Reforma lui Kosîghin

A venit vremea să recunosc: sunt mai prost ca Moş Gerilă. Tâmpenia mea frizează demenţa sau geniul (încă nu m-am hotărât). Cum, mă? Cum să nu ştiu de reforma lui Kosîghin?!

Incredibil, dar adevărat: până azi, habar n-aveam de aşa ceva, sau de Kosîghin în general. Stăteam, frumos, cu capu-ntre urechi, şi-mi imaginam că „dezgheţul” din primii ani ai lui Ceauşescu a fost, aşa, un miracol al istoriei, sau poate o intuiţie extraordinară, aproape de revelaţie, cum numai un ţaran poate avea (e vorba de acelaşi Ceauşescu).

Ei bine, s-a-nchis cutia cu maimuţe: „cei şapte ani graşi” (1965 - 1971) de care tot pomeneşte taică-meu, şi care l-au făcut să-şi păstreze ideea lui fixă („Comunismul poate fi bun, dacă e bine aplicat”) au fost varianta românească ai reformei lui Alexei Kosîghin. Care, evident, a fost implementată de la Moscova în toate provinciile imperiului sovietic. Din care, vai, făcea parte şi ţărişoara mea, cu ceauşescul ei cu tot.

Credeam că măcar odată şi-a scris şi România istoria în stil propriu. M-am păcălit. Ca de obicei, a urmat punct cu punct şi pas cu pas moda de la Înalta Poartă. Deci, ca român, mănânc căcat, când mă bat cu cărămida-n piept pe motiv de „Ca la noi, la nimeni!”.

De vorbă cu mine însumi: azi, despre Ungaria

Sătul de discuţiile cu Stele (care pot fi numite „sterile” doar în cazurile fericite... ), m-am aşezat la un pahar de vorbă cu mine însumi, desigur, în dorinţa de a conversa cu cineva inteligent. Subiectul mi-a picat pleaşcă, atunci când am auzit că încă un mare fabricant de automobile (Volvo?) o să intre în Ungaria să-şi facă uzină, cu doar un miliard de euro. Un miliard. Cât un reactor nuclear de la Cernavodă.

Două întrebări: cum de reuşeşte Ungaria să fie mult mai competentă economic decât România, deşi timp de opt ani a avut parte de guvernări slăbuţe, cam socialiste la cap (Medgyessy, Gyurcsány, Bajnai - tripleta de aur a MSZP)?! Şi be mic, cum şi cât influenţează politica budapestană calitatea vieţii din România, de exemplu, calitatea vieţii mele? Sau, mai simplu spus, de ce merită să mă intereseze cine pe cine fute în Országház?

La prima întrebare, cred că răspunsul ţine strict de avansul istoric. Altfel, e de neînţeles: o ţară mică, lipsită de resurse naturale şi de ieşire la mare, bate la cur o ţară de două ori mai mare, cu resurse şi cu cel mai bun port de la Marea Neagră! Diferenţa o dă, cred eu, şansa istorică a ungurilor de a fi mai civilizaţi decât românii. Nu cu mult (cam 20 – 30 de ani, depinde cu cine stai de vorbă), dar diferenţa e esenţială. Ca român, nu mă simt lovit de chestia asta, de înapoierea poporului meu faţă de unguri, pentru simplul fapt că ţara a recuperat fantastic: în 1989, avansul ungurilor era de 100 de ani, ca popa. De atunci, am tot recuperat, dar încă nu-i suficient.

Bun, deci să zicem că investitorii aleg Ungaria în locul României pentru că oferă legi mai bune, cetăţeni mai corecţi, muncitori mai bine calificaţi, funcţionari mai puţin corupţi şi drumuri incomparabil mai bune. Dar mai e ceva: învăţământul unguresc e performant, iar cel românesc este extrem de slab. Noi aveam un avantaj, o mai bună cunoaştere a limbilor străine, dar aici ungurii au recuperat şi ei: în gimnaziu se studiază obligatoriu cel puţin o limbă străină, dar cam jumătate din elevi studiază două limbi străine. Adică tinerii măcăne în engleză fără nici o treabă, iar cei mai mulţi şi-n germană; au rămas doar bătrânii cu vechea abilitate ungurească de a nu înţelege nimic afară de maghiară – tu-l întrebi pe om unde-i gara, el te trimite la farmacie sau îţi spune cât e ceasul!

Nu mai zic de indicele ăla şmecher (Ease of Doing Business), că-n clasamentul pe ţări, Ungaria ne ia cu fix 10 locuri (46 la ei şi 56 la noi). Iar pentru omul cu bani de investit, alea 10 locuri spun totul.

