La Rózsika néni

Comparația între Budapesta și București s-a făcut și s-a tot făcut, este foarte greu să vin cu noutăți; că Bucureștiul a ieșit, invariabil, jumulit rău în urma comparației, asta știe toată lumea, nu pot să vin cu-așa ceva că se pun oamenii cu bătaia pe mine, să le dau înapoi banii cheltuiți pe revistă, ceea ce ar fi o catastrofă (bătaia, ca bătaia, mai e cum mai e, dar bani de un’ să scot?!). Iată de ce merg pe altă cale, mai nebătătorită, sper eu, mai buruienoasă, așa. Plec de la cele trei evidențe: Bucureștiul n-are Dunăre (1), n-are Gellert (2), n-are climă bună. Lasă că n-are el multe altele, dar astea trei nu-s imputabile oamenilor, au bucureștenii destule păcate și fără; ergo, o comparație ceva mai omenească este cea dintre Pesta și București. Dacă procedez astfel, scorul se mai apropie cât de cât, nu mai vorbim de forfeit (deși termenul nu este chiar exact).

Pesta e-un oraș ca o plăcintă, c-un centru „hârtie de muște” pentru turiști și cu periferii uriașe, de blocuri comuniste și de locuințe tip „bérház” (aproximativ „casă de raport”) interbelice, în general prost întreținute, cu lume amestecată: oameni și mai așa, și mai așa, cam ca-n București, „pe cartiere”. Unii se trezesc dimineața și se duc la muncă, alții se instalează pe-n bancă, în fața blocului (sau în curtea interioară), fumează, bârfesc, beau câte ceva, se simt bine, ce să mai vorbim. Bogătașii au migrat din zonele acestea spre alte locuri, în general dincolo de Dunăre și chiar dincolo de Buda, spre Sashegy și încă și mai departe, în zone despre care habar n-am, dar fiți siguri că nici omul de rând, localnicul, nu le știe; ce, bucureștenii au habar despre bogătașii care locuiesc în pădurea Petrești?! În general, locuitorii orașelor mari nu știu prea multe despre zonele elitiste, unde n-ajunge metroul; o dată, că n-au treabă acolo, și-a doua oară, chiar de-ar vrea să se plimbe, cum s-ajungă? Cu taxiul? Păi atunci mai bine-și cumpără un city-break undeva, că tot acolo ies la bani.

Apropo de metrou, și Pesta are tot patru linii (două dintre ele ajung și-n Buda, admit), și tot așa, aglomerate și prost gândite, adică lasă neacoperite mari zone ale orașului; diferența – imensă! – e că aeroportul e legat de Pesta c-un tren suburban, vechi, dar bun. Bine că e! Așa ajungeam eu „acasă”, la Rózsika néni, cu trenul ăla; bine, mai mergeam și pe jos, în Kőbánya, că nu-i departe.

Asta era în 2001 și 2002. S-o mai fi schimbat ceva de-atuncea, cine știe...

articol publicat în numărul 10/2018 al revistei Cațavencii

Seni Studium, Budapesta

Mă tot întreabă amicii, sau, mă rog, mai bine să le zic „cunoscuții”, că de amiciția lor m-am dumirit demult: „Bă Mihăiță, de ce scrii tu despre ce nu te pricepi? Ce treabă ai tu cu barurile, ce treabă ai cu turismul în general?! Vezi-ți de gunoaiele tale, taie copaci, fă ce știi, nu ne mai încurca! Ai bani de spart, ai cu ce s-arăți a șmecher? Niciodată n-ai avut și n-o să ai, ești minciună băbăiatule”. Culmea e că au dreptate, din punctul lor de vedere. Eu nu merg pe unde merg turmele de neoromâni care se screm s-arate că au cu ce, n-am habar de Ibiza sau de Antalya, nu pândesc căpiat după „oferte”, iar „destinațiile” pe care le promovează revistele de femei (le găsesc în baie, teanc, lăsate de nevastă-mea pe cântar, lângă WC) mă fac să mă crucesc de-a minunatelea: croazieră prin fiordurile norvegiene? Cu ce vedete te poți întâlni pe plajele din Barbados? Cele mai bune locuri de surfing din Australia?

