Scrisoare deschisa catre d-l Stele

Draga amice,

ai facut, in trecutul recent, doua afirmatii grave (din punctul meu de vedere). Acestea au fost, in ordine: "Ba, eu nu cred in criza!" si "Ba, pe greci ii doare la basca!". Afirmatiile tin de pozitia pe care ti-ai asumat-o: negarea faptului ca lumea in care traim noi (adica Europa, plus Turcia si Rusia) se afla in plina schimbare. Si ca aceasta schimbare este de fond (cum a fost 1989 in Romania) si nu de forma (cum a fost 1996, de exemplu). Acesta schimbare e numita de obicei "criza", desi denumirea e simpluta si inselatoare ("E, e doar o criza, vine si se duce!"). Asta pare sa fie parerea ta (daca, totusi, accepti ca se petrece ceva, si nu asumi ca e vorba de un subiect creat si umflat de presa, bun pentru prostii ca mine, care "stiu ei de la televizor!").

Pozitia mea: "criza" e reala si de-abia a inceput. Ne va schimba viata tuturor, fie ca ne obosim sa "credem" in ea, fie ca nu. Pur si simplu, pentru europeni, a ajuns funia la par: nu mai sunt bani pentru toata lumea. Unii vor suferi mai mult, altii mai putin, altii deloc, iar altora le va merge mult mai bine. Necazul e ca vor suferi foarte multi si vor profita foarte putini, ceea ce inseamna resentimente sociale. Din momentul ala, orice e posibil, inclusiv razboiul civil.

In acest ultim caz, ce tabara vei alege, amice? Vei merge alaturi de Julius sau alaturi de mine? Tertium non datur!

Uite aici un articol exceptional, scris de Vlad Tarko (un baiat, nu-l stii), care se pricepe la chestie. Poate ca nu te va convinge, dar te va lamuri oarecum asupra chestiunii si vei gasi argumente mai solide impotriva mea, cand ne punem la povesti, la bere.

Mai solide decat ala cu basca, vreau sa spun.

De vorbă cu Stele: azi, despre Grecia

Dragul nostru Stele, această Pythia a butoaielor cu murături, s-a întors din Grecia (concediu!). L-am întrebat cum e p-acolo, ce-a văzut el, cât corespunde realitatea de la faţa locului cu ce vedem la televizor. Tot ce-a putut scoate Stele din puţul gândirii a fost: „Bă, pe greci îi doare la bască!”.

Ce poţi să mai zici?! Cum poţi argumenta raţional cu un asemenea om? Cu ce vorbe sau cifre te poţi opune unui ins care „a văzut cu ochii lui” şi asta-l face neclintit în păreri, neclintit ca o stridie de pe fundul mării? Impermeabil la argumente într-un mod aproape jenician?

Eu, unul, mă apropii de punctul de renunţare. Pe principiul „Olteanul nu citeşte, el ştie!”, ce mai e de spus când Stele croncăne victorios „Bă, pe greci îi doare la bască!”... ?!

De vorbă cu Stele, zis „Simpaticul”: azi, despre criză

Acum vreun an şi ceva, cine se bătea cu pumnii-n piept şi zbiera din toţi rărunchii că el nu crede în criză?! Stele, cine altcineva. Degeaba încercau alţii mai deştepţi ca el (K-isă, Creţu, chiar şi eu) să-i explice că nu-i de joacă; nimic! El ştia mai bine. Faptul că Jan era de partea lui nu i-a dat de gândit, deşi toată lumea ştie că-n orice fel de dispută de idei, invariabil Jan n-are dreptate.

Asta e partea veselă a poveştii. Partea tristă e că nici chiar în ziua de azi, după ce criza l-a lovit şi pe el drept în plex, ca pe noi toţi, domnul Stele nu şi-a revizuit părerea: „Bă, eu zic că totuşi e o şmecherie, dar n-o dibăcesc eu!”. Ei bine, dragă Stele, dă-mi voie să-ţi expun punctul meu de vedere despre subiectul „criză”.

