in Bucuresti duminica seara, fara nicio zi de intarziere la serviciu, ceea ce i-a umplut de bucuria de a ma-ntreba: “Ia zi, ba, a fost neaparat nevoie de tine duminica dimineata?”. Ce era sa le spun?! 

Ca n-a fost nevoie de mine, nu numai duminica, dar nici macar luni? Si ca am ratat ca prostul sfarsitul unui traseu aniversar, doar pentru c-asa a zis seful?! 

Se mai intampla si chestii din astea, nu zic. Dar de ce mie?

Mangalyaan a ajuns pe Marte

Ma rog, nu chiar pe Marte, ci pe orbita lui Marte (unde, dealtfel, era setat sa ajunga). I-a luat mai putin de un an de la lansare. Taci ca-i bine. 

Va mai amintiti de cursa spatiala din anii '60? Mi se pare mie, sau a inceput o a doua cursa spatiala, cu mai multi "concurenti", de data asta?


p.s. pentru cei care nu-s tocmai la curent, Mangalyaan este o nava spatiala fabricata si lansata de India. U-ha!

Nea Cata si Ghijasa

Ar fi trebuit sa scriu demult textul asta, dar n-am avut inima, pe de o parte, si traiau inca prea multi oameni, pe de alta parte. Acum, insa, mi-am facut curaj, deci sa purcedem spre inapoi in timp, cu cazmaua-n mana, sa dezgropam ceea ce-i de dezgropat.

Toti avem “amintiri din copilarie”, macar ca suntem atat de predispusi sa le uitam. In ceea ce-i priveste pe copiii comunismului, ei ar putea fi impartiti in doua mari categorii: cei care aveau un “la tara” si cei care nu-l aveau. In Romania, cel mai celebru din a doua categorie este, desigur, Mircea Cartarescu (Nea Cata nu-i inca atat de faimos. Aveti putina rabdare!). Cel mai celebru din prima categorie nu exista inca, dar ma ofer sa fiu eu ala, daca nu-i cu suparare; e adevarat ca exista si-o a treia categorie, sa-i zicem “categoria Ion Creanga”, in care intra cei care si-au petrecut intreaga copilarie in natura, “la tara”, si s-au urbanizat abia in adolescenta, in timpul liceului. Dar acestia sunt foarte putini (eu nu cunosc decat doi). Ramanem, deci, la varianta simplificata, cu “la tara” si fara “la tara”.

In ceea ce ma priveste, locul meu de “la tara” se numea Ghijasa (“Ghijasa de Sus”, mai exact), care era un sat foarte mic din sudul Transilvaniei, undeva intre orasele Sibiu si Medias. Ca sa intelegeti cat de mic: raul care trece prin Sibiu se numeste Cibin, iar principalul sau afluent – Hartibaci. Ei bine, Ghijasa nu se afla pe cursul Cibinului, nici pe al Hartibaciului, nici pe al vreunui afluent al Hartibaciului, ci pe cursul unui afluent al unui afluent al Hartibaciului, care, de important ce era, n-avea nici macar nume! Cand intrebam “Cum se cheama valea asta?” (ce trecea prin fata casei noastre) mi se raspundea intotdeauna “Valea, cum sa se cheme?!”. Aceasta Apa-Fara-Nume (“valea”) se varsa in Harta, care se varsa in Hartibaci, care se varsa in Cibin, care se varsa in Olt. Daca v-as crede tampiti, as incheia triumfal, explicandu-va ca Oltul se varsa in Dunare. Dar nu va cred.

Din iunie si pana in septembrie (uneori, chiar pana in octombrie), ai mei ne duceau, pe mine si pe sora-mea, in aceasta fantomatica Ghijasa – si acolo ne lasau. Timp de trei luni habar n-aveam ce se-ntampla-n lume, cu atat mai putin in Bucuresti. Exemplu: in 1986, cand cu accidentul nuclear de la Cernobal, n-am stiut absolut nimic vreo saptamana, pana cand au inceput babele locale sa se vaiete ca “miroasa a radiatie” si s-au dus la popa sa le “citeasca”. Ca sa va dati seama in ce izolare se traia acolo! Acest taram mitic numit, conventional, Ghijasa, a fost decorul a o gramada de ispravi copilaresti, al caror loc nu e-n textul de fata. Evident, odata intorsi acasa, sora-mea si cu mine le istoriseam cui voia sa ne-asculte, fiecare in stilul sau: ea, dezvrajindu-le inginereste (“Cum a fost la Ghijasa, Monico?”. “Bine”), eu, inflorindu-le pana la limita fantasticului (sau dincolo de limita, depindea de dispozitie. Si de interlocutor).