Există și varianta soft (în general, a gagicilor): „Mihai, nu mai scrie din auzite, că te decredibilizezi! Scrie ce-ai văzut, c-ai văzut destule”. Și ele au dreptate. Am văzut, nu zic, dar necomerciale, și-n plus nu le-am văzut ca turist, ci pentru că nimerisem pe-acolo cu treabă, cu una-alta, că banii-s scumpi și se fac greu, dacă nu ești conectat (iar eu, vai, nu-s!). „Uite, scrie de Budapesta”, îmi susură ele dulce, cum i-a susurat și Eva prostului, „doar e orașul tău, nu?”. Bine, hai.

Primo: Budapesta nu-i orașul meu. Am lucrat acolo cu ani în urmă, dar numai în Pesta, în privința părții vestice a orașului, a Budei („Budin”, cum îi spuneau românii acum 200 de ani, când încă nu erau români), nu știu nimic, sunt inocent ca un nou-născut. Dacă mă duci acolo și mă lași pe-o stradă, m-ai omorât, m-așez pe cur în intersecție și plâng după poliție.

Secundo: Pesta este foarte mare, e-un oraș imens, lăbărțat ca o plăcintă, ce văd turiștii e cam 5%, și încă-s generos! Despre restul, habar n-au; da, am lucrat în branșa gunoaielor, într-un fel, și ce-i cu asta? Orice muncă e cinstită! La barul hotelului Seni Studium am ajuns după ce terminaserăm jobul, ne-a omenit managerul cu niște beri, că făcuserăm treabă bună. N-aș recomanda nimănui să stea-n hotelul ăla sau să bea la bar pe banii lui, dar asta-i altceva.

articol publicat în numărul 5/2018 al revistei Cațavencii

Vendiák, Budapesta

Trebuie să încep direct cu secretul, nu să vă plimb aiurea pe câmpii, că nu știu câtă răbdare aveți cu textul ăsta: banii mari la sfârșit, banii mici la început. Asta-i tot. Adică, atunci când ești începător în d-ale city breakului, ai tentația de a sparge bani în prima seară, de a te răsfăța cu cine știe ce bunătăți locale, de a face cumpărături pe repede-înainte, astfel încât în ultima seară stai melancolic la fereastra hotelului sau a pensiunii, ronțăind un covrig, că alți bani n-ai, și aștepți mioriticește plecarea acasă, băgându-ți toate celea, c-a fost timpul prea scurt. Țeapă! Nu timpul a fost scurt, ci tu ți l-ai prostituat prin toate capcanele de turiști, alea din prima seară, și abia la încheierea sejurului te prinzi că ai ratat cele mai interesante locuri din orașul respectiv; uite-așa mai rău te enervezi în loc să-ți priască!

Ceea ce ai de făcut este s-o iei ușor. Urci bagajele în cameră, faci un duș, cobori la recepție, ceri o hartă gratuită, întrebi unde se mănâncă bine în apropiere (dar nu te duci acolo, că hotelierii și restauratorii sunt totdeauna mână-n mână), o iei brambura pe străzi, intri în două-trei baruri unde vezi lume (să nu fie goale, c-atunci e ceva dubios cu ele), bei câte ceva în fiecare, dar puțin (asta este foarte important!), te flenduri prin zona veche a orașului, bagi o șaorma la varice, iei bere și apă plată pentru noapte, din vreun market de cartier, te duci și te culci.

În felul ăsta rămâi cu bani pentru ziua numărul doi (muzee, cumpărături, parcuri, ruine etc) și mai ales pentru ultima zi, pe care o dedici burdihanului. Ai aproape 72 de ore în orașul respectiv, ai ochit deja ceva, mergi la sigur; eu m-am băgat la Vendiák, pe Egyetem, pe o ploaie teribilă. Nu m-am lăsat impresionat de șeful de sală, care a-ncercat să mă ia tare (eram ciuciulete), i-am zis că mi-e foame, că vreau o masă în bibliotecă (studiasem dinainte), cu fața la televizor, și să dea pe un canal internațional, că nu-nțeleg limba locului.