Marx zicea (scria) ceva de genul „Criza generală a capitalismului ţine de logica internă a organizării acestui mod de producţie”. Adică, pe scurt, o societate capitalistă produce mai mult decât poate să consume (clasica criză de supra-producţie). Balanţa e de obicei echilibrată prin tot felul de tertipuri: exportul excedentului, publicitatea, războiul, marketigul, supra-creditarea, mă rog, orice golănie care îl face pe om să consume mai mult decât are nevoie. Doar că uneori golănia nu ţine şi buba se sparge: exact ce s-a-ntâmplat în 2007, cu doi ani înainte ca Stele să-şi emită vocalizele!

Chestia e că Marx a avut dreptate la diagnostic, dar a nimerit exact pe lângă în privinţa tratamentului. Da, capitalismul e într-o permanentă criză de supra-producţie, corect. Dar soluţia propusă de Marx, înlocuirea capitalismului cu comunismul, e perfect greşită, dat fiind că orice sistem comunist, chiar şi cel chinez, e într-o permanentă criză de sub-producţie (nu poate produce cât are nevoie, ca să-şi acopere consumul). Iar ce n-a observat el, Marx, este un fapt simplu: crizele sunt bune. Banii făcuţi peste noapte se evaporă şi rămân banii corecţi. E la fel ca atunci când faci o gripă: după boală, te ridici fortificat.

Aproape că poţi veni cu mine pe munte, dacă îţi revii suficient ca să nu mai debitezi păreri d-astea ţăcănite.

Cu domnul Stele, despre critica

Dupa cum prea bine stiti, pe amicul Grecku l-am botezat “Stele” si l-am facut personaj principal in Berile de Aur. Acuma, na... fie nu l-am facut eu bine, fie Berile n-aveau oricum nici o sansa (prea eram necopt cand le-am scris, macar ca am dat din mine tot ce-am putut), da' uite ca Stele a ramas, ca personaj, la periferia periferiei, adica nu l-a bagat nimeni in seama. Ceea ce, din fericire, nu este cazul si in privinta counterpart-ului sau, pe care il bag eu in seama. Bine, il mai baga si nevasta-sa, da' ea sta sa nasca, are alte prioritati.

Bun, si ce zicea Stele al nostru, sambata-n Herastrau, la terasa, printre sticlele cu bere? Pai zicea bine: il intreb eu de ce steaga ma-sii imi e atat de greu sa suport criticile pe care mi le incasez de la astia care citesc ce mai scriu eu. Stele s-a spart de ras si m-a luat la misto, ca ce ba, te crezi special, deosebit de alti oameni?! Adica toti suntem nesimtiti si juisam de placere cand ne critica cineva, numai tu esti ala sensibilul si te resimti, manca-te-ar tata pe tine de mimoza, turturelule?!

Bref, Stele-al nostru zice (sau eu zic ca el zice, ceea ce-i unul si acelasi lucru): cand te critic, te fac tuterul meu. Adica cel care critica implica instantaneu un raport de dominatie: eu, critic = alfa position; tu, criticat = beta position. Eu sunt un maestru, tu esti un putache. Eu te invat, tu ma asculti si bagi la cap. Eu sunt plutonierul Potarniche, tu esti recrutul Buzea (“Culcat! Drepti! Culcat! Drepti! La loc comanda!”). Eu, smecher, tu fraier. Eu, mare, tu, mic.

Auzindu-l pe Stele, m-am gandit ca desi am criticat la viata mea cat sapte, niciodata nu m-am gandit ca tot ce fac e sa-ncerc cu disperare sa ma “plasez” cumva mai sus decat interlocutorul. Asa mi se parea mie: ca ala n-a facut bine ce-a facut, si ca era firesc ca eu sa-i spun asta.

Dar nu era. Ca daca critic pe cineva, ar trebui sa pot face eu mai bine decat el (treaba pentru care-l critic). Si pot? Nu pot. Aia-i.