Unul dintre interlocutori era Nea Cata, desigur. Care, setos de aventuri ca orice copil, a pus intrebarea de bun-simt “Bai, Nea Mihaita, pot sa vin si eu la Ghijasa intr-o vacanta, daca ma lasa ai mei?”. Eu, la randul meu, mi-am intrebat parintii (“Poate sa vina si Nea Cata?”), al caror raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a stupiditatii si reavointei: “Nu, ca n-au ce sa-i dea de mancare!”. Pentru cine are idee de penuria de alimente din orase, in comunism, mai ales in ultimul deceniu (1979 – 1989), cand orasenii ajunsesera sa invadeze satele, in fiecare week-end, ca sa cumpere hrana (branza, legume, slanina, oua, nuci, pui… de fapt, orice), nu trebuie explicat de ce acest raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a non-sensului. Probabil ca nici n-o sa-l pot uita vreodata, chiar daca incerc sa-l exorcizez prin scris; dar demonii sunt greu de starpit. Ce, parca voi nu stiti?

Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca, in pofida formularii incredibil de nefericite, raspunsul avea un sens. L-as fi dibacit mai repede, daca nu m-as fi concentrat atat pe ultima lui parte, cu incarcatura ei de bufonerie penibila (“de mancare”!); sensul statea altundeva, si anume in “n-au”. Cine erau acesti “ei”, despre care parintii mei sustineau ca n-ar avea “de mancare”?

(Trec peste faptul ca “ei”, ca agricultori, aveau sute de oi, sase bivolite, zeci de pasari de curte, patru-cinci porci, gradina de legume si cuptor de paine, iar in fiecare toamna recoltau in jur de doua tone de cartofi, ceapa si fasole; toate aceste animale si alimente erau necesare doar pentru hrana mea si a sora-mii, care probabil mancam enorm, desi nu-mi amintesc precis. Imi amintesc insa ca eu cantaream vreo 25 de kilograme, iar sora-mea si mai putin – semanam destul de bine cu niste radiografii. Inchid paranteza).

“Ei” erau urmatorii: doua matusi, cu unchii aferenti (2 x 2 = 4), plus una bucata bunic batran (“Mosu”), care nu conta in peisaj, ca de-abia-si taraia basinile. Ar mai fi doua bucati veri, dar n-am nimic ca astia, ca erau de treaba. Esentiale, in ecuatie, sunt matusile (doua tampite); cu toate astea, Oscarul merge catre unul dintre unchi, un maniac, cosmarul copilariei mele (si-a sora-mii, dar nu vorbesc eu in numele ei. Sa zica singura, ca de-aia are gura). Moniker-ul nemernicului era Nanu.

Din punct de vedere caracteriologic, aceste personaje insirate mai sus erau, foarte simplu spus, niste tarani prosti, dar fata de ei, Nanu avea ceva in plus: nu era doar prost, era si foarte rau. In romana nu gasesc un termen potrivit, dar sensul pe care vreau sa-l dau cuvantului “rau” nu este nici mean, nici bad, nici evil, nici wicked – cred ca vicious se apropie cel mai mult de ceea ce vreau sa spun. Individul fusese securist si asta poate ca explica multe, dar nu scuza nimic.

Credinta lui suprema era depersonalizarea prin bataie; in acest nobil scop, el folosea bataia, desigur, dar si tortura (ma tragea de “perciuni” minute in sir, cu foarte multa rabdare si cu placerea interioara ca care dementii electrocuteaza pisici), iar culmea rafinamentului era “experimentul Pitesti”: eu deveneam tortionarul sora-mii, iar ea al meu, chiar si in absenta lui! Un succes aproape perfect, trebuie sa recunosc, desi nu de durata (dupa ce sora-mea a avut curajul sa se revolte, am urmat-o glorios, dar facand in continuare pe depersonalizatul. Am fost las, da, stiu, nu e nevoie sa-mi desenati. Ma razbun in scris, acum, la ani de zile dupa moartea individului – dar era cam greu sa ma razbun atunci, iar cand am fost capabil fizic… nu stiu, n-am avut chef). Alte mici sobolanii din arsenalul lui de sadic erau urmatoarele: ne obliga sa mancam alimente care ne faceau rau (mai ales slanina), ne silea sa recitam poezii cretinoid-taranesti (si acum ma infior cand aud versurile din “La parau” a lui Cosbuc!) si ne interzicea sa purtam vreo haina de productie “capitalista”, incepand cu blugii, evident (omul era un comunist convins. Singurul pe care cunoscut, dealtfel. In rest, toti asa-zisii “membri de partid” se dedublau intr-o veselie, pe principiul “Zic ca ei si fac ca mine”).

