Nea Cata si Ghijasa

Ar fi trebuit sa scriu demult textul asta, dar n-am avut inima, pe de o parte, si traiau inca prea multi oameni, pe de alta parte. Acum, insa, mi-am facut curaj, deci sa purcedem spre inapoi in timp, cu cazmaua-n mana, sa dezgropam ceea ce-i de dezgropat.

Toti avem “amintiri din copilarie”, macar ca suntem atat de predispusi sa le uitam. In ceea ce-i priveste pe copiii comunismului, ei ar putea fi impartiti in doua mari categorii: cei care aveau un “la tara” si cei care nu-l aveau. In Romania, cel mai celebru din a doua categorie este, desigur, Mircea Cartarescu (Nea Cata nu-i inca atat de faimos. Aveti putina rabdare!). Cel mai celebru din prima categorie nu exista inca, dar ma ofer sa fiu eu ala, daca nu-i cu suparare; e adevarat ca exista si-o a treia categorie, sa-i zicem “categoria Ion Creanga”, in care intra cei care si-au petrecut intreaga copilarie in natura, “la tara”, si s-au urbanizat abia in adolescenta, in timpul liceului. Dar acestia sunt foarte putini (eu nu cunosc decat doi). Ramanem, deci, la varianta simplificata, cu “la tara” si fara “la tara”.

In ceea ce ma priveste, locul meu de “la tara” se numea Ghijasa (“Ghijasa de Sus”, mai exact), care era un sat foarte mic din sudul Transilvaniei, undeva intre orasele Sibiu si Medias. Ca sa intelegeti cat de mic: raul care trece prin Sibiu se numeste Cibin, iar principalul sau afluent – Hartibaci. Ei bine, Ghijasa nu se afla pe cursul Cibinului, nici pe al Hartibaciului, nici pe al vreunui afluent al Hartibaciului, ci pe cursul unui afluent al unui afluent al Hartibaciului, care, de important ce era, n-avea nici macar nume! Cand intrebam “Cum se cheama valea asta?” (ce trecea prin fata casei noastre) mi se raspundea intotdeauna “Valea, cum sa se cheme?!”. Aceasta Apa-Fara-Nume (“valea”) se varsa in Harta, care se varsa in Hartibaci, care se varsa in Cibin, care se varsa in Olt. Daca v-as crede tampiti, as incheia triumfal, explicandu-va ca Oltul se varsa in Dunare. Dar nu va cred.

Din iunie si pana in septembrie (uneori, chiar pana in octombrie), ai mei ne duceau, pe mine si pe sora-mea, in aceasta fantomatica Ghijasa – si acolo ne lasau. Timp de trei luni habar n-aveam ce se-ntampla-n lume, cu atat mai putin in Bucuresti. Exemplu: in 1986, cand cu accidentul nuclear de la Cernobal, n-am stiut absolut nimic vreo saptamana, pana cand au inceput babele locale sa se vaiete ca “miroasa a radiatie” si s-au dus la popa sa le “citeasca”. Ca sa va dati seama in ce izolare se traia acolo! Acest taram mitic numit, conventional, Ghijasa, a fost decorul a o gramada de ispravi copilaresti, al caror loc nu e-n textul de fata. Evident, odata intorsi acasa, sora-mea si cu mine le istoriseam cui voia sa ne-asculte, fiecare in stilul sau: ea, dezvrajindu-le inginereste (“Cum a fost la Ghijasa, Monico?”. “Bine”), eu, inflorindu-le pana la limita fantasticului (sau dincolo de limita, depindea de dispozitie. Si de interlocutor).