A fost perfect. Am luat gâscă pe varză (degeaba zic ungurii că pasărea lor națională e dropia – cum e pelicanul la noi – că nimeni nu te servește cu dropie, dar gâscă găsești peste tot) și un Shiraz local, o minune. La celelalte mese din „bibliotecă” erau trei cupluri, din care două hetero: francezi, britanici, germani. Ne uitam toți la TV, fusese un atentat. Ce era să fac? Am tras cu urechea.

articol publicat în numărul 26/2017 al revistei Cațavencii

Cafe Central, Budapesta

Toată viața! Toată viața mi-am dorit să mă bage lumea-n seamă: canci. Îl mai știți pe Ion al lui Miai din „Moromeții”? E, exact așa pățesc și eu de când mă știu: „Taci, că ești prost” îmi aud invariabil ori de câte ori deschid și eu pliscul să spun ceva, orice, chiar și „Plouă” sau „Cât e ceasul?”. Nu știu, o fi vreun blestem, că prea e cu ochi și cu sprâncene; de-aia m-am învățat să tac, nu din pitagorism, ci din necesitate: vorbiți voi, mă, că sunteți deștepți în cap!

Acuma, recunosc că dorința aceasta, visarea, cum vreți să-i spuneți, nu era așa simpluță, avea niște schepsisuri cu care m-alesesem după ce-l răscitisem pe Hemingway, ca toți frustrații: adică, „lumea” să fie crema boemei literare pariziene, iar băgatul în seamă să se petreacă undeva pe terasa unui bistro istețel din Montmartre. Pricepeți schema. Eu iau cuvântul, gândesc problema cu voce tare, cad peste soluție, iar toți scriitoreii ăia cad în cap de admirație, chelnerii încremenesc cu tăvile-n brațe, Erik Satie se-ascunde sub canapea etc. Ani în șir am tot visat la fantasmagoria asta în timp ce-mi vedeam de treburi prin Berceni, de era să mă și calce tramvaiul de câteva ori, că traversam aiurea, numai cu măreții de-astea în fața ochilor, nu-mi păsa pe unde merg. Eram Acolo.

Și până la urmă am ajuns acolo, dar acolo nu era Acolo, ba chiar deloc. De fapt, era, dar nu eram eu, că debarasam la mese în loc să mă scald în glorie. Aveam parte de băgare în seamă doar când mai voma câte-un nenorocit și mă striga lumea de pe terasă să vin repede cu mopul; în rest, viteză, Mihăiță, vite, vite!

M-am răzbunat la Budapesta, la Centrál Kávéház, cum îi zic ei cafenelei în limba lor. Am băut Dreher brună („bak”), la 790 de forinți paharul (scump, da, da, scumpuț, dar face!), l-am ascultat pe un maestru interpretând „Fantoma de la Operă” la contrabas, am făcut poze cu interiorul localului, ca ultimul cocalar (mă temeam că iar nu mă crede nimeni c-am fost) și mai ales - atenție, că vine! – am luat cuvântul. Publicul a apreciat intervenția, fără să cadă totuși în delir, ca în reveria povestită mai sus, și a continuat discuția din punctul în care fusese la început (înainte de „intervenție”, adică). Contează mai puțin faptul că publicul era compus doar din Zoltán, nevastă-mea și aia mică, esențial este faptul că în palmares am adăugat înc-o bifă și-am mai scăpat de-o obsesie; de-acum pot să mă-ntorc la oile mele, mi-am ostoit pohta ce-am pohtit: discuție pe teme literare, local european de înaltă ținută, oraș pe de-a-ntregul european. Da.

articol publicat în numărul 19/2017 al revistei Cațavencii

Prater Residence, Budapesta

Locul: Práter Utca, aproape rău de gura de metrou de la Corvin-negyed, de mallul Corvin Plaza și mai ales de Corvin Köz. Bine, e aproape și de Lidl-ul de la capătul lui Corvin Sétány, dar ăla nu ne interesează, că n-am venit la târguieli.

Dotările: pătuț de bebeluș, scaun de bebeluș, dormitor separat pentru bebeluș (tot eu am dormit acolo până la urmă, ce credeați?!), bucătărie cu frigider, aragaz, chiuvetă, fierbător de cafea și rastel de cuțite. Cuțitele, neascuțite de pe vremea Războiului din 1919 (sau poate tocmai de-aia), bine c-am avut briceagul la mine, ca întotdeauna. Briceagul și frontala – nu plec fără ele nici mort! La „dotări” nu pot să adaug și „bebeluș”, că p-ăla l-am avut de-acasă.

