Nea Cata si Ghijasa

Ar fi trebuit sa scriu demult textul asta, dar n-am avut inima, pe de o parte, si traiau inca prea multi oameni, pe de alta parte. Acum, insa, mi-am facut curaj, deci sa purcedem spre inapoi in timp, cu cazmaua-n mana, sa dezgropam ceea ce-i de dezgropat.

Toti avem “amintiri din copilarie”, macar ca suntem atat de predispusi sa le uitam. In ceea ce-i priveste pe copiii comunismului, ei ar putea fi impartiti in doua mari categorii: cei care aveau un “la tara” si cei care nu-l aveau. In Romania, cel mai celebru din a doua categorie este, desigur, Mircea Cartarescu (Nea Cata nu-i inca atat de faimos. Aveti putina rabdare!). Cel mai celebru din prima categorie nu exista inca, dar ma ofer sa fiu eu ala, daca nu-i cu suparare; e adevarat ca exista si-o a treia categorie, sa-i zicem “categoria Ion Creanga”, in care intra cei care si-au petrecut intreaga copilarie in natura, “la tara”, si s-au urbanizat abia in adolescenta, in timpul liceului. Dar acestia sunt foarte putini (eu nu cunosc decat doi). Ramanem, deci, la varianta simplificata, cu “la tara” si fara “la tara”.

In ceea ce ma priveste, locul meu de “la tara” se numea Ghijasa (“Ghijasa de Sus”, mai exact), care era un sat foarte mic din sudul Transilvaniei, undeva intre orasele Sibiu si Medias. Ca sa intelegeti cat de mic: raul care trece prin Sibiu se numeste Cibin, iar principalul sau afluent – Hartibaci. Ei bine, Ghijasa nu se afla pe cursul Cibinului, nici pe al Hartibaciului, nici pe al vreunui afluent al Hartibaciului, ci pe cursul unui afluent al unui afluent al Hartibaciului, care, de important ce era, n-avea nici macar nume! Cand intrebam “Cum se cheama valea asta?” (ce trecea prin fata casei noastre) mi se raspundea intotdeauna “Valea, cum sa se cheme?!”. Aceasta Apa-Fara-Nume (“valea”) se varsa in Harta, care se varsa in Hartibaci, care se varsa in Cibin, care se varsa in Olt. Daca v-as crede tampiti, as incheia triumfal, explicandu-va ca Oltul se varsa in Dunare. Dar nu va cred.

Din iunie si pana in septembrie (uneori, chiar pana in octombrie), ai mei ne duceau, pe mine si pe sora-mea, in aceasta fantomatica Ghijasa – si acolo ne lasau. Timp de trei luni habar n-aveam ce se-ntampla-n lume, cu atat mai putin in Bucuresti. Exemplu: in 1986, cand cu accidentul nuclear de la Cernobal, n-am stiut absolut nimic vreo saptamana, pana cand au inceput babele locale sa se vaiete ca “miroasa a radiatie” si s-au dus la popa sa le “citeasca”. Ca sa va dati seama in ce izolare se traia acolo! Acest taram mitic numit, conventional, Ghijasa, a fost decorul a o gramada de ispravi copilaresti, al caror loc nu e-n textul de fata. Evident, odata intorsi acasa, sora-mea si cu mine le istoriseam cui voia sa ne-asculte, fiecare in stilul sau: ea, dezvrajindu-le inginereste (“Cum a fost la Ghijasa, Monico?”. “Bine”), eu, inflorindu-le pana la limita fantasticului (sau dincolo de limita, depindea de dispozitie. Si de interlocutor).

Unul dintre interlocutori era Nea Cata, desigur. Care, setos de aventuri ca orice copil, a pus intrebarea de bun-simt “Bai, Nea Mihaita, pot sa vin si eu la Ghijasa intr-o vacanta, daca ma lasa ai mei?”. Eu, la randul meu, mi-am intrebat parintii (“Poate sa vina si Nea Cata?”), al caror raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a stupiditatii si reavointei: “Nu, ca n-au ce sa-i dea de mancare!”. Pentru cine are idee de penuria de alimente din orase, in comunism, mai ales in ultimul deceniu (1979 – 1989), cand orasenii ajunsesera sa invadeze satele, in fiecare week-end, ca sa cumpere hrana (branza, legume, slanina, oua, nuci, pui… de fapt, orice), nu trebuie explicat de ce acest raspuns mi-a ramas intiparit in memorie ca o culme a non-sensului. Probabil ca nici n-o sa-l pot uita vreodata, chiar daca incerc sa-l exorcizez prin scris; dar demonii sunt greu de starpit. Ce, parca voi nu stiti?