Unul dintre interlocutori era Nea Cata, desigur. Care, setos de aventuri ca orice copil, a pus intrebarea de bun-simt “Bai, Nea Mihaita, pot sa vin si eu la Ghijasa intr-o vacanta, daca ma lasa ai mei?”. Eu, la randul meu, mi-am intrebat parintii (“Poate sa vina si Nea Cata?”), al caror raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a stupiditatii si reavointei: “Nu, ca n-au ce sa-i dea de mancare!”. Pentru cine are idee de penuria de alimente din orase, in comunism, mai ales in ultimul deceniu (1979 – 1989), cand orasenii ajunsesera sa invadeze satele, in fiecare week-end, ca sa cumpere hrana (branza, legume, slanina, oua, nuci, pui… de fapt, orice), nu trebuie explicat de ce acest raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a non-sensului. Probabil ca nici n-o sa-l pot uita vreodata, chiar daca incerc sa-l exorcizez prin scris; dar demonii sunt greu de starpit. Ce, parca voi nu stiti?

Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca, in pofida formularii incredibil de nefericite, raspunsul avea un sens. L-as fi dibacit mai repede, daca nu m-as fi concentrat atat pe ultima lui parte, cu incarcatura ei de bufonerie penibila (“de mancare”!); sensul statea altundeva, si anume in “n-au”. Cine erau acesti “ei”, despre care parintii mei sustineau ca n-ar avea “de mancare”?

(Trec peste faptul ca “ei”, ca agricultori, aveau sute de oi, sase bivolite, zeci de pasari de curte, patru-cinci porci, gradina de legume si cuptor de paine, iar in fiecare toamna recoltau in jur de doua tone de cartofi, ceapa si fasole; toate aceste animale si alimente erau necesare doar pentru hrana mea si a sora-mii, care probabil mancam enorm, desi nu-mi amintesc precis. Imi amintesc insa ca eu cantaream vreo 25 de kilograme, iar sora-mea si mai putin – semanam destul de bine cu niste radiografii. Inchid paranteza).

“Ei” erau urmatorii: doua matusi, cu unchii aferenti (2 x 2 = 4), plus una bucata bunic batran (“Mosu”), care nu conta in peisaj, ca de-abia-si taraia basinile. Ar mai fi doua bucati veri, dar n-am nimic ca astia, ca erau de treaba. Esentiale, in ecuatie, sunt matusile (doua tampite); cu toate astea, Oscarul merge catre unul dintre unchi, un maniac, cosmarul copilariei mele (si-a sora-mii, dar nu vorbesc eu in numele ei. Sa zica singura, ca de-aia are gura). Moniker-ul nemernicului era Nanu.

Din punct de vedere caracteriologic, aceste personaje insirate mai sus erau, foarte simplu spus, niste tarani prosti, dar fata de ei, Nanu avea ceva in plus: nu era doar prost, era si foarte rau. In romana nu gasesc un termen potrivit, dar sensul pe care vreau sa-l dau cuvantului “rau” nu este nici mean, nici bad, nici evil, nici wicked – cred ca vicious se apropie cel mai mult de ceea ce vreau sa spun. Individul fusese securist si asta poate ca explica multe, dar nu scuza nimic.

Credinta lui suprema era depersonalizarea prin bataie; in acest nobil scop, el folosea bataia, desigur, dar si tortura (ma tragea de “perciuni” minute in sir, cu foarte multa rabdare si cu placerea interioara ca care dementii electrocuteaza pisici), iar culmea rafinamentului era “experimentul Pitesti”: eu deveneam tortionarul sora-mii, iar ea al meu, chiar si in absenta lui! Un succes aproape perfect, trebuie sa recunosc, desi nu de durata (dupa ce sora-mea a avut curajul sa se revolte, am urmat-o glorios, dar facand in continuare pe depersonalizatul. Am fost las, da, stiu, nu e nevoie sa-mi desenati. Ma razbun in scris, acum, la ani de zile dupa moartea individului – dar era cam greu sa ma razbun atunci, iar cand am fost capabil fizic… nu stiu, n-am avut chef). Alte mici sobolanii din arsenalul lui de sadic erau urmatoarele: ne obliga sa mancam alimente care ne faceau rau (mai ales slanina), ne silea sa recitam poezii cretinoid-taranesti (si acum ma infior cand aud versurile din “La parau” a lui Cosbuc!) si ne interzicea sa purtam vreo haina de productie “capitalista”, incepand cu blugii, evident (omul era un comunist convins. Singurul pe care cunoscut, dealtfel. In rest, toti asa-zisii “membri de partid” se dedublau intr-o veselie, pe principiul “Zic ca ei si fac ca mine”).