Prețurile: 170 de euro pentru trei nopți. Judece fiecare dacă i se pare mult, dar mie nu mi s-a părut. Ca peste tot pe lumea asta, depinde cu ce compari.

Ambianța: aici e-aici! Zona este extraordinar de interesantă și de tristă în același timp, da, trebuie să vă povestesc. În Corvin Köz a fost unul dintre centrele de rezistență al luptătorilor antisovietici din 1956; spune-se că cinci tancuri (sau autotunuri, că relatările diferă) sovietice ar fi intrat în Corvin Köz, dar de ieșit, n-a mai ieșit niciunul. Nu știu dacă-i adevărat. Ar fi frumos să fie. Oricum, din toată Pesta, cel mai bine s-a bătut Józsefvárosul (cartierul, ca întreg), al doilea după Csepel (care, fiind pe insulă, nu este tehnic nici în Pesta, nici în Buda!). Apropo, în maghiară, „Köz” înseamnă aproximativ „împrejmuire, încercuire”, dar cred că pentru tanchiștii sovietici a însemnat mai degrabă „anfiladă”! Nu mă bucur pentru moartea lor, însă ar fi putut să stea la ei acasă. Pe de altă parte, pe Práter Utca se mai păstrează, la numărul 16, o clădire nerenovată, de secol XIX, cu fațada ciuruită de gloanțe. După cât sunt de adânci urmele, pare să fi fost stropită cu mitraliera Degtiarev, așa, din mersul șenilelor.

Băieții. Cum intri pe Práter Utca dinspre Kisfaludy și dai de un grup statuar de bronz, te oprești locului, trăznit: ce-i cu ăștia, frate? Arată exact ca băieții din strada Pál! Da’ exact-exact, că dacă n-ai ști că nu-s ei, ai jura că-s ei. Și știi care-i poanta? Chiar ei sunt! Exact așa cum ți i-ai imaginat în zecile de citiri, recitiri și răscitiri ale cărții: Nemecsek, Boka, Geréb, joacă bile pe grund, pregătesc războiul cu gașca ălora din Grădina Botanică. Și-apoi mor în ’56. Toți.

articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

Nimic nou pe frontul de vest

Ori de cate ori ti se intampla sa stai de vorba cu un ungur, constati ca e foarte usor sa comunici cu el. Pana la un punct. Dupa aceea comunicarea devine foarte dificila, daca nu chiar imposibila.

Problema principala e ca noi, ca romani, nu stim absolut nimic despre istoria pe care o invata ungurii. Suntem tabula rasa in privinta asta. Pe de alta parte, ei cunosc perfect istoria pe care o invatam noi, si care pentru ei este profund mincinoasa, si un izvor nesecat de bancuri (“Care-i singurul popor de homosexuali din lume? Romanii, ca ei se trag din Traian si Decebal!”). 

Pe de alta parte, politica represiva dusa de comunisti impotriva ungurilor din Transilvania (mai ales impotriva secuilor) a lasat o imensa incarcatura de ura si de neincredere: “roman = comunist = mincinos”. Buninteles, nimeni nu mai stie ca intre 1867 si 1918 guvernul de la Budapesta a dus exact aceeasi politica impotriva romanilor din Transilvania. Sic transit gloria mundi…

Bun, cateva repere ca sa intelegi punctul de vedere al unui maghiar:

1241, Mohi: armata mongola o distruge pe cea maghiara, apoi pustieste intreg regatul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Papa, imparatul Germaniei si de la Franta, pe regele Bela al IV-lea nimeni nu l-a ajutat cu nimic. Ungurii au ramas singuri in fata invaziei mongole.

1526, Mohacs: armata turca o distruge pe cea maghiara, apoi pustieste intreg regatul Ungariei. Desi au cerut ajutor de la Papa, imparatul Germaniei si de la Franta, pe regele Lajos al II-lea nimeni nu l-a ajutat cu nimic. Ungurii au ramas singuri in fata invaziei otomane.

1708, Trencsin: armata austriaca distruge armata populara a principelui Rakoczi, apoi ocupa intreg regatul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Franta si de la Polonia, Rakoczi n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata armatei imperiale.