Mi-au trebuit multi ani sa inteleg ca, in pofida formularii incredibil de nefericite, raspunsul avea un sens. L-as fi dibacit mai repede, daca nu m-as fi concentrat atat pe ultima lui parte, cu incarcatura ei de bufonerie penibila (“de mancare”!); sensul statea altundeva, si anume in “n-au”. Cine erau acesti “ei”, despre care parintii mei sustineau ca n-ar avea “de mancare”?

(Trec peste faptul ca “ei”, ca agricultori, aveau sute de oi, sase bivolite, zeci de pasari de curte, patru-cinci porci, gradina de legume si cuptor de paine, iar in fiecare toamna recoltau in jur de doua tone de cartofi, ceapa si fasole; toate aceste animale si alimente erau necesare doar pentru hrana mea si a sora-mii, care probabil mancam enorm, desi nu-mi amintesc precis. Imi amintesc insa ca eu cantaream vreo 25 de kilograme, iar sora-mea si mai putin – semanam destul de bine cu niste radiografii. Inchid paranteza).

“Ei” erau urmatorii: doua matusi, cu unchii aferenti (2 x 2 = 4), plus una bucata bunic batran (“Mosu”), care nu conta in peisaj, ca de-abia-si taraia basinile. Ar mai fi doua bucati veri, dar n-am nimic ca astia, ca erau de treaba. Esentiale, in ecuatie, sunt matusile (doua tampite); cu toate astea, Oscarul merge catre unul dintre unchi, un maniac, cosmarul copilariei mele (si-a sora-mii, dar nu vorbesc eu in numele ei. Sa zica singura, ca de-aia are gura). Moniker-ul nemernicului era Nanu.

Din punct de vedere caracteriologic, aceste personaje insirate mai sus erau, foarte simplu spus, niste tarani prosti, dar fata de ei, Nanu avea ceva in plus: nu era doar prost, era si foarte rau. In romana nu gasesc un termen potrivit, dar sensul pe care vreau sa-l dau cuvantului “rau” nu este nici mean, nici bad, nici evil, nici wicked – cred ca vicious se apropie cel mai mult de ceea ce vreau sa spun. Individul fusese securist si asta poate ca explica multe, dar nu scuza nimic.

Credinta lui suprema era depersonalizarea prin bataie; in acest nobil scop, el folosea bataia, desigur, dar si tortura (ma tragea de “perciuni” minute in sir, cu foarte multa rabdare si cu placerea interioara ca care dementii electrocuteaza pisici), iar culmea rafinamentului era “experimentul Pitesti”: eu deveneam tortionarul sora-mii, iar ea al meu, chiar si in absenta lui! Un succes aproape perfect, trebuie sa recunosc, desi nu de durata (dupa ce sora-mea a avut curajul sa se revolte, am urmat-o glorios, dar facand in continuare pe depersonalizatul. Am fost las, da, stiu, nu e nevoie sa-mi desenati. Ma razbun in scris, acum, la ani de zile dupa moartea individului – dar era cam greu sa ma razbun atunci, iar cand am fost capabil fizic… nu stiu, n-am avut chef). Alte mici sobolanii din arsenalul lui de sadic erau urmatoarele: ne obliga sa mancam alimente care ne faceau rau (mai ales slanina), ne silea sa recitam poezii cretinoid-taranesti (si acum ma infior cand aud versurile din “La parau” a lui Cosbuc!) si ne interzicea sa purtam vreo haina de productie “capitalista”, incepand cu blugii, evident (omul era un comunist convins. Singurul pe care cunoscut, dealtfel. In rest, toti asa-zisii “membri de partid” se dedublau intr-o veselie, pe principiul “Zic ca ei si fac ca mine”).