Ei bine, Ghijasa ar fi putut fi un rai, un fel de Humulesti, daca n-ar fi fost acest securist ratat care sa otraveasca totul. Pentru ca am lasat la urma ce era mai important: “Copilul trebuie sa munceasca, nu sa se joace”, iata marea lui idee pedagogica. Sa nu fi fost el, Ghijasa reprezenta libertatea absoluta, asa cum vezi in filmele americane (“marile spatii”, chestii); dar datorita lui, Ghijasa a fost un fel de lagar nord-coreean, dedicat muncii in zadar. Nu exagerez. Un sat uitat de oameni si de Dumnezeu, undeva intr-o vaioaga inconjurata de dealuri imbracate in paduri si in pasuni – cat am haladuit pe acolo, copil fiind, nu am zarit niciodata, dar niciodata, un alt sat! Va dati seama ce distante erau intre sate (acum stiu ca cel mai apropiata localitate era doar la vreo 15 kilometri, dar atunci nu stiam). Dar aceasta libertate absoluta (de a bate campii, cum ar veni, la propriu) lua sfarsit in momentul in care Nanu isi facea aparitia in sat (nu locuia acolo permanent, slava Domnului). Din clipa aia nu mai aveam dreptul sa ies din curte, trebuia sa stau cu el, la ajutor. Despre ce “ajutor” e vorba? Ei bine, el isi inventa tot felul de munci (a la Hercule), absolut, dar absolut inutile, iar eu trebuia sa fiu “ajutorul” lui la aceste proiecte tembele. Exemple: o vara intreaga s-a scremut sa construiasca un banc de lucru, pe care sa monteze o menghina. L-a construit. Acel banc nu a folosit niciodata, dar niciodata, la nimic. Alta data a acoperit tavanul unei camere cu placi de PFL (in ce scop? Nu se stie). A vopsit in verde un gard imens (ii ramasese vopsea verde si a decis s-o “foloseasca la ceva”). A mutat groapa de var a gospodariei din spatele casei (unde era locul ei traditional) langa cocina de porci, apoi a mutat-o inapoi, dupa ce s-a inecat acolo un purcel. A sapat o fantana din care n-a baut apa nimeni, niciodata, pentru ca era prea aproape de grajd si se infiltra pisatul cailor. A executat cu mare succes o usa, din bucati de scanduri de prin curte, dupa care n-a stiut ce sa faca cu ea (ani si ani a ramas usa aia proptita intr-un colt, dupa sura). As putea continua cu exemple pana maine, dar ati inteles ideea.

Asupra mea, Ghijasa a avut un efect durabil si profund contradictoriu; pe de o parte o percep ca pe locul unor nesfarsite corvezi stupide si inutile, pe de alta, ca pe taramul lui “Ar-fi-putut-fi”, al libertatii fara limitari, al hoinarelilor absolute (de care am avut parte… doar partial, cum spuneam). Nu-i de mirare ca am devenit muntomanul maniac care sunt astazi! Totusi, odata cu trecerea timpului, Ghijasa a devenit un impediment in dezvoltarea mea mintala, un fel de piatra de moara: atat de mare fusese frustrarea din copilarie (ca n-am putut sa colind prin padurile alea dupa bunul meu plac), incat am revenit obsesiv in sat, an dupa an, desi viata imi impusese deja alte prioritati (destinatii turistice “normale”, gagici, munca, studiu, scris etc). In loc sa-mi dedic timpul acestora, eu bananaiam prin Ghijasa, ca Evreul Ratacitor, fara vreun tel, scop, cauza; cum zic taranii, “cautam ziua de ieri”. Neavand atarnata de gat povara Ghijesei, Nea Cata a urmat un parcurs mult mai inteligent al vietii, mai implinit: mai multe gagici, mai multa munca, mai multa familie etc (de “carti” nu ma pronunt, mi-e teama ca daca-l intreb ce citeste, Nea Cata o sa zica “Sven Hassel” sau alt misto de genul asta!). Daca trag linie si adun, cred ca Nea Cata a iesit in castig in urma acelui raspuns stralucitor de idiot, pe care va las sa-l mai savurati o data:

“N-au ce sa-i dea de mancare!”.

p.s. fara legatura cu Nea Cata si amintirile lui, pot spune ca si pe sora-mea a palit-o “efectul Ghijasa” destul de rau: acolo a fost locul unde “a iesit la hora”, cum se zice, adica au invadat-o hormonii si-a-nceput sa-i miroasa a izmana. Alesul, desigur, a fost un nobil produs al Ghijesei, adica… un taran. Dar despre asta, in alta parte, in alta carte.

Nea Cata si gagicile

Intr-un sens, Nea Cata a fost cosmarul meu, timp de, ce sa zic, cinci-sase ani, poate si mai putin. Dar asta nu conteaza, ca e vorba de cei mai critici ani din viata unui (viitor) barbat, anii in care iti faci o idee despre atractivitatea ta, despre daca si cat te plac fetele. Din cauza lui Nea Cata, pentru mine nu s-a pus problema nici in termeni de “daca” si cu atat mai putin de “cat”. Nu s-a pus deloc. Eu nu existam in ochii fetelor. Na, beleaua! Deci, cand vine vorba de invidie omeneasca, nu dati search pe google, nu sapati wikipedia si nu va-ngropati nasul in tratate de psihologie; doar intrebati-ma pe mine. Envy is my middle name!

Pentru ca lumea noastra era atat de mica, “fetele” nu puteau fi intalnite decat prin vecini, la scoala, la tara, la clubul sportiv sau in mediile de socializare ale parintilor (prieteni, colegi de munca, de excursii sau de pescuit). Sa le luam pe rand.

Fiind niste “speriati din padure”, proaspat urbanizati, ai mei n-aveau niciun fel de medii de socializare: nu ieseau nicaieri, nu se vedeau cu nimeni, habar n-aveau de mers la teatru sau la restaurant (nu ca stilul lor de viata ar fi fost vreo mare exceptie pentru bercenezii acelor ani). Exista, intr-adevar, tuicareala lui taica-meu cu taica-su lui Nea Cata, dar tuicareala aia nu era chiar ocazia unde sa intalnesc eu gagici! Pe de alta parte, cum singurul sport la care m-au lasat parintii sa ma duc a fost polo-ul, un “mediu social” deosebit de sarman in fete… nici acolo n-am facut nicio isprava, daca nu tinem cont de atentiile venite din partea unui garderobier, cam poporan de felul lui (se gudura de zor pe langa noi, astia de la “juniori mici”, too-ocmai cand eram la dusuri!).

La scoala era catastrofa: pe langa repetentul Nelu Istrate, care le atragea ca un magnet pe alea curvistine, toate gagicile mai studioase din clasa erau gramada pe Nea Cata. Cand Nea Cata spunea un banc, lesinau de ras; cand spuneam eu unul, nici n-apucam s-ajung la poanta, ca ramaneam fara ascultatoare. Cand Nea Cata era la fotbal, in tricou si pantaloni scurti, toate tremurau si se-nroseau, de parca daduse-n ele ciuma gainilor; eu as fi putut sa ma dezbrac in puta goala si sa joc tontoroiul pe catedra, cu scrotul vopsit in verde, ca oricum n-ar fi observat niciuna. Am zis “alea mai studioase”? Pe dracul. Era una, Marcela, parca, batuta de Dumnezeu: lunga cat o zi de post, slaba ca un schelete vazut din profil, complet lipsita de tate (nici sfarcuri n-avea, nefericita), c-un nas prelung, model “secera”, urata de ziceai ca-i lupta de clasa. In plus, complet tolomaca la invatatura. Va puteti imagina ca si asta se topea cand Nea Cata o baga in seama, dandu-i un prietenos sut in cur?! Nu mai zic de alea mai zvarlugi (Adriana, Daniela, Catalina, care-or mai fi fost), care stateau cu ochii pe el ca pe butelie, in timpul orelor bombardandu-l cu declaratii scrise de dusmanie vesnica (asa e moda la 13 ani), iar in pauze fugarindu-l prin toata clasa ca sa-l “bata”. In timpul asta, eu aveam dreptul sa stau in banca nebagat in seama si sa aprofundez lectia despre inmultire la euglena verde. Viata, nene! Adolescenta traita la maxim! Maxxim, am spus!

