Safari West (dot com)

Sincer, mie nu mi se pare că 2015 a-nceput bine: peste tot războaie, terorisme, crize financiare, biliare, mă rog, numai nenorociri. Ba, colac peste pupăză, în seara asta aflăm și exit-poll-urile din Grecia, cine știe ce ne-o mai lovi și de-acolo, că oamenii ăia s-or fi săturat și ei de sărăcie, după ce-au păpat 240 de miliarde de euro (ajutoare! Pe mine de ce nu m-ajută nimeni cu-așa o sumă, păi dreptate-i asta?!). Drept care vă propun să ne-amintim de 2014, pentru că acum, din perspectivele ce se-anunță, douămiipaișpele începe să pară un an chiar simpatic. 

Nu știu alții cu ce s-au ales, dar mie mi-a priit grozav vizita la parcul Safari West, undeva pe Porter Creek Road, la nord de Santa Rosa, în California. Locul e destul de la țară, dar prețurile sunt umflate cu pompa, după părerea mea: treaba e că-n parcul ăsta ești lovit la buzunar pe motiv de dihănii africane. 

Adică, în afară de chestiile obișnuite (cazare, grătar, aer curat, seară ”tematică” pentru copii etc), aici ești suit într-un mașinoi deschis,

cu care te plimbă prin cele 300 de hectare ale parcului, unde hălăduie chestii: bivoli africani, 

girafe, 

zebre, 

antilope de mai multe neamuri, 

plus nenumărate veverițe cenușii, 

care n-au nicio treabă cu Africa, dar sunt imposibil de stârpit. Bine, numai veterinarii parcului sunt obsedați să le extermine, că pentru turiști e-o plăcere să le tragă-n poze din toate pozițiile. Ar mai fi și rinoceri albi, 

dar p-ăia nu-i lasă afară din țarcul lor, că sunt imprevizibili și supărăcioși, cică: unul din veterinari, un negru solid, ne-a arătat cicatricea cu care s-a ales după vreo juma’ de an de spitalizare, după ce un rinocer îl tăvălise puțin, când îi făcea o injecție. Dintre toate dihăniile alea, vă zic cinstit că cel mai mult mi-a plăcut de girafe, că-s prietenoase și tembele, exact ca mine. Una a vrut să-mi mănânce pălăria, 

care nici măcar nu era a mea, o furasem de la o nepoată; îmi uitasem șapca în cabană (mahmureala!), iar soarele ardea cu răutate, m-ar fi făcut carne de mici.

Am omis o dihanie care mi-a plăcut mai mult decât toate antilopele și girafele la un loc: e vorba de Kathleen, ghida 

(ceva de domeniul filmelor pentru adulți, doar că îmbrăcată). Ea a făcut toate eforturile imaginabile ca să nu ne uităm la ea ca la o bunoacă, ci ca la o profesionistă, dar nu i-a reușit (aproape) deloc: ne holbam ca vitele, mai ceva ca bivolii ăia africani (iar prin ”aproape” mă refer doar la sor-mea! Restul ocupanților mașinii, de copilași la boșorogi...). Unii erau mai timizi, dar alții băgau cu tupeu: ”Kathleen, zi-ne de viața sexuală la antilope!”. Ea se făcea că nu-nțelege, o dădea pe d-astea, că ce mănâncă, că sunt sperioase, că nu știu ce, dar golanii n-o lăsau să scape: ”Sexul, Kathleen, sexul ne interesează! Hai, nu fi sperioasă, zi-ne de sex, nu ne lăsa așa, neterminați!”. Cred c-au trecut-o toate apele pe biata fată până s-a văzut scăpată din turul cu cei din Europa de Est: poate-i greu de crezut, după filme și după toate alea, dar americanii sunt pudici și destul de bătuți în cap în materie de gagici – când un brazilian, de pildă, își pune mintea cu americancele, face prăpăd în jurul lui (hai să vă zic un secret: de la Kathleen știu asta!).