Tembel, tembel, da' cateodata are si Stele asta dreptatea lui.

p.s. ce, nu stiti cine-i aia doi din poza?! Sunt Statler si Waldorf, ma, bosorogii din loja, de la Muppet Show. De ani si ani, Stele si cu mine ne-am identificat cu astia doi. Si nu cu Beavis si Butthead, cum zice lumea cu rautate.

Schisma lui Sharky

Ma invita Sharky la ziua, in mod civilizat, cum face el: ma suna luni pe la trei si ceva dupa-amiaza, sa-mi zica de invitatia care era pentru sambata seara. Sambata care urma, nu sambata care trecuse! Vedeti? Asa se face o invitatie! Nu ca unii amici de-ai mei, care, maram: “Vii, ma, odata?! Ca de cand te-asteptam!”. Adica ma cheama la o petrecere demult inceputa, practic pe terminatelea!

Mda... asta e vorba aia, “Am plecat sa-mi caut slujba, da Doamne sa nu gasesc!”.

Bun. La paranghelie, Sharky merge di granda, ca de obicei, si umple mesele de mancare si de bautura. Ambele de clasa, nu trezitura, ieftinatura si rasuflatura, cum am mai patit pe la altii, care ma chemau si ma “omeneau” cu ce-aveau mai prost (nu vreau sa zic nimic, dar asa ceva mi s-a-ntamplat mai mult in Ardeal. Lume econoama!).

Dupa whisky-whisky-whisky, discutia ajunge (nu stiu cum) la Marea Schisma. Cool. Incet-incet, s-au conturat doua tabere: una condusa (urlator) de insusi Sharky, care zicea ca motivele Schismei au fost exclusiv politice (si economice, dar Sharky considera ca politica e determinata de relatiile economice). Cealalta tabara, mult mai redusa numeric, era condusa de Cristina, si sustinea ca au existat SI motive teologice, dogmatice, care au dus la Schisma, pe langa cele politice (pe care Cristina le accepta, dar le refuza ca explicatie exclusiva, necesara si suficienta).

Fara sa zic nimic (mi se cam impleticea limba in gura, ca nu rezist deloc la whisky, desi imi place sa-l beau – cand am, ca nu prea am), eu eram cumva in tabara lui Sharky, ca argumentul lui principal mi se parea simplu de inteles si irefutabil: cum de Schisma s-a petrecut atunci cand Roma (crestina) si-a revenit economic si a inceput sa emita pretentii politice?! Daca erau motive teologice (si erau!), de ce nu s-a facut Schisma mai devreme, cand Roma era un oras paraginit, fara letcaie, iar Papa umbla rupt in cur si traia din mila Constantinopolelui?

Pe de alta parte, admit ca tabara lui Sharky (cu el in frunte) nu stia aproape nimic despre diferendele dogmatice pe care le povestea Cristina: paine dospita versus nedospita, particula “Filioque”, parascovenii d-astea, vorbe goale. Nici eu nu le stiam, dar mi se pareau ne-esentiale pentru discutia in chestie. Care discutie s-a terminat in coada de peste, cum se termina discutiile la bautura, in stilul lui Stele si-l meu: “Taci ca esti prost!”, etc.

Dar pe urma mi-am facut temele si m-am prins ca Sharky s-a inselat si Cristina a avut dreptate: au existat SI motive teologice pentru Schisma. Oamenii de atunci gandeau altfel decat noi, iar pentru ei contau lucruri care pentru noi n-au nici un fel de importanta: cuvinte ce desemnau nimic. “Interpretari” ale Evangheliilor. Speculatii tembele despre natura Divinitatii. Daca Adam avea sau nu buric. Cati ingeri pot sta pe-un varf de ac. Si alte asemenea balarii – multe, foarte multe, nesfarsite!