Prin vecini era inflatie de gagici: frunzoaicele. Nu dau nume, dar tin sa amintesc in mod public cum se faceau alegerile la Frunza si cine era intotdeauna, dar intotdeauna, primul ales dupa numaratoare. Era Gabi Stefan? Era Cristi Dudea? Era, oare, inubliabilul Bogdan Tomosoiu? Eram eu, era Sandrino, era Ionut de la trei, era Sorin Cristea de la parter, era Caloto, vecinul lui de palier? Nooo! Stim cu totii cine era acest prim ales. Cred ca daca Frunza se putea juca c-un singur baiat, intotdeauna-prim-alesul ramanea si singurul. Noroc cu regulamentul…

Mai ramanea “la tara”, adica la Ghijasa. Unde, slava Domnului, Nea Cata n-avea acces (voi reveni cu detalii intr-un post ulterior, “Nea Cata si Ghijasa”). Credeam, in nemernicia mea, c-acolo pot sa fac si eu pe zmeul, printre tarancutele alea. Ha! Sor-mea (alta frunzoaica, nota bene!) il roaga pe Nea Cata, posesor de dublu casetofon, sa-i inregistreze o caseta cu muzica moderna, sa aiba pentru la tara, la Ghijasa (loc uitat de lume). Nea Cata se executa, dar face si o gluma de-a lui: pentru ca ii ramasese o bucatica de banda neinregistrata, dupa ultima melodie, se apuca si trage acolo hitul “Un copac cu flori” a lui Stefan Hrusca (cantautor negustat de noi pe vremea aia, ca-l percepeam ca ceausist). E, si intre nemuritoarele acorduri hrusciene, Nea Cata se inregistreaza pe sine, spunand: “Misto, nu?”. Atat.

But note carefully the effect. Sor-mea pune caseta s-asculte si tarancutele ei muzica “de la Bucuresti” (Modern Talking, CC Catch, Sandra et caetera), astea asculta in tacere pana la sfarsit, se mira si rad la Stefan Hrusca, apoi il aud pe Nea Cata cu al sau “Misto, nu?”. Toate dau un geamat profund, din adancul ovarelor, apoi incep sa cotcodaceasca-n cor: “Mama, ce tip, Dumnezeule!”. Am innebunit, m-am dat cu capul de pereti. Dar macar atunci am inteles ca am de-a face c-un balaur pe care nu-l pot rapune. Ca pot sa ma lupt cu Nea Cata pentru fete, daca asa vreau, chiar daca stiu ca pierd; dar cum sa ma lupt c-o voce dintr-o caseta?!

Mai adaug un ultim amanunt, de data asta din liceu. Aveam o colega, una Oana, un fel de sefa a clasei IX C, care a trebuit sa imparta clasa in doua grupe pentru practica “de productie”: o grupa mergea intr-un atelier mai de Doamne-ajuta, cealalta in fabrica. Nea Cata a nimerit la atelier, cu Oana si cu prietenele ei, iar eu am mers la saiba, cu pulimea. Noroc ca Nea Cata s-a mutat la alt liceu intr-a XI-a. Noroc bun, ca pentru mine s-a mutat degeaba: in doi ani, jocurile fusesera facute.

Evident, Nea Cata si cu mine am ramas prieteni, ca n-am avut niciodata ceva sa-i reprosez. Nu s-a dat niciodata la vreo fata “a mea” (era si greu, eu neavand vreuna), ba dimpotriva, ar fi fost incantat sa i le mai iau de pe cap, sa-si vada si linistit de fotbal. N-a avut el norocul asta. Dar nici eu!