Ei bine, Ghijasa ar fi putut fi un rai, un fel de Humulesti, daca n-ar fi fost acest securist ratat care sa otraveasca totul. Pentru ca am lasat la urma ce era mai important: “Copilul trebuie sa munceasca, nu sa se joace”, iata marea lui idee pedagogica. Sa nu fi fost el, Ghijasa reprezenta libertatea absoluta, asa cum vezi in filmele americane (“marile spatii”, chestii); dar datorita lui, Ghijasa a fost un fel de lagar nord-coreean, dedicat muncii in zadar. Nu exagerez. Un sat uitat de oameni si de Dumnezeu, undeva intr-o vaioaga inconjurata de dealuri imbracate in paduri si in pasuni – cat am haladuit pe acolo, copil fiind, nu am zarit niciodata, dar niciodata, un alt sat! Va dati seama ce distante erau intre sate (acum stiu ca cel mai apropiata localitate era doar la vreo 15 kilometri, dar atunci nu stiam). Dar aceasta libertate absoluta (de a bate campii, cum ar veni, la propriu) lua sfarsit in momentul in care Nanu isi facea aparitia in sat (nu locuia acolo permanent, slava Domnului). Din clipa aia nu mai aveam dreptul sa ies din curte, trebuia sa stau cu el, la ajutor. Despre ce “ajutor” e vorba? Ei bine, el isi inventa tot felul de munci (a la Hercule), absolut, dar absolut inutile, iar eu trebuia sa fiu “ajutorul” lui la aceste proiecte tembele. Exemple: o vara intreaga s-a scremut sa construiasca un banc de lucru, pe care sa monteze o menghina. L-a construit. Acel banc nu a folosit niciodata, dar niciodata, la nimic. Alta data a acoperit tavanul unei camere cu placi de PFL (in ce scop? Nu se stie). A vopsit in verde un gard imens (ii ramasese vopsea verde si a decis s-o “foloseasca la ceva”). A mutat groapa de var a gospodariei din spatele casei (unde era locul ei traditional) langa cocina de porci, apoi a mutat-o inapoi, dupa ce s-a inecat acolo un purcel. A sapat o fantana din care n-a baut apa nimeni, niciodata, pentru ca era prea aproape de grajd si se infiltra pisatul cailor. A executat cu mare succes o usa, din bucati de scanduri de prin curte, dupa care n-a stiut ce sa faca cu ea (ani si ani a ramas usa aia proptita intr-un colt, dupa sura). As putea continua cu exemple pana maine, dar ati inteles ideea.

Asupra mea, Ghijasa a avut un efect durabil si profund contradictoriu; pe de o parte o percep ca pe locul unor nesfarsite corvezi stupide si inutile, pe de alta, ca pe taramul lui “Ar-fi-putut-fi”, al libertatii fara limitari, al hoinarelilor absolute (de care am avut parte… doar partial, cum spuneam). Nu-i de mirare ca am devenit muntomanul maniac care sunt astazi! Totusi, odata cu trecerea timpului, Ghijasa a devenit un impediment in dezvoltarea mea mintala, un fel de piatra de moara: atat de mare fusese frustrarea din copilarie (ca n-am putut sa colind prin padurile alea dupa bunul meu plac), incat am revenit obsesiv in sat, an dupa an, desi viata imi impusese deja alte prioritati (destinatii turistice “normale”, gagici, munca, studiu, scris etc). In loc sa-mi dedic timpul acestora, eu bananaiam prin Ghijasa, ca Evreul Ratacitor, fara vreun tel, scop, cauza; cum zic taranii, “cautam ziua de ieri”. Neavand atarnata de gat povara Ghijesei, Nea Cata a urmat un parcurs mult mai inteligent al vietii, mai implinit: mai multe gagici, mai multa munca, mai multa familie etc (de “carti” nu ma pronunt, mi-e teama ca daca-l intreb ce citeste, Nea Cata o sa zica “Sven Hassel” sau alt misto de genul asta!). Daca trag linie si adun, cred ca Nea Cata a iesit in castig in urma acelui raspuns stralucitor de idiot, pe care va las sa-l mai savurati o data:

“N-au ce sa-i dea de mancare!”.

p.s. fara legatura cu Nea Cata si amintirile lui, pot spune ca si pe sora-mea a palit-o “efectul Ghijasa” destul de rau: acolo a fost locul unde “a iesit la hora”, cum se zice, adica au invadat-o hormonii si-a-nceput sa-i miroasa a izmana. Alesul, desigur, a fost un nobil produs al Ghijesei, adica… un taran. Dar despre asta, in alta parte, in alta carte.

Nenea Ioan Pop din Mediaş

Ca să închei cumva acest iunie ploios, care nu ne-a lăsat nicio şansă de traseu, am fost într-o tură transilvană; nu c-ar fi fost ideea mea! De asemenea, în materie de execuţie propriu-zisă a ”turei”, nu eu am fost ăla care să-mi aduc vreo fărâmă de contribuţie. Doar ce-am făcut câteva poze.

Pentru că n-am fost, deci, bun de mare lucru, măcar să scriu un text sau două, să zic c-am fost şi eu în treabă. Că doar am vizitat Slimnicul, Mediaşul, Sighişoara, Târgu-Mureş, Cluj, Turda, Alba Iulia şi Avrigul, ceea ce nu-i rău deloc, pentru nişte bucureşteni pârâţi. Alţii nu văd toate astea într-o viaţă, noi le-am văzut în patru zile!

Povestea de faţă e foarte scurtă, n-are poantă şi se petrece la Mediaş, ceea ce îi conferă de la bun început o aură de exotism (”Ce s-ar putea petrece la Mediaş, în afară de vreo afacere Romgaz?!”). Păi asta s-a-ntâmplat, că l-am cunoscut pe domnul Ioan Popp.