Dovada? N-a fost o singura schisma. Au fost mai multe. Iar primele par sa fi avut motivatii exclusiv teologice, nicidecum politice! In 1054 a avut loc una dintre schisme, nu “Marea Schisma” cum am fost noi invatati – numai pentru ca ne-am nascut in spatiul ortodox. Daca ne nasteam armeni, siriaci sau etiopieni, puneam stampila de “Mare” pe alte schisme, nu p-aia din 1054. Mecanismul era acelasi: se facea un conciliu, s-adunau popii si discutau, pe urma cadeau la pace si scoteau o concluzie (dogmatica). Ai care n-o acceptau deveneau automat schismatici (sau “eretici”, cum s-a spus mai tarziu).

Schisme mai cunoscute: ariana (dupa conciliul de la Niceea din 325), apollinarica (conciliul de la Constantinopol din 381), nestoriana (Efes, 431), armeana (Calcedon, 451), origenica (al doilea Constantinopol, 553), maronita (al treilea Constantinopol, 681), iconoclasta (Hieria, 754), photiana (al patrulea Constantinopol, 870). Asta ultima a fost prima ruptura pe fata intre crestinii de la Roma si cei de la Constantinopol, ulterior cunoscuti sub numele de “catolici” si “ortodocsi”.

Excomunicarea reciproca din 1054 a fost doar bomboana pe coliva.

Comparatista se întoarce

Prietenul nostru, colegul nostru, dragul nostru Stele demonstrează iaraşi cât este de mărunt, meschin şi obtuz: ce-a înţeles el din povestea cu Luana comparatista?

El a înţeles următoarele: că omul care vine din Germania şi spune că-i o ţară admirabilă (prosperă, curată şi bine administrată), nu „se laudă” (cum am zis eu), ci „spune adevărul”. Incredibil!

Cum poate fi cineva atât de pigmeu, explicaţi-mi şi mie? Adică eu, în mintea mea ceţoasă şi patriotardă, susţin că România e mai prosperă, mai curată şi mai bine administrată decât Germania... ?! Asta a înţeles el din câte am zis eu acolo, străduindu-mă (cu succes limitat, se vede) să fiu cât mai exact în diagnostic?!

Bravule, batrânule şi inocentule meu amic, nu asta am spus. Altceva am spus. Anume, că majoritatea discuţiilor între doi oameni nu au ca scop schimbul de informaţii, ci stabilirea unei ierarhii. Care dintre cei doi ocupă o poziţie socială mai înaltă, care e „mai alfa”. Ăsta e scopul majorităţii discuţiilor. Cunosc foarte puţine excepţii de la această regulă, dintre care cea mai cunoscută e prietena noastră colega noastră doamna Adinescu: discutând (ceva, orice, nu contează), ea încearcă totdeauna să afle de la interlocutor informaţii – personale, generale, utile, bârfe simple, orice – şi nu să arate cât e ea de alfa. Pe scurt, Adinescu preferă să discute ca o negustoreasă şi nu ca o boxeriţă. Bravo ei, o văd ca pe un model de urmat.

Repet: din punctul meu de vedere, oamenii sunt o specie inteligentă, nimic de zis, dar în fond o specie animală ca orice altă specie animală a planetei. Cu pachetul de instincte pe care îl are fiecare specie. Fiind o specie gregară, şi noi avem în pachetul de instincte acest principiu fundamental: statutul social trebuie permanent apărat şi, pe cât se poate, permanent îmbunătăţit. Adică eu, ca beta, mereu îl atac pe gama şi mă apăr de alfa (sau invers, dacă sunt în ascensiune socială). Ce e aşa de greu de înţeles, Stele dragă?

Şi be mic: nu mai confunda lăudăroşenia cu minciuna. „Eu nu mă laud, eu spun adevărul” – am auzit fraza asta de la zeci de proşti care făceau spume la gură lăudându-se. Unii minţeau, alţii nu: pus şi simplu, repetau la nesfârşit unele adevăruri (despre ei înşişi) care îi avantajau, care îi puneau (credeau ei), în lumină bună, într-o poziţie dominantă.