Sigur, acum, dupa atatia ani, vad situatia altfel situatia de atunci, asa cum o vede orice om de varsta mea. Numai ca cicatricile sufletesti sunt mult mai parsive decat alea din carne: nu garantez ca daca Nea Cata are ceva amante si eu aflu, nu-ncerc sa i le suflu! Nu pe toate, nu zic, da’macar vreo doua-trei, sa vada si el cum e!

Intrebari?

post scriptum: n-am uitat-o pe Biba, sora lui Robert din A19, ci am omis-o intentionat, ca-i din alt film.

Prima dată nu-i prima oară

Ghijasa de Sus, luna iulie, anno domini 1982. Căldură mare, muncile câmpului în toi: coasa, prașila a doua, mă rog, mici galanterii, cum e pe la țară. Când se lăsa seara, aproape toți bărbații satului – de flăcăi nu mai spun – urcau dealul Bărcului, care pe jos, care cu tractorul. Ăla era singurul loc unde “se prindeau bulgarii”. Desigur, bulgarii ăștia nu se lăsau prinși ușor, trebuia pregătire: un televizor mic, de voiaj, era legat la bateria tractorului, apoi un flăcău mai sprinten (de obicei, văru-meu) aranja o sârmă de antena televizorului și se ondula cu sârma aia în toate direcțiile, până când imaginea se stabiliza cât de cât. Atunci toată lumea zbiera: “Se vede, bă! Stai acolo-șa că se vede!”. În semn de înaltă stimă și prețuire, unul din băieții mai mici era suit pe cabina tractorului, ca să țină sârma-n sus. Cum se mișca, cum îl potopeau cu-njurături.

Eu nu fusesem niciodată unul din “băieții mai mici”. Deși eram ceva mai răsărit decât ei, taică-meu (anti-microbist feroce) nu mă lăsa pe deal, sau “în Bărc” cum spuneam noi: “Ce să te mesteci tu cu oameni slaghi?” (slabi, nota mea). Desigur că nu vorba de mușchii lor era vorba, ci de statutul social. Doamne, cât îi mai invidiam pe băieții ăia! Veneau noaptea târziu, în grupuri, vorbind ca soldații după bătălie, iar eu prindeam de la ei câte o vorbă, extraordinară, nemaiauzită: “semifinală de infarct”, “hat-trick Boniek”, “dinții lui Battiston”, “voleul lui Fischer”, și mai ales un nume, repetat de toți: “Paolo Rossi”.

În seara finalei m-am culcat devreme, ca să-i adorm vigilența lui taică-meu. Cănd totul s-a liniștit și dormeau toți, am sărit afară pe geam și nu m-am oprit din fugă până-n Bărc. Am prins totuși repriza a doua, din cel mai onorantă poziție, adică de “băiatul care ține de sârmă”. N-am văzut nimic din meci, dar am înțeles c-ar fi câștigat Italia, cu trei la unu.

Drumul de întoarcere nu l-am făcut singur, ci împreună c-o fată mult mai mare decât mine, una din codanele Ghijesei. Era mult după miezul nopții, dar acum puteam să stau și eu de vorbă de la egal la egal cu microbiștii ghijăseni.
Din păcate, ei erau convinși că meciul s-a terminat 3-2. Eu am sugerat că ei sunt proști; ei au sugerat că însoțitoarea mea m-ar fi zăpăcit cu farmecele ei.

Toate babele satului povesteau a doua zi despre cum mi-am pierdut eu virginitatea, inițiat de curva satului.

Cine plateste?