1849, Timisoara: armata imperiala austriaca distruge armata revolutionara a lui Kossuth, apoi re-ocupa republica Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Franta si Anglia, Kossuth n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata Imperiului Habsburgic.

1919, Tisza: armata regala romana distruge Armata Rosie Ungara a lui Bela Kun, apoi ocupa aproape tot teritoriul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Lenin si Armata Rosie Sovietica, Kun n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata romanilor.

1920, Trianon: tratatul de pace (la redactarea caruia n-a participat nici un ungur) traseaza noile granite ale Ungariei independente: Ungaria pierde circa 66% din teritoriu si circa 66% din populatie, din care mai mult de trei milioane de etnici maghiari. Desi a cerut sprijin de la Anglia, Franta si America, Ungaria n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata tuturor vecinilor.

1945, Budapesta: Armata Rosie Sovietica si armata romana asediaza Budapesta. Comandamentul maghiar ii cere lui Hitler sa declare Budapesta “oras deschis” pentru a salva populatia, dar Hitler ordona ca “fortareata Budapesta sa fie aparata casa cu casa”. Orasul a capitulat in februarie, cand din el mai ramasese o gramada de ruine (parlamentul, castelul si toate podurile erau moloz).

1956, Budapesta: Armata Rosie Sovietica distruge revolutia anti-comunista maghiara. Desi Imre Nagy a cerut sprijin de la America si Anglia (doar ca Ungaria sa fie recunoscuta ca “stat neutru”), nimeni nu l-a bagat in seama. Ungurii au ramas singuri in fata Imperiului Sovietic.

Candva inainte de Revolutia de la 1848, intr-un discurs de la tribuna Parlamentului, contele Istvan Szecheny a rostit memorabilul “Egyedül vagyunk!” (Suntem singuri!), care a ramas de-atunci un adevarat credo pentru natiunea ungara.

Dupa cum se vede, justificat. Asa ca va rog, cand stati de palavre cu un ungur, aveti rabdare. Si, mai presus de orice, nu incercati sa ciocniti cu el, in caz ca amandoi beti bere!

text publicat initial in 2009

Distance Running

Mă explic: Distance Running este o revistă. Și ce scrie în această revistă? Vrute și nevrute, asta scrie, dar ce mă interesează pe mine este că aici găsești o listă a curselor acreditate din toată lumea (prin ”curse acreditate” înțeleg alergările de 42,195 km, 21,1 km și 10 km, care fac parte din circuitele AIMS). Și ce vedem noi pe listă?

Păi vedem că România are trei curse acreditate (două la București și una la Timișoara). Și ce-i cu asta? Păi, e, că putem face comparații cu vecinii direcți și indirecți. Ia să vedem:

Ungaria are două maratoane, ambele la Budapesta; Serbia are trei, unul la Belgrad și două la Novi Sad; Ucraina are unul singur, lângă Kiev (dar nu în oraș); Bulgaria și Republica Moldova nu au niciunul.

Vecinii indirecți cum stau? Păi, Polonia are opt, răspândite prin toată țara, Cehia tot opt, Slovacia are două, Croația trei, Bosnia unul, Muntenegru unul, Grecia două, Turcia trei. Cred ca ne ajung vecinii ăștia, că șmecheria e să ne comparăm cu grupa mică, unde jucăm noi, nu cu granzii. Ăia-s altă ciorbă.

Bun, acum ideea. Cursele acreditate sunt internaționale, sunt în circuitul profesioniștilor, iar asta înseamnă că ai parte de suport logistic și juridic deosebit, plus atragere de sponsori, plus multe chestii. Dar ca să ajungi cu maratonul tău până la acreditare, ai nevoie de un număr minim de alergători plătitori, ai nevoie de o masă critică de oameni care vor să participe la așa ceva.

Aici voiam să v-aduc. Din cine e compusă această ”masă critică”? Eu cred că e compusă din oameni care au parte de venituri peste medie și de educație mult peste medie. Ca să alergi de bunăvoie atâția kilometri, nesilit de nimeni și să plătești pentru asta, e nevoie să ai de unde (1) și să știi de ce vrei s-o faci (2). Or, un om sărac, flămând și ignorant nu va face niciodată așa ceva. El are alte priorități.