Dominantă pe dracu’. Statutul nu-l obţii dând din gură. Sau dând-o pe grafomanie, după vorba ta.

Jean Claude Van Damme

Dacă vă zic c-am văzut un film pe care-l recomand cu toată inima, ba chiar mai mult, voi o să mă credeţi. Dacă însă vă zic că filmul acesta e cu Jean Claude Van Damme, o să mă luaţi pe ţigăneşte (ceea ce e foarte urât pentru nişte oameni de cultură, v-am mai zis). Totuşi, eu, Mihai Buzea aka ”Gika” (care e atât poreclă, cât şi nom de plume, plus nume de personaj al Berilor de Aur, da?), vin şi vă recomand un film cu Jean Claude Van Damme. Un film extraordinar: nu garantez c-o să vă placă (eu unul nici acum n-aş putea spune dacă mi-a plăcut sau nu), dar în mod sigur vi se va părea ”ciudat”. Genul de film despre care poţi discuta în contradictoriu. Pe care-l ţii minte, chiar şi ca pe o ”porcărie” – dar de uitat nu-l uiţi!

Pentru că dacă-l vezi şi-l uiţi… atunci eşti un bou şi-ţi pierzi degeaba timpul pe blogul meu. Mai bine du-te şi împerechează-ţi ciorapii, că ieşi mai câştigat.

p.s. a, da, uitam: filmul se numeşte JCVD. Scenariul: Mabrouk el Mechri. Regia: Mabrouk el Mechri. Nu ca alea ale noastre, cu Sergiu Nicolaescu!

Experiment cimpanzeu

De zeci de ani (literalmente: 30 şi ceva de ani pot fi numiţi ”zeci de ani” fără nici o exagerare, corect?) m-a uimit urmatoarea treabă: de ce părerea mea este sistematic ignorată, deşi am în mod clar dreptate? Lucru care este evident fie chiar atunci, fie se arată mai târziu?

Păi în ceaţă eram şi acum, dacă nu vedem pe Animal Planet experimentul ăla cu cimpanzeii. Din păcate, nărod fiind, am uitat numele (orice experiment poartă un nume, de obicei al celui care l-a imaginat şi l-a pus prima dată în practică). Un cimpanzeu mic în grad (adică pe o treaptă ierarhică inferioară, în cadrul grupului), e luat deoparte şi învăţat să extragă banane dintr-un dispozitiv, apăsând într-o anumită succesiune câteva butoane colorate. După învăţare, cimpanzeul mic e reintrodus, cu tot cu dispozitiv, înapoi in perimetrul grupului său.

Evident, micul cimpanzeu nu aşteaptă ca prostul orele fixe de masă, ci se îmbuibă după pofta inimii cu bananele din maşinărie, pe care numai el ştie să le scoată. Ceilalţi cimpanzei nici gând să se uite cum face, ca să scoată şi ei banane! Nu, domnule, mai bine rabdă de foame, decât să înveţe de la ăla micu’! Păi, cum?! Încearcă cel mult să-l fugărească şi să-i ia bananele, dar nicidecum să observe cum face!

Când experimentul a fost repetat, folosindu-se de data asta un cimpanzeu alfa (cu statut social superior), rezultatele au fost exact contrarii: toţi s-au adunat în jurul lui să vadă cum face să scoată banane, şi în mai puţin de jumatate de oră tot grupul învăţase algoritmul şi a golit dispozitivul.

În concluzie, mi-am zis, băgându-mi de ruşine capu-ntre urechi: nu contează ce spui, contează cine eşti, când spui ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai statut social superior, în cadrul grupului respectiv!