Ma necajeste confuzia care se face intre “ateism” si “comunism”: toata lumea ma intreaba “Da’ ce, esti comunist?!”, si singurul raspuns multumitor este “Da” – alfel se crede ca mint. Si tocmai asta ma straduiesc, sa nu mint! De parca n-as face destule reclame la serviciu…
Paiul din ochiul meu e vazut de toata lumea, dar barna din ochiul lumii n-o vede nimeni, nu stiu de ce: sunt mai multe asemanari intre crestinism si comunism decat intre ateism si comunism. Mai exact, orice proiect social are o anume problema, si anume: nu poate raspunde cinstit la intrebarea “Cine plateste?”. Si crestinismul, si comunismul, si nazismul, (si toate “-ismele” care au incercat sa organizeze societatea pornind de la o anumita idee) s-au ferit ca de dracu’ de intrebarea asta simpla: Cine plateste? Normal ca s-au ferit sa puna intrebarea, sau sa permita ca ea sa fie pusa, pentru ca raspunsul nu e deloc convenabil: ailalti!
“Sa facem o lume mai buna si mai dreapta!”, spunea una din lozincile comunistilor; ok, s-o facem, dar cu banii cui? Pai, cu-ai cui bani, daca nu ai burghejilor, ai alorlalti! Si cu burghejii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum burghez e oricine are ceva, fie o fabrica, fie o bucata de pamant, fie o slujba de profesor, functionar sau politist…
“Poporul german nu-si cere decat locul lui sub soare!”, spunea una din lozincile nazistilor; bun asa! Si cu banii cui sa construim locul ala german de sub soare? Pai, cu-ai cui bani, daca nu ai evreilor, ai alorlalti! Si cu evreii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum evreu e oricine nu-si poate dovedi ascendenta germana de pe la 1700…
“Sa dam slava Domnului!”, spunea una din lozincile crestinilor din primul mileniu; ok, sa dam slava, dar unde, ca n-avem biserici, n-avem obiecte de cult, n-avem bani pentru salariile celor mai mari experti in datul de slava (astia-s preotii) – ce ne facem? Pai, ce sa facem, luam bani de la pagani, de la ailalti! Si cu paganii ce facem? Pai, ii omoram, ce sa facem! Si, cum pagan e oricine da slava altor zei, sau nu da deloc…
Cand zicem crestinism, zicem religia dominanta a acestei planete, dar tindem sa uitam doua mici amanunte: unu, ca religia asta e impartita in cateva sute de grupari (numite “biserici”) care se urasc intre ele de mai mare rasul; si doi, ca religia asta s-a inaltat unde e acum peste cadavrele altor religii, dintre care multe aveau un mesaj comparabil (“Pace, lumina si iubire”). Iar cei care au asasinat in mod profesionist aceste alte religii (de cele mai multe ori, cu practicantii lor cu tot!) sunt astazi onorati ca sfinti, iar oasele lor pupate dragastos de milioane si milioane de oameni. Buna treaba-i asta?
Si o mica poveste: satul meu, legendara Ghijasa de Sus, a fost de la intemeiere de religie greco-catolica, sau “unita”, cum se zice p-acolo. Asta pana prin anii ’50, cand au luat comunistii problema-n mana. A venit o duba cu niste baieti nerasi, in haine de piele, l-au scos pe popa din casa, l-au dus in mijlocul satului si i-au cerut sa treaca cu tot cu congregatie la ortodoxie. Popa, desi batran si bolnav, a refuzat categoric, asa ca baietii l-au bagat intr-o curte si i-au aplicat “tratament special”. Poate ca nu au vrut neaparat sa-l omoare (desi ma indoiesc), dar uite ca n-a rezistat “tratamentului” si n-a mai iesit viu din curtea aia. Dupa care a venit un popa nou, cu ochi albastri, ortodox la zi, care a facut ordine: a rezugravit biserica, a taiat teii din gradina bisericii, batrani de doua sute de ani, , a evacuat din casa parohiala familia preotului unit si s-a instalat el in loc. Iar turma tampita a taranilor din Ghijasa a continuat sa mearga la biserica de parca nu s-ar fi intamplat nimic! Nici mai tarziu, dupa multe decenii, chiar si dupa ce comunismul cazuse, nimeni n-a aratat vreun regret pentru cele intamplate si pentru comportarea lor: “Ce sa facem, ‘pile? Asa au fost vremurile!”.