Generația greșită

Aș fi vrut să intitulez altfel textul ăsta, poate „Generația ’27”, poate „Generația Nae Ionescu”, sau chiar „Generația «Crinul Alb»”, dar fiecare din aceste titluri are câte o hibă, și-n plus nici nu comunică nimic din ce vreau eu să spun. Iar ceea ce vreau să spun e simplu: interbelicul a fost greșit. Intelectualitatea interbelică a fost greșită. De politicieni, de industriași sau de țărani nici nu mai zic.

Înainte de a continua, trebuie să precizez că eu am crescut fără nici cea mai mică informație despre intelectualii interbelici. Mie nu mi s-a spus acasă, ca altora, „Ehei, ce scriitori erau înainte... ce ziariști, ce eseiști, ce critici, ce profesori!”; nimic! Singurele informații primite de la familie despre perioada interbelică erau de natură strict economică, cum să zic, de natură mic-utilitaristă: „Înainte se trăia mai omenește!”. Când, după Revoluție, școala 104 din Berceni a fost rebotezată „Mircea Vulcănescu” am întrebat și eu, alături de puzderia de copii ai blocurilor: „Da’cine-i ăsta?”.

Tot după Revoluție m-am pomenit bombardat de o avalanșă de nume cu care, ca român, trebuia de acum înainte „să mă mândresc”: Noica! Cioran! Eliade! Vulcănescu! Țutea! Sebastian! Crainic! Ionescu! Ionescu! Lovinescu! Pandrea! Șeicaru! Sârbu! Manoliu! Vianu! Botta! Cioculescu! Acterian! Golopenția! Gyr! Brăiloiu! Holban! Blecher! Evident, m-a luat amețeala și prima reacție a fost una de respingere, de „Ia mai lăsați-mă-n pace!”. Pe urmă, treptat-treptat, am început să citesc.

Primele impresii au fost foarte puternice și admit că m-au ținut sub „vraja” lor mai bine de un deceniu, poate chiar două. Foarte greu, însă, am început să mă dezmeticesc. „Agentul de trezire” a fost nimeni altul decât amărâtul de Petre Țuțea: atât de stupizi și de primitivi mi-au părut admiratorii lui, încât am făcut și eu efortul de a-i citi „vorbele memorabile”. Cam de atunci am început să mă dumiresc.

Care a fost, din punctul meu de vedere, greșeala lor fundamentală, nu a unuia sau a altuia, ci a lor ca generație? Simplu spus, au ratat întâlnirea cu modernitatea. S-au apucat să construiască „românismul” într-un moment în care toate „ismele”, după o efervescență de 150 de ani, intrau în declin și urmau să dispară. Ei au refuzat „dezvrăjirea” lumii, chit că ăsta era viitorul; au ales trecutul („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). S-au concentrat pe mortăciuni: filozofie, teologie, hermeneutică... drumuri închise, fundături. Au închis ochii la germenii care încolțeau sub nasul lor (globalizare, tehnologizare, cercetare aplicată) și au căzut în fund de admirație pentru diverse mumii prăfuite: ortodoxie, naționalism, marxism, agrarism și câte și mai câte. Au pariat pe colectivism, sub diferite forme, și-au ignorat individualismul, libertatea alegerii și autonomia persoanei. Mai ales autonomia economică.

Aici cred că este esența greșelii. Toți acești oameni, indiferent de ce le-a rezervat ulterior soarta, au aspirat la a deveni bugetari. Nu le-a dat prin minte să fie altceva decât slujbași la stat. Cât de orb a putut trăi și muri un Petre Țuțea, de pildă, care în ultimul an de viață (când ar fi trebuit să tragă concluziile!) spunea că el s-ar fi realizat doar ca „legiuitor”! Ce viitor ar fi putut pregăti pentru România o generație întreagă de funcționari ai statului?! Ce fel de inițiative poate avea o generație care tremură pentru leafă? Cum credeau ei că o țară poate supraviețui și prospera într-o lume competitivă, dacă cele mai luminate minți își petrec viața stând la birou și aștepând să ia chenzina?

Să mă mai mir că România comunistă s-a făcut atât de ușor, cu cea mai mică rezistență populară din tot Estul, când în „genialul” interbelic oamenilor li s-a tot spus (de către cei mai progresiști tineri intelectuali!), că secretul unei vieți fericite e să lucrezi toată săptămâna la stat, iar duminica să te duci la biserică? Păi comuniștii exact asta au oferit românilor! Și-atunci, cum să nu-i regrete lumea?!

M-am lămurit. Ca și alte gogoși care mi-au fost băgate pe gât, nici interbelicul n-a avut vreo soluție pentru România. Poate că, la urma urmei, nici nu există vreo soluție. Și poate că nici nu e nevoie de vreuna. Fiecare să trăiască pe cont propriu, ca individ, nu ca stat, națiune, confesiune sau altă bălărie colectivistă, cu răspunsuri pentru fiecare în parte și pentru toți laolaltă.

Ca să-l citez pe Ian McEwan: „No more big ideas”.