Concluzie: ”masa critică” reprezintă clasa mijlocie a unei țări, middle class-ul ăla după care plângem de atâția ani. Sigur, nu toți cei din middle class aleargă la maratoane, dar toți cei care aleargă la maratone sunt din middle class (în afară de profesioniști, ăia aleargă pentru bani). Acum, dacă acceptați acest punct de vedere, de ce ar fi România altfel? De ce vecinii noștri sunt complet diferiți de noi, în bine, iar noi suntem complet diferiți de ei, în rău?!

Nici vorbă de așa ceva. Suntem mai săraci, mai tolomaci și mai leneși doar față de poloni și de cehi. În comparație cu restul caraghioșilor din Est, stăm cam la fel... sau chiar mai bine.

“Da’ eu cu cine votez diseară?” se întoarce

Povesteam ultima dată cum urma să mă duc în Fire Club cu băieții și să mă uit la meciul de fotbal de la Budapesta, ăla dintre Ungaria și România. Și ce-mi dă prin gând? Ia să testez eu care e stadiul real de reconciliere româno-maghiară! Evident, am pus la cale un plan subțire, că doar nu era să-ntreb de-a dreptul, berbecește. M-am dus și-am cumpărat un tricolor maghiar, de 13 lei, unul d-ăla mic, de pus pe mese festive când vine o delegație în vizită. Planul, foarte subtil (credeam eu), era să pun stegulețul pe masă și să aștept întrebările celor din cârciumă. Le-aș fi răspuns că e un concurs, că trebuie să scrii cu pixul un mesaj pe steguleț (nu mai lung de 10 cuvinte), și autorul celui mai creativ mesaj e premiat cu o bere din partea casei (barmanul e prieten cu mine, de la fotbalul din Joia Verde). Taxa de participare la concurs era de 5 lei. Mă așteptam ca oamenii să scrie numai înjurături, eram pregătit pentru asta, dar aș fi premiat cea mai creativă înjurătură (nu e ușor să produci așa ceva, să știți!) și toată lumea era fericită. Iar eu rămâneam cu minim 15 lei în buzunar, și-n felul ăsta îmi scoteam și banii pe steguleț.

Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg… aveați vreun dubiu? Experimentul meu a decurs după cum urmează: am ajuns, am scos stegulețul din geantă, l-am pus pe masă și am deschis pliscul, ca să le explic băieților regulamentul de concurs; în secunda doi era bătaie pe el, cine să-l sfâșie mai repede în bucăți și să se frece cu el între picioare. Au fost doi ”câștigători”, dintre care unul (după frecatul ritualic pe la coaie) s-a apucat să ardă bucățica lui de steguleț cu țigara, iar celălalt a plusat, c-a scuipat pe bucățica proprie și-a anunțat solemn că se duce și la budă, să se șteargă cu ea la cur.

Da. M-am lămurit care e stadiul real al reconcilierii. Mai am de lucru.

A cincea Unire

Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.

1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.

1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.

August 1916: Armata Română trece munţii.

1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).

1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.

1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.

15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.

22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.

22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.

28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.

21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.

15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.

1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.

20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.

30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.

3 august 1919: românii ocupă Budapesta.

august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.

28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.

4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!

De vorbă cu mine însumi: azi, despre Ungaria

Sătul de discuţiile cu Stele (care pot fi numite „sterile” doar în cazurile fericite... ), m-am aşezat la un pahar de vorbă cu mine însumi, desigur, în dorinţa de a conversa cu cineva inteligent. Subiectul mi-a picat pleaşcă, atunci când am auzit că încă un mare fabricant de automobile (Volvo?) o să intre în Ungaria să-şi facă uzină, cu doar un miliard de euro. Un miliard. Cât un reactor nuclear de la Cernavodă.

Două întrebări: cum de reuşeşte Ungaria să fie mult mai competentă economic decât România, deşi timp de opt ani a avut parte de guvernări slăbuţe, cam socialiste la cap (Medgyessy, Gyurcsány, Bajnai - tripleta de aur a MSZP)?! Şi be mic, cum şi cât influenţează politica budapestană calitatea vieţii din România, de exemplu, calitatea vieţii mele? Sau, mai simplu spus, de ce merită să mă intereseze cine pe cine fute în Országház?