Be mic: contează. Ungaria şi România au mers mereu „în oglindă” în privinţa rotativei guvernamentale: când la ei era dreapta la putere (în 1990, de pildă) la noi era stânga, şi invers. La alegerile din 2010, stânga a pierdut puterea şi a trecut în opoziţie; asta presupune că în alegerile de la anul, PDL-ul va pierde şi PSD-ul se va instala la Palatul Victoria (Doamne apără şi păzeşte!). Pe de altă parte, o politică de dreapta e mai performantă economic ca una de stânga, dar mult mai naţionalistă: exact ce se întâmplă acum la Budapesta. Asta înseamnă un ciclu de creştere pentru Ungaria, cum a fost cel din 2004 – 2008 pentru România. Adică dezvoltare, scumpiri, mărirea salariilor, agresivitate diplomatică, tensiuni cu vecinii, dragoste mare cu Rusia. Nimic nou sub soare. În ceea ce mă priveşte, e de bine: dau politicienii FIDESZ declaraţii prostănace? Bun, am ce scrie în revistă, am pe cine lua la mişto! Cresc salariile la copywriterii din Budapesta? Bun, o să fie destui ăia care-o să zică „Scump, moşule, scump! Mai bine mă duc în România, că săracii ăia lucrează mai ieftin!”.

Deci mă pregătesc, copii. Datorită lui Viktoraş o să am un 2012 mai bun decât 2011, adică o să câştig un bănuleţ în plus. Bine, sunt alţii care-o să facă mult mai mult, adică o să speculeze pe bursă şi-o să fie cocă de bani. Ia să-l sun pe Sharky. Poate dă şi el o bere.

De vorbă cu Stele: azi, despre Grecia

Dragul nostru Stele, această Pythia a butoaielor cu murături, s-a întors din Grecia (concediu!). L-am întrebat cum e p-acolo, ce-a văzut el, cât corespunde realitatea de la faţa locului cu ce vedem la televizor. Tot ce-a putut scoate Stele din puţul gândirii a fost: „Bă, pe greci îi doare la bască!”.

Ce poţi să mai zici?! Cum poţi argumenta raţional cu un asemenea om? Cu ce vorbe sau cifre te poţi opune unui ins care „a văzut cu ochii lui” şi asta-l face neclintit în păreri, neclintit ca o stridie de pe fundul mării? Impermeabil la argumente într-un mod aproape jenician?

Eu, unul, mă apropii de punctul de renunţare. Pe principiul „Olteanul nu citeşte, el ştie!”, ce mai e de spus când Stele croncăne victorios „Bă, pe greci îi doare la bască!”... ?!

De vorbă cu Stele, zis „Simpaticul”: azi, despre criză

Acum vreun an şi ceva, cine se bătea cu pumnii-n piept şi zbiera din toţi rărunchii că el nu crede în criză?! Stele, cine altcineva. Degeaba încercau alţii mai deştepţi ca el (K-isă, Creţu, chiar şi eu) să-i explice că nu-i de joacă; nimic! El ştia mai bine. Faptul că Jan era de partea lui nu i-a dat de gândit, deşi toată lumea ştie că-n orice fel de dispută de idei, invariabil Jan n-are dreptate.

Asta e partea veselă a poveştii. Partea tristă e că nici chiar în ziua de azi, după ce criza l-a lovit şi pe el drept în plex, ca pe noi toţi, domnul Stele nu şi-a revizuit părerea: „Bă, eu zic că totuşi e o şmecherie, dar n-o dibăcesc eu!”. Ei bine, dragă Stele, dă-mi voie să-ţi expun punctul meu de vedere despre subiectul „criză”.

Marx zicea (scria) ceva de genul „Criza generală a capitalismului ţine de logica internă a organizării acestui mod de producţie”. Adică, pe scurt, o societate capitalistă produce mai mult decât poate să consume (clasica criză de supra-producţie). Balanţa e de obicei echilibrată prin tot felul de tertipuri: exportul excedentului, publicitatea, războiul, marketigul, supra-creditarea, mă rog, orice golănie care îl face pe om să consume mai mult decât are nevoie. Doar că uneori golănia nu ţine şi buba se sparge: exact ce s-a-ntâmplat în 2007, cu doi ani înainte ca Stele să-şi emită vocalizele!