Pentru că seara a fost foc de tabără, 

iar acolo s-a produs și-o țâră de socializare între turiști și personalul parcului (nu atât de intimă pe cât ar fi putut fi, dar orișicât!). Vă vine să credeți că eroicii tupeiști de pe traseu au trecut imediat pe bere, iar pe ghidă o evitau ca niște puțoi? Nici n-aveau curajul să se uite la ea! Am fost scârbit de atâta lașitate și m-am băgat eu în seamă, iar Kathleen mi-a povestit câte ceva din viața ei, în timp ce se juca cu nepoată-mea 

(m-am dus cu copilul la înaintare, că doar nu eram tâmpit!). Nu m-am ales cu altceva, doar cu povestea și c-o seară de ținut minte. E, da, și c-o adresă de mail.

articol publicat în numărul 4/2015 al revistei Cațavencii

Distance Running

Mă explic: Distance Running este o revistă. Și ce scrie în această revistă? Vrute și nevrute, asta scrie, dar ce mă interesează pe mine este că aici găsești o listă a curselor acreditate din toată lumea (prin ”curse acreditate” înțeleg alergările de 42,195 km, 21,1 km și 10 km, care fac parte din circuitele AIMS). Și ce vedem noi pe listă?

Păi vedem că România are trei curse acreditate (două la București și una la Timișoara). Și ce-i cu asta? Păi, e, că putem face comparații cu vecinii direcți și indirecți. Ia să vedem:

Ungaria are două maratoane, ambele la Budapesta; Serbia are trei, unul la Belgrad și două la Novi Sad; Ucraina are unul singur, lângă Kiev (dar nu în oraș); Bulgaria și Republica Moldova nu au niciunul.

Vecinii indirecți cum stau? Păi, Polonia are opt, răspândite prin toată țara, Cehia tot opt, Slovacia are două, Croația trei, Bosnia unul, Muntenegru unul, Grecia două, Turcia trei. Cred ca ne ajung vecinii ăștia, că șmecheria e să ne comparăm cu grupa mică, unde jucăm noi, nu cu granzii. Ăia-s altă ciorbă.

Bun, acum ideea. Cursele acreditate sunt internaționale, sunt în circuitul profesioniștilor, iar asta înseamnă că ai parte de suport logistic și juridic deosebit, plus atragere de sponsori, plus multe chestii. Dar ca să ajungi cu maratonul tău până la acreditare, ai nevoie de un număr minim de alergători plătitori, ai nevoie de o masă critică de oameni care vor să participe la așa ceva.

Aici voiam să v-aduc. Din cine e compusă această ”masă critică”? Eu cred că e compusă din oameni care au parte de venituri peste medie și de educație mult peste medie. Ca să alergi de bunăvoie atâția kilometri, nesilit de nimeni și să plătești pentru asta, e nevoie să ai de unde (1) și să știi de ce vrei s-o faci (2). Or, un om sărac, flămând și ignorant nu va face niciodată așa ceva. El are alte priorități.

Concluzie: ”masa critică” reprezintă clasa mijlocie a unei țări, middle class-ul ăla după care plângem de atâția ani. Sigur, nu toți cei din middle class aleargă la maratoane, dar toți cei care aleargă la maratone sunt din middle class (în afară de profesioniști, ăia aleargă pentru bani). Acum, dacă acceptați acest punct de vedere, de ce ar fi România altfel? De ce vecinii noștri sunt complet diferiți de noi, în bine, iar noi suntem complet diferiți de ei, în rău?!

Nici vorbă de așa ceva. Suntem mai săraci, mai tolomaci și mai leneși doar față de poloni și de cehi. În comparație cu restul caraghioșilor din Est, stăm cam la fel... sau chiar mai bine.

Baltik Republic

Să nu se creadă că Rusia dorește cucerirea Europei; asta a fost cândva. Armatele lui Alexandru I au ajuns la Paris, cele ale lui Stalin – la Berlin. În testamentul lui Petru scrie că trebuie să ajungă la Atlantic, dar între timp lucrurile s-au schimbat: pe vremea lui Petru nu exista America. Acest simplu fapt a schimbat atât raporturile dintre Rusia și Europa, cât și scopurile Rusiei. În plus, să nu uităm un lucru simplu, acum rușii sunt mult mai deștepți decât pe vremea lui Petru, atât oamenii de rând, cât și conducătorii. Ceea ce-și doresc cetățenii ruși e simplu: să trăiască mai bine. Ce-și doresc, însă, conducătorii Rusiei?