Pentru cine nu ştie, Mediaşul a fost lovit teribil de comunişti, de industrializarea şi de sistematizările lor, dar mai păstrează încă o parte din zidul cetăţii (de pe vremea când era necesar să ai aşa ceva în Transilvania, pentru că toată ziua bună-ziua năvăleau tot felul de oameni la furat: ba tătari, ba turci, ba valahi, iar când nu năvălea nimeni, se băteau transilvănenii între ei, să nu-şi iasă din mână). Şi cum mă plimbam eu aşa pe langă zidul de cetate, bag de seamă că-n zid erau, una după alta, vreo şapte sau opt uşi. De neînţeles; uşi ca orice uşi, nicidecum porţi de cetate medievală. De ce să mai faci zid, dacă dup-aia îl deschizi oricărui nepoftit?!

Merg în lungul zidului, care la un moment dat se termină pur şi simplu. Acolo, în faţa ultimei uşi, una verde (nu asta din poză), era un domn în vârstă, care se odihnea pe un scaun. Mă duc la el şi-l întreb: ”Nu vă supăraţi, ce se află dincolo de uşa asta, dacă ştiţi cumva?”. El se uită la mine cu o privire extrem de nedumerită; eu repet întrebarea, mai rar, că poate nu înţelesese omul. El îmi răspunde şi mai rar: ”Ştiu, dragă, ce se află dincolo de uşă, cum să nu ştiu. Dincolo de uşă se află casă al meu”. De data asta, eu am fost cel cu privirea ”extrem de nedumerită”. Dânsului i se face milă de mine şi mă invită înăuntru: ”Hai să-ţi arăt”.

Descuie cu o cheie mare, apoi trecem amândoi prin poarta verde şi mă pomenesc într-un atelier vechi şi părăginit, plin de fel şi fel de gioarse. Nenea îmi explică agale că trebuie să mai trecem de o uşă, care dă în curtea casei, apoi îmi va descuia el o a treia uşă şi voi ajunge în strada Honterus, ”cea mai frumoasă din tot oraşul acesta!”. Ceea ce am şi făcut, nu înainte de a mă speria groaznic de un câine uriaş, care umbla dezlegat prin curte şi m-ar fi făcut carne de mici, dacă nu îl prindea bătrânul şi-l închidea în cuşcă (dulăul a făcut urât de tot, cred că era românofob din fire!). Nenea m-a trecut apoi prin curte, mi-a deschis portiţa curţii şi uite aşa am ajuns în stradă, străbâtând practic zidul cetăţii medievale Mediaş! Mă rog, ce-a mai rămas din ea...

Iată ce mi-a explicat bătrânul, pe când traversam curtea: ”Eu sunt maghiar, dragă domnule. De când am rămas singur, nu mai vine nimeni pe la mine, şi mi-i greu şi urât! Ioan Pop este numele meu, şi aici locuiesc de tare mult, numai că acum îs singur. Doar cu câinele acesta. Iar aceasta este strada Honterus, cea mai frumoasă stradă din oraşul vechi, şi casele de pe partea aceasta de aceea au uşi în spate, ca să poată ieşi oamenii în strada cealaltă, în Brâncoveanu, că aceea-i mai mare şi cu trafic de maşini. Aici pe Honterus este linişte. Era frumos mai demult, când erau şi aici oameni tineri. Acum am rămas bătrânii şi tare-i păcat, că strada îi tare faină”.

S-a mirat când i-am spus că sunt din Bucureşti şi c-am venit să fac turism. Clatina din cap cu îndoială, probabil că nici nu mă credea: ”Nu prea vine lumea, tânăretul... pe la mine nu mai vine nimeni. E greu singur, e greu”.

Asta e toată povestea. Da, ştiu, nu are poantă. Tot ceea ce ar fi de spus e gândul care mi-a venit atunci şi care m-a făcut să scriu textul: dacă e cineva care îi cunoaşte familia domnului Pop, fiu, fiică, nepoţi, nepoate, ce-o avea şi el, îl rog eu frumos să le spună celor din familie să mai treacă pe la el, când au timp. Vă daţi seama că nu am cum să intuiesc, din acest fragment minuscul, povestea vieţii lui Ioan Pop din Mediaş, dar înţeleg că se simte singur la bătrâneţe. Iar cu mine s-a purtat foarte frumos, că nimic nu-l obliga să mă lase să trec prin curtea lui şi să-mi spună despre strada Honterus şi despre misterioasele uşi din aleea zidului cetăţii. Totuşi, a făcut-o. Respect! Şi nu uitaţi: spuneţi-le celor din familia Pop că-i rog eu să mai treacă pe la el. Pentru că (îl citez): ”E greu singur, e greu”.

A cincea Unire

Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.

1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.

1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.

August 1916: Armata Română trece munţii.

1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).

1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.

1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.

15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.

22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.

22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.

28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.

21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.

15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.

1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.

20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.

30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.

3 august 1919: românii ocupă Budapesta.

august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.

28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.

4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!