La prima întrebare, cred că răspunsul ţine strict de avansul istoric. Altfel, e de neînţeles: o ţară mică, lipsită de resurse naturale şi de ieşire la mare, bate la cur o ţară de două ori mai mare, cu resurse şi cu cel mai bun port de la Marea Neagră! Diferenţa o dă, cred eu, şansa istorică a ungurilor de a fi mai civilizaţi decât românii. Nu cu mult (cam 20 – 30 de ani, depinde cu cine stai de vorbă), dar diferenţa e esenţială. Ca român, nu mă simt lovit de chestia asta, de înapoierea poporului meu faţă de unguri, pentru simplul fapt că ţara a recuperat fantastic: în 1989, avansul ungurilor era de 100 de ani, ca popa. De atunci, am tot recuperat, dar încă nu-i suficient.

Bun, deci să zicem că investitorii aleg Ungaria în locul României pentru că oferă legi mai bune, cetăţeni mai corecţi, muncitori mai bine calificaţi, funcţionari mai puţin corupţi şi drumuri incomparabil mai bune. Dar mai e ceva: învăţământul unguresc e performant, iar cel românesc este extrem de slab. Noi aveam un avantaj, o mai bună cunoaştere a limbilor străine, dar aici ungurii au recuperat şi ei: în gimnaziu se studiază obligatoriu cel puţin o limbă străină, dar cam jumătate din elevi studiază două limbi străine. Adică tinerii măcăne în engleză fără nici o treabă, iar cei mai mulţi şi-n germană; au rămas doar bătrânii cu vechea abilitate ungurească de a nu înţelege nimic afară de maghiară – tu-l întrebi pe om unde-i gara, el te trimite la farmacie sau îţi spune cât e ceasul!

Nu mai zic de indicele ăla şmecher (Ease of Doing Business), că-n clasamentul pe ţări, Ungaria ne ia cu fix 10 locuri (46 la ei şi 56 la noi). Iar pentru omul cu bani de investit, alea 10 locuri spun totul.

Be mic: contează. Ungaria şi România au mers mereu „în oglindă” în privinţa rotativei guvernamentale: când la ei era dreapta la putere (în 1990, de pildă) la noi era stânga, şi invers. La alegerile din 2010, stânga a pierdut puterea şi a trecut în opoziţie; asta presupune că în alegerile de la anul, PDL-ul va pierde şi PSD-ul se va instala la Palatul Victoria (Doamne apără şi păzeşte!). Pe de altă parte, o politică de dreapta e mai performantă economic ca una de stânga, dar mult mai naţionalistă: exact ce se întâmplă acum la Budapesta. Asta înseamnă un ciclu de creştere pentru Ungaria, cum a fost cel din 2004 – 2008 pentru România. Adică dezvoltare, scumpiri, mărirea salariilor, agresivitate diplomatică, tensiuni cu vecinii, dragoste mare cu Rusia. Nimic nou sub soare. În ceea ce mă priveşte, e de bine: dau politicienii FIDESZ declaraţii prostănace? Bun, am ce scrie în revistă, am pe cine lua la mişto! Cresc salariile la copywriterii din Budapesta? Bun, o să fie destui ăia care-o să zică „Scump, moşule, scump! Mai bine mă duc în România, că săracii ăia lucrează mai ieftin!”.

Deci mă pregătesc, copii. Datorită lui Viktoraş o să am un 2012 mai bun decât 2011, adică o să câştig un bănuleţ în plus. Bine, sunt alţii care-o să facă mult mai mult, adică o să speculeze pe bursă şi-o să fie cocă de bani. Ia să-l sun pe Sharky. Poate dă şi el o bere.

Ungurii şi Europa

Budapest, ce soir je t’enlève!

Hai cu egalarea!

Cand ii aud pe budapestani cu chestii gen "ma romanilor, voi sunteti simpatici, ca beti mult si vorbiti si mai mult, da' zau ca n-are capitala voastra fata de oras european!", m-apuca dracii. De ce m-apuca?! Pentru ca-i adevarat, d-aia!

Numai ca lucrurile se vor schimba: ia uite cu ce se circula in Balta Alba! Lux, taticu'!

Cum striga tinerii bucuresteni pe stadioane: "Budapesta - sat romanesc!", sau chiar "Sarim, sarim, si va macelarim!".

Recuperam, domnilor, recuperam!