Ei bine, Ghijasa ar fi putut fi un rai, un fel de Humulesti, daca n-ar fi fost acest securist ratat care sa otraveasca totul. Pentru ca am lasat la urma ce era mai important: “Copilul trebuie sa munceasca, nu sa se joace”, iata marea lui idee pedagogica. Sa nu fi fost el, Ghijasa reprezenta libertatea absoluta, asa cum vezi in filmele americane (“marile spatii”, chestii); dar datorita lui, Ghijasa a fost un fel de lagar nord-coreean, dedicat muncii in zadar. Nu exagerez. Un sat uitat de oameni si de Dumnezeu, undeva intr-o vaioaga inconjurata de dealuri imbracate in paduri si in pasuni – cat am haladuit pe acolo, copil fiind, nu am zarit niciodata, dar niciodata, un alt sat! Va dati seama ce distante erau intre sate (acum stiu ca cel mai apropiata localitate era doar la vreo 15 kilometri, dar atunci nu stiam). Dar aceasta libertate absoluta (de a bate campii, cum ar veni, la propriu) lua sfarsit in momentul in care Nanu isi facea aparitia in sat (nu locuia acolo permanent, slava Domnului). Din clipa aia nu mai aveam dreptul sa ies din curte, trebuia sa stau cu el, la ajutor. Despre ce “ajutor” e vorba? Ei bine, el isi inventa tot felul de munci (a la Hercule), absolut, dar absolut inutile, iar eu trebuia sa fiu “ajutorul” lui la aceste proiecte tembele. Exemple: o vara intreaga s-a scremut sa construiasca un banc de lucru, pe care sa monteze o menghina. L-a construit. Acel banc nu a folosit niciodata, dar niciodata, la nimic. Alta data a acoperit tavanul unei camere cu placi de PFL (in ce scop? Nu se stie). A vopsit in verde un gard imens (ii ramasese vopsea verde si a decis s-o “foloseasca la ceva”). A mutat groapa de var a gospodariei din spatele casei (unde era locul ei traditional) langa cocina de porci, apoi a mutat-o inapoi, dupa ce s-a inecat acolo un purcel. A sapat o fantana din care n-a baut apa nimeni, niciodata, pentru ca era prea aproape de grajd si se infiltra pisatul cailor. A executat cu mare succes o usa, din bucati de scanduri de prin curte, dupa care n-a stiut ce sa faca cu ea (ani si ani a ramas usa aia proptita intr-un colt, dupa sura). As putea continua cu exemple pana maine, dar ati inteles ideea.

Asupra mea, Ghijasa a avut un efect durabil si profund contradictoriu; pe de o parte o percep ca pe locul unor nesfarsite corvezi stupide si inutile, pe de alta, ca pe taramul lui “Ar-fi-putut-fi”, al libertatii fara limitari, al hoinarelilor absolute (de care am avut parte… doar partial, cum spuneam). Nu-i de mirare ca am devenit muntomanul maniac care sunt astazi! Totusi, odata cu trecerea timpului, Ghijasa a devenit un impediment in dezvoltarea mea mintala, un fel de piatra de moara: atat de mare fusese frustrarea din copilarie (ca n-am putut sa colind prin padurile alea dupa bunul meu plac), incat am revenit obsesiv in sat, an dupa an, desi viata imi impusese deja alte prioritati (destinatii turistice “normale”, gagici, munca, studiu, scris etc). In loc sa-mi dedic timpul acestora, eu bananaiam prin Ghijasa, ca Evreul Ratacitor, fara vreun tel, scop, cauza; cum zic taranii, “cautam ziua de ieri”. Neavand atarnata de gat povara Ghijesei, Nea Cata a urmat un parcurs mult mai inteligent al vietii, mai implinit: mai multe gagici, mai multa munca, mai multa familie etc (de “carti” nu ma pronunt, mi-e teama ca daca-l intreb ce citeste, Nea Cata o sa zica “Sven Hassel” sau alt misto de genul asta!). Daca trag linie si adun, cred ca Nea Cata a iesit in castig in urma acelui raspuns stralucitor de idiot, pe care va las sa-l mai savurati o data:

“N-au ce sa-i dea de mancare!”.

p.s. fara legatura cu Nea Cata si amintirile lui, pot spune ca si pe sora-mea a palit-o “efectul Ghijasa” destul de rau: acolo a fost locul unde “a iesit la hora”, cum se zice, adica au invadat-o hormonii si-a-nceput sa-i miroasa a izmana. Alesul, desigur, a fost un nobil produs al Ghijesei, adica… un taran. Dar despre asta, in alta parte, in alta carte.

Независимост на България

Székely Land

I would have voted "Yes"

As I've got my reasons. What about yours?