Toscana 2015: azi, Siena

Din toata Toscana, orasul meu preferat este Siena. De departe! Motivul e atat de simplu ca mi-e si jena sa-l mai spun: nu ai nimic de vizitat. Daca vrei tu neaparat sa faci pe turistul corect, OK, te duci si bifezi ce e de bifat, dar daca nu, te poti simti cu adevarat bine in Siena – adica, te plimbi linisit, numai bine sa-ti tihneasca. Stiti cum e: la Pisa trebuie sa mergi la turn, la Florenta trebuie sa mergi la David, la San Gimignano trebuie sa vezi muzeul si sa mananci inghetata etc. La Siena nu trebuie sa faci nimic! Pentru unul ca mine, refractar la orice must-do, nu se poate imagina ceva mai potrivit decat asta.

Nu cred ca exagerez daca spun ca si altii simteau acelasi lucru: nici la Florenta, nici la Pisa nu am vazut turisti asa de relaxati ca la Siena... daca n-ar fi vorba mare, as zice ca doar in Siena am vazut turisti fericiti, nu stresati si grabiti ca aia de prin alte parti. Se fataiau de colo-colo, 

dansau tango in Piazza del Campo, 

se indopau cu ciocolata (in piata era tocmai atunci un mare targ de ciocolata), 

tineretul se giugiulea, 

ma rog, toata lumea se simtea bine.

Cu exceptia mea, buninteles, ca ma durea maseaua. Dar asta nu m-a impiedicat sa ma catar in Torre del Mangia, 

sa bag mana in apele fantanii Fontebranda (cea mai mare fantana pe care-am vazut-o vreodata), 

sa dau turul fortaretei Medici (e si-o vinoteca in subsol, dar era inchisa), sa urc scara ce duce la bazilica Sfintei Caterina (un fel de ocrotitoare de-a orasului, daca am inteles eu bine) 

si mai ales sa ma plimb ore in sir, 

fotografiind tot ce-mi cadea sub obiectiv – lasand la o parte faptul ca-n felul asta mai uitam de masea! 

Bine, sigur ca ma uitam si dupa gagici, ca jumatate din populatia orasului e alcatuita din studenti (si mai ales studente, evident), dar fara ma bag in seama si sa fiu penibil. O singura data, o fata a intors capul sa vada daca vin dupa ea, dar doar pentru ca era o strada pustie si-i era frica: cine stie ce perversul dracului as fi putut fi, cu sapca aia a mea! Am incetinit pasul si-am lasat-o sa se duca; numai un incident cu politia imi mai lipsea!

Deci, cum spuneam, am rabdat eu asa, cam jumatate din ziua de sambata si toata ziua de duminica, dar luni dimineata eram primul client a unui dentist. Cum de-am gasit eu dentist in Siena? Pai n-am gasit eu, l-a gasit nevasta-mea, care i-a batut omului la usa la ora 9 si cinci minute (pentru cine ii cunoaste pe italieni, asta spune multe! Ca ei foarte rar incep programul de lucru la ora la care scrie pe usa ca-l incep – aia e o ora, asa, orientativa, nu trebuie sa te iei dupa ea. Dar de data asta, italianul a fost un fel de neamt. Norocul meu!). In mod foarte curios, Amalia s-a inteles cu asistenta in italiana, asta in conditiile in care ea se lauda ca nu vorbeste italiana, iar eu cu doctorul in engleza, desi el sustinea sus si tare ca habar n-are de engleza. Minunile stomatologiei! Uite ca ne-am inteles foarte bine, iar eu am plecat din cabinetului lui mai usor c-o masea si mai sarac c-o suta de euro (taxa de urgenta!).

Mai e o chestie pe care am descoperit-o in Siena: gulasul de mistret (cinghiale, cum spun ei). 

Sa nu ma intrebati de unde si pana unde mistreti in patria pastelor, ca nu stiu! Tot ce pot presupune e ca-i vorba de niste mari crescatorii de mistreti semi-salbatici, hraniti (natural, adica se hranesc singuri) cu ghinda, jir si castane, ca am vazut paduri foarte mari pe dealurile toscane. De fapt, dealurile erau cam jumatate acoperite cu paduri si jumatate cu vii si livezi de maslini. Din cate am vazut, pamantul nu e grozav, e cam pietros si cam lutos. Asa ca-n loc sa cultive porumb, ei cultiva mistreti! Buna treaba. Oricum, recomand cu mana pe inima respectivul gulas: ganditi-va, daca reusea sa-l hapaie chiar si un om cu falca umflata, e clar ca era un gulas foarte bine preparat!

O singura data am mancat mai prost in Toscana. Dar nu in Siena, ci in Pisa, iar asta este deci o poveste pentru alta data!