Pe scurt: finlandizarea Europei. Prin ”finlandizare” se înțelege subordonarea geopolitică a unui stat mic față de unul mare. Cu alte cuvinte, ăla micu’ să nu facă nimic de capul lui în materie de politică externă, ci totdeauna să-l întrebe pe ăl mare dacă îi dă voie. Să nu facă parte din nicio alianță militară. Să nu aibă inițiative personale la ONU. Să nu se bage în politica internă a celui mare (drepturile omului, chestii). Să nu fie prieten cu dușmanii ălui mare și nici dușman cu prietenii lui. Pe scurt, să șadă frumos pe cur și să tacă din gură, iar așa o să-i fie lui bine pe lumea asta. Că altfel... !

În scopul acestei finlandizări, Rusia va dărui Europei și ultimul măr otrăvit: exclava Kaliningrad. Cu același scenariu, de-acum cunoscut, exclava (rebotezată probabil ”Baltiskaya Respublika”, pentru a se evita asocierea cu numele sinistru a lui Kalinin) va fi acceptată la un moment dat în UE, cu întreaga ei populație 100% rusească. În fața acestui ultim gest de prietenie, Europa va cădea în cur ca proasta: ”Uite, bă, rușii! Ce băieți buni, ce democrați! Ia să ne mai slăbească americanii și polonezii cu NATO ăla al lor! Ce nevoie avem de NATO, ca să ne apere de cine?!”. Nu trebuie mai mult. Prin faptul că Republica Baltică există ca stat independent și devine membră UE, întreg edificiul NATO e sabotat, plus principiul statelor naționale care compun acum UE: dacă rușii permit secesiunea în Federația lor, noi de ce să n-o permitem în Uniunea noastră? Ce, ne dau rușii lecții de democrație?!

Cu această ultimă mutare pe eșicher, falsa retragere rusească se încheie. Acum, Moscova nu are altceva de făcut decât să aștepte greșelile adversarului, care vor veni puhoi: certuri nesfârșite în cadrul NATO și (probabil) dezagragarea Alianței, tot mai proasta funcționare a Uniunii Europene, lovită pe două fronturi (retragerea din Uniune a statelor performante și înflorirea mișcărilor secesioniste în cele sărace și tembele, gen România, Grecia sau Spania), iar în cele din urmă, instaturarea unui nou raport de forțe între Rusia, Europa și America: dezorientați și disperați, europenii își vor proclama neutralitatea politico-militară și ”alianța economică” cu Rusia. Exact cum era Finlanda între 1945 și 1991. Finlandizarea Europei!

Că totul nu e decât praf în ochi, europenii n-o vor înțelege decât mai târziu. Întrebarea e: cât de târziu? La această întrebare ne poate răspunde o altă posibilă mișcare secesionistă din Federație, și anume Republica Don (Donskaya Respublika).

Sărăcirea este bună!

Nu vreau s-o fac pe originalul, ci pastișez deschis acea găselniță publicitară, aia care încerca să ne vândă detergent (”Murdărirea este bună!”). Normal că-i bună, că pe-un copil curat n-ai de ce să-l speli cu detergent, îl speli cu săpun, și oricum, doar când începe să pută. Deci, pentru un fabricant de detergent, ecuația e simplă: copii curați = faliment.

Acum, ce vreau să zic cu ”sărăcirea” și de ce o asociez cu un lucru bun: noi, de fapt, suntem foarte bogați. Eu, care scriu gândurile astea. Tu, care mi le citești. Și eu și tu suntem suficient de bogați ca s-avem burta plină (altfel n-am citi, am fura găini și le-am mânca), suficient de bogați ca să fi beneficiat de o educație (altfel nu am fi în stare să citim), suficient de bogați ca să ne permitem alte preocupări decât acoperirea necesităților imediate (ce mănânc mâine, cu ce îmbrac copilul, cum plătesc chiria). Da, tu și cu mine facem parte dintre bogătașii speciei noastre: majoritatea o duce cu mult, mult mai rău!