Exemplificare (tristă): de Revelion m-am luat la harţă cu mai vechiul nostru prieten Grecku (aka ”Stele”, după numele de personaj din Berile de Aur şi din Nea Nae). Care o fi, ne întrebam noi, titlul original al nuvelei lui Steinbeck, ”Oameni şi şoareci”?! Of Mice and Men, am spus eu, cu autoritatea filologului (dar cu statut social inferior în grup); Of Men and Mice, a spus Stele, cu autoritatea ignorantului (dar cu statut social superior). Evident, pariurile erau 100 la 1 în favoarea lui (numai gagică-mea credea în mine, da’ ce era să facă ea singură împotriva atâtor beţivi?!).

Vedeţi? Ăsta e necazul, şi fac pariu că v-aţi lovit de el de mii şi zeci de mii de ori până acum: funcţia bate gradul (în formularea domnului plutonier Potârniche, UM 02525 Breaza). Degeaba ştii, dacă nu eşti (formularea mea). Iar când, în sfârşit, ajungi să fii… atunci nu mai ştii nimic (formularea lui Laurence J. Peter).

Unde ne sunt homosexualii? (În contra d-lui Samo)

O scriitoare australiană, de origine română, a avut curajul să spună în sfârşit ce ştia toată lumea: cărţile de beletristică (mai simplu: romanele) nu se mai vând, deoarece publicul lor s-a evaporat teribil. Cei care încă mai citesc romane sunt homosexualii şi femeile singure. Restul cumpărătorilor de carte s-au îndreptat fie spre ”literatura de specialitate” (mai ales informatică şi marketing), fie spre ”literatura de autoeducaţie” (titluri de genul ”Află cum să fii fericită în relaţie”, ”Să ne coafăm singure”, sau ”Tăiem porcul, cum îl preparăm?”). Astea încă se mai vând. Dacă, însă, ieşi pe piaţă cu titluri gen ”Jurnalul unei copile bolnave”, ”Proorocii Ierusalimului” sau ”Berile de Aur”, nu vei interesa pe nimeni… afară de homosexuali şi de disperate.

Păcat.

Ce concluzie pragmatică se poate desprinde de aici? Oricât de rău ar suna, pentru a încuraja literatura, statul trebuie să încurajeze homosexualitatea şi divorţurile! Trist, dar asta e: vreţi literatură performantă în limba română? Puneţi mâna, domnilor, şi iubiţi-vă între voi! Puneţi mâna, doamnelor, şi divorţaţi la prima neînţelegere! Puneţi mâna, domnişoarelor, şi… sincer, nu ştiu ce-ar trebui voi să faceţi! Poate să ieşiţi la produs cu mai multă determinare, ca să sporiţi numărul de divorţuri…?!

Desigur, afară de scrupulele de ordin demografic (”Şi aşa avem spor natural negativ!”), mai există şi interdicţiile religioase, în speţă moftangelile bisericii ortodoxe, care, chiar dacă nimeni n-o întreabă nimic, îşi bagă nasul în orice. Această poziţie este asumată cu îndârjire de prietenul nostru colegul nostru, d-l Samo, şi ar putea fi sintetizată astfel: etica ortodoxă ar trebui să devină politica oficială a statului. Adică înapoi în Evul Mediu (de unde nici n-am ieşit bine, ca popor luat în ansamblu!).

Ei bine, Samo scumpete, te anunţ şi pe această cale că n-am de gând să te las de capul tău. Îmi propusesem ca, în ”Nea Nae”, să mă concentrez îndeosebi pe atacuri la adresa ortodoxiei, înţeleasă ca ”dogmă rigidă, depaşită, nereformabilă”. Dar dacă aşa stau lucrurile (în toată lumea, nu numai aici), dacă e nevoie ca homosexualii să rupă din portofel pentru un răhăţiş de bani (cât costă o carte în librării? 5 dolari, 10, 15? Păi ăştia-s bani la care să te caliceşti?!), atunci îi bag şi pe ei în schemă. Braţ la braţ cu ortodocşii, n-ai tu frică!

Şi cu ştoarfele, evident. Acum că mă gândesc, n-ar strica nici nişte drogaţi. Hai c-o să fie mişto, heya?