Chestia e că Marx a avut dreptate la diagnostic, dar a nimerit exact pe lângă în privinţa tratamentului. Da, capitalismul e într-o permanentă criză de supra-producţie, corect. Dar soluţia propusă de Marx, înlocuirea capitalismului cu comunismul, e perfect greşită, dat fiind că orice sistem comunist, chiar şi cel chinez, e într-o permanentă criză de sub-producţie (nu poate produce cât are nevoie, ca să-şi acopere consumul). Iar ce n-a observat el, Marx, este un fapt simplu: crizele sunt bune. Banii făcuţi peste noapte se evaporă şi rămân banii corecţi. E la fel ca atunci când faci o gripă: după boală, te ridici fortificat.

Aproape că poţi veni cu mine pe munte, dacă îţi revii suficient ca să nu mai debitezi păreri d-astea ţăcănite.

Din nou despre Practical Magic, de Alice Hoffman

Da, recunosc că sunt impardonabil de mincinos, că până acum n-am zis nimic de cartea asta. Da' ştiţi de ce? De ruşine! Să nu râdă băieţii de mine că am ajuns să citesc romane „de femei”, de-aia. Mai ales un astfel de roman de succes, ecranizat imediat într-un film de semi-succes (cu Sandra Bullock şi Nicole Kidman).

Totuşi, motivele mele sunt foarte clare: am o teorie. Şi anume, teoria asta zice că, dacă vrei să scrii ceva de succes, e bine să ştii cum scriu femeile; adică, să ai în vedere modul specific de adresare pentru publicul feminin. Evident, eu n-o să am niciodată abilitatea de a scrie ceva gen „Legături bolnăvicioase”, sau măcar de-a mă abţine de la grobienisme în scris. Dar, ca să pot avea şi eu personaje feminine credibile (şi care să nu fie animale!), e necesar să văd cum se construieşte un astfel de personaj. Iar cele două simpatice vrăjitorese (Sally şi Gillian) din carte sunt foarte bune pentru ce am eu nevoie, în Nea Nae: tot două femele cu proprietăţi magice o să am şi eu, tot „echipă” o să fie şi tot într-o stare permanentă de cvasi-rivalitate (starea naturală a femeilor, de altfel).

Şi be mic: îmi prinde bine să nu las engleza să-mi ruginească (ceea ce se întâmplă în ritm galopant, din păcate). De exemplu, de când n-am mai dat peste verbul „to seep”...?!

Veronika se pregătește iară

Mă umflă și râsul când le văd pe fetițele astea care se strofoacă să răzbească la parale, îmbârligându-se în disperare cu fotbaliști, cu maneliști și cu alți triști, vai de steguleața lor! Și tot ele se miră că nu mai parvin odată, oricât ar năduși la munca cu datul din fund; păi nu așa se lucrează, fetelor! Dacă sunteți habarniste și-o faceți după ureche, normal că tot rupte-n coate o să rămâneți: și proaste, și blonde, și falite! Când e-atât de simplu să ieșiți din foame: veniți voi frumos la mine, prestați, iar eu vă-nvăț ce și cum. Nu ne batem joc de meserie!

Sau vă duceți la Veronika, să vă spună ea. Că se pricepe la sportul ăsta, nu ca voi: n-a iubit ea mult, dar a iubit cu cap. La obiect, dragelor, la obiect! Măcar că era atunci chiar mai fragedă decât sunteți voi acum, a mers direct la esența chestiunii, adică la pungă. La 22 de anișori, Veronika a ochit cel mai gras portofel din raza ei de acțiune și p-ăla a pus gheruțele, fără să mai piardă timpul aiurea, cu mingicari, cămătari și găinari. A, că titularul avea 78 de primăveri, asta-i altă ciorbă, da’ în fond nu te împiedici în amănunte de-astea mundane atunci când te pălește dragostea a mare! Și ce dacă norocosul putea să-i fie străbunic, ce importanță are? Iubirea, pasiunea, astea au contat pentru Veronika noastră, mânca-o-ar neica pe ea de model de reușită în viață! Ea s-a topit după dumnealui pentru cât era el de cilibiu și cu vino-ncoa, nu pentru c-avea în buzunar un miliard de dolari; sigur, n-a fost rău nici miliardu’, dar ea l-ar fi adorat pe moșulache și fără el. Păi, când îți întâlnești sufletul-pereche, ce relevanță mai are un nenorocit de miliard de coco?!

Sunt unele voci, otrăvite de invidie, care susțin că nu-i a bună să rămâi văduvioară la banii ăștia, și să-ți mai comanzi și-un nume pe măsură, doar-doar oi da peste un alt Făt-Frumos, la pungă încă și mai gros; dar astea-s bârfe murdare. Esențial e că Veronika a luat caimacul tuturor siliconatelor și botoxatelor, le-a lăsat cu ochii-n soare și a dat tuturor o lecție de dragoste fără năbădăi, dar cu folos: non multa, sed multum!