Grija care ne fute pe amândoi este această recesiune care a urmat crizei din 2008 și care pare să nu se mai termine. Grija se referă la viitorul pe termen mediu, adică ”Vai, ce s-o-ntâmpla cu euro, ce s-o alege de Uniune, dar de greci, bieții de ei. Etc”.

Părerea mea: labă.

Ce vreau să spun cu asta: n-o să fie nimic insuportabil, în afară de scăderea nivelului de trai. Așa ceva e insuportabil numai pentru cei care nu-și imaginează viața fără bani – dar eu mi-o imaginez perfect. E insuportabil pentru cei care n-au supraviețuit comunismului românesc. E insuportabil pentru cei care n-au muncit cu mâinile. Sau pentru cei care trăiesc numai prin comparație (”De ce ăla să aibă mașină și eu nu?”). Dar, altfel, e perfect suportabil – a venit prosperitatea, s-a dus, va veni iar. Vorba ardelenilor: ”Ce dacă-i război, ce, n-o mai fost?!”.

Și ca încheiere: fără mișto, suntem niște ipocriți. Dacă n-ar fi săraci pe lume, cine ar ține în mișcare ”mașinăria lumii”? Cine ar face munca manuală, cine ar ocupa toate joburile blue collar?

De fapt, asta e marea frică, nu? Să ajungem noi acolo, așa-i?

Și dac-ajungem, ce?

De vorbă cu Stele: azi, despre Grecia

Dragul nostru Stele, această Pythia a butoaielor cu murături, s-a întors din Grecia (concediu!). L-am întrebat cum e p-acolo, ce-a văzut el, cât corespunde realitatea de la faţa locului cu ce vedem la televizor. Tot ce-a putut scoate Stele din puţul gândirii a fost: „Bă, pe greci îi doare la bască!”.

Ce poţi să mai zici?! Cum poţi argumenta raţional cu un asemenea om? Cu ce vorbe sau cifre te poţi opune unui ins care „a văzut cu ochii lui” şi asta-l face neclintit în păreri, neclintit ca o stridie de pe fundul mării? Impermeabil la argumente într-un mod aproape jenician?

Eu, unul, mă apropii de punctul de renunţare. Pe principiul „Olteanul nu citeşte, el ştie!”, ce mai e de spus când Stele croncăne victorios „Bă, pe greci îi doare la bască!”... ?!

Parerea lui Samo

"Fii atent aicea, coae: Grecia, la o populatie ceva mai mica decat a Austriei, isi permita sa tina de 10 ori mai multi functionari publici! Ba, functionari publici, nu bugetari in general! Acum ai inteles, coita?".

Am incheiat citatul.

Ortodocși din toate țările, rușinați-vă!

Eu de când spun asta! De când tot zbier degeaba, ca prostul, acest adevăr care se vede și din spațiu: dintre toate bisericile creștine (din Europa), cele ortodoxe sunt cele mai înapoiate. În Ucraina, România, Bulgaria, Serbia, biserica ortodoxă e una dintre cele mai retrograde instituții. Însuși faptul că aceste biserici nu sunt percepute ca organizații private, ci ca instituții de stat, arată halul lor de fățărnicie. Dar nimic nu se compară cu mizeria morală și tupeul incredibil al ortodoxiei din Rusia și a celei din Grecia. Pe lângă ăștia, popii noștri români par de-a dreptul civilizați!

Pentru că eu am renunțat la orice fel de religie, nu am dreptul să critic; nu numai o biserică anume, dar nici religia în general, sau creștinismul în particular – ar fi ca și cum aș înjura echipa Steaua, eu nefiind microbist! Nu se face. Dar vă semnalez deasemeni un articol (tot în Dilema Veche!) al Simonei Sora. Titlul este edificator (Predica de pe Munte – mistere și urlete în țara sfântă), iar autoarea are credit moral în critica ei, pentru că este ortodoxă practicantă, mai mult, „oiță” din turma părintelui Iustin Marchiș, acest spiritus loci de la Stavropoleos.

Enjoy!