Vernaccia, San Gimignano

Trebuie să spun de la început că muzeul ăsta e chiar simpatic, pentru simplul fapt că e singurul muzeu cunoscut de mine unde se bea. Bine, poți să bei oriunde, dacă ești suficient de disperat să iei cu tine flask-ul peste tot, dar nu despre asta-i vorba; ”Vernaccia” este un soi străvechi de vin toscan, așa că are parte de propriul lui muzeu, unde, evident, îl și deguști (ar fi și culmea să te țină pe uscat!). Muzeul e în orășelul San Gimignano, undeva în Toscana, cam între Castelfiorentino și Casole d’Elsa (despre Casole, altă dată); adresa e Via della Rocca (numărul nu știu cât), într-o clădire renovată foarte meseriaș (Villa della Rocca di Montestaffoli). Nu vă bateți capul cu d-astea, aplicați metoda mea: am întrebat ”Museo... ?” și am făcut semnul internațional al băutorilor (”gâl-gâl-gâl”), suficient de convingător pentru ca o localnică să iasă din gelaterie și să mă ducă de mânecă până la poartă. I-am mulțumit seniorial, să nu se prindă că-s român (”Spasiba, dușecika!”) și m-am băgat înăuntru, că nu-i cu taxă.

Muzeul e pe bază de donații, deci eu personal n-am donat nimic (ceea ce nu este frumos), mi-am zis c-oi dona la ieșire, dacă-mi place Vernaccia ăsta al lor (și dacă mai țin minte). De ținut minte, am ținut, dar vinul nu mi-a plăcut deloc (o acritură!), așa că nu le-am donat nimic. Plus că mi-au și dat foarte puțin, cică ”de gust”. Să fie la ei, acolo, eu gust băutura în alte cantități, nu așa, ca rândunica!

Pe de altă parte, San Gimignano mi-a plăcut, ce să zic. Șmecheria e că nu-i un oraș adevărat, e-o făcătură pentru turiști, dar o făcătură renovată cu stil (respect!). Zice-se că prin Evul Mediu, locuitorii s-au îmbogățit ca porcii de pe urma pelerinilor care mergeau la Roma, să pupe papucul papei, pe așa-numitul ”drum al francezilor” (Via Francigena). Ajungeau pelerinii obosiți morți la ei în oraș, iar sangimignezii îi îmbătau muci cu Vernaccia și le luau toți bănișorii, iar dacă făcea vreunul gură, îl și cafteau ca la Galați. În câteva secole nu mai știau ce să facă cu banii și se dedulciseră la smardoială, așa că s-au luat la omor între ei: care lua gâtul la cât mai mulți vecini, ăla era cel mai băiat. Ca să scape de briceag, tot cetățeanul cu dare de mână și-a făcut un turn fortificat, în care s-a mutat cu tot familionul și cu câte butoaie de Vernaccia au încăput în pivniță; per total, 72 de turnuri într-un orășel mai mic decât Grădina Botanică din Cotroceni! Și se mai laudă maramureșenii că ei au inventat ”fenomenul Certeze”...

Apropo, în San Gimignano e cea mai bună înghețată din lume, zice-se. Eu n-am gustat, că mă durea măseaua de minte. Și n-aveam flask-ul la mine.

text publicat în numărul 24/2015 al revistei Cațavencii

La hotel, Nukus

Pregătisem un text superb, estival, despre un loc secret unde să-ți duci gagica (San Gimignano, ceva rar, undeva în Toscana), dar mă văd silit să-l amân pentru altă dată: Dodel a trecut prin România și m-a scos la bere.

Trebuie să știți că Dodel este singurul milionar în euro pe care-l cunosc, iar din acest motiv am mare respect pentru tot ce povestește, dar nu mare încredere; el e om de vânzări. Și cum aș putea crede un om de vânzări?!

Ei bine, Dodel, parizianul, vânzătorul de utilaj petrolier franțuzesc, s-a întors dintr-un business trip și-a făcut un popas în București, în urma căruia m-am ales c-un beer trip (și c-un scandal acasă, dar ăla-i separat). Am trecut peste jignitoarea formulă de invitație (”Am drag de tine, săracule: când te văd așa atârnător, mă gândesc cum ajungeam și eu de nu plecam la timp din țară”), am băut beri pe banii lui Dodel și am deschis larg pavilioanele ambelor urechi, pentru a absorbi următoarele:

”În Kazahstan e bine, e foarte bine, și-așa o să fie multă vreme de-acum încolo, cum a fost și pân-acum. Dar de data asta m-au invitat și ăi din Uzbekistan. M-am dus, îți dai seama, c-așa merg lucrurile; la ei n-am vândut niciodată nimic, că n-au petrol exploatabil, și chiar dac-ar avea, n-au infrastructură, n-au nimic, sunt praf. M-au plimbat, m-au pupat în cur, mi-au trimis femei în cameră, mă rog, ca de obicei, dar tot nu-mi spuneau despre ce e vorba. I-am luat din scurt și fii atent: a reieșit că vorbeau și nu prea vorbeau în numele ”centrului” (țentr), ci cumva în numele lor propriu, de autonomiști. Am plecat cu avionul din Tașkent la Nukus, să văd despre ce e vorba. Imediat s-au relaxat băieții! Erau acasă. Adică semi-țara aia lor, Karakalpakstanul, e parte din Uzbekistan, dar cu statut de autonomie foarte largă. Ar vrea să secesioneze, normal, da’ le e peste mână, că-s săraci lipiți și plini de boli, c-acolo se testau bombele bacteriologice pe vremea comunismului: ciumă, lepră, holeră, antrax… gingășii. N-au nici măcar apă, că Aralul a secat, a rămas nimic, i-e și nopții scârbă să cadă peste Karakalpakstan. Da’ dac-ar găsi petrol, s-ar face și ei oameni, ar secesiona cu ajutor rusesc și aia e. De-asta mă lingușeau pe mine, ca să le fac eu lobby la aștia cu explorările. I-am băgat în pizda mă-sii. Belea îmi treb’e mie?”. 

Mă gândeam cum s-ar putea vinde Karakalpakstanul ca destinație turistică; l-am întrebat pe Dodel ce-a băut. Mi-a zis că nu bea niciodată la business. Știe doar unde-a mâncat, la restaurantul hotelului (singurul din Nukus), dar – fatalitate! – a uitat cum se numește hotelul.

text publicat în numărul 23/2015 al revistei Cațavencii

Toscana 2015: azi, Siena

Din toata Toscana, orasul meu preferat este Siena. De departe! Motivul e atat de simplu ca mi-e si jena sa-l mai spun: nu ai nimic de vizitat. Daca vrei tu neaparat sa faci pe turistul corect, OK, te duci si bifezi ce e de bifat, dar daca nu, te poti simti cu adevarat bine in Siena – adica, te plimbi linisit, numai bine sa-ti tihneasca. Stiti cum e: la Pisa trebuie sa mergi la turn, la Florenta trebuie sa mergi la David, la San Gimignano trebuie sa vezi muzeul si sa mananci inghetata etc. La Siena nu trebuie sa faci nimic! Pentru unul ca mine, refractar la orice must-do, nu se poate imagina ceva mai potrivit decat asta.

Nu cred ca exagerez daca spun ca si altii simteau acelasi lucru: nici la Florenta, nici la Pisa nu am vazut turisti asa de relaxati ca la Siena... daca n-ar fi vorba mare, as zice ca doar in Siena am vazut turisti fericiti, nu stresati si grabiti ca aia de prin alte parti. Se fataiau de colo-colo, 

dansau tango in Piazza del Campo, 

se indopau cu ciocolata (in piata era tocmai atunci un mare targ de ciocolata), 

tineretul se giugiulea, 

ma rog, toata lumea se simtea bine.

Cu exceptia mea, buninteles, ca ma durea maseaua. Dar asta nu m-a impiedicat sa ma catar in Torre del Mangia, 

sa bag mana in apele fantanii Fontebranda (cea mai mare fantana pe care-am vazut-o vreodata), 

sa dau turul fortaretei Medici (e si-o vinoteca in subsol, dar era inchisa), sa urc scara ce duce la bazilica Sfintei Caterina (un fel de ocrotitoare de-a orasului, daca am inteles eu bine) 

si mai ales sa ma plimb ore in sir, 

fotografiind tot ce-mi cadea sub obiectiv – lasand la o parte faptul ca-n felul asta mai uitam de masea! 

Bine, sigur ca ma uitam si dupa gagici, ca jumatate din populatia orasului e alcatuita din studenti (si mai ales studente, evident), dar fara ma bag in seama si sa fiu penibil. O singura data, o fata a intors capul sa vada daca vin dupa ea, dar doar pentru ca era o strada pustie si-i era frica: cine stie ce perversul dracului as fi putut fi, cu sapca aia a mea! Am incetinit pasul si-am lasat-o sa se duca; numai un incident cu politia imi mai lipsea!

Deci, cum spuneam, am rabdat eu asa, cam jumatate din ziua de sambata si toata ziua de duminica, dar luni dimineata eram primul client a unui dentist. Cum de-am gasit eu dentist in Siena? Pai n-am gasit eu, l-a gasit nevasta-mea, care i-a batut omului la usa la ora 9 si cinci minute (pentru cine ii cunoaste pe italieni, asta spune multe! Ca ei foarte rar incep programul de lucru la ora la care scrie pe usa ca-l incep – aia e o ora, asa, orientativa, nu trebuie sa te iei dupa ea. Dar de data asta, italianul a fost un fel de neamt. Norocul meu!). In mod foarte curios, Amalia s-a inteles cu asistenta in italiana, asta in conditiile in care ea se lauda ca nu vorbeste italiana, iar eu cu doctorul in engleza, desi el sustinea sus si tare ca habar n-are de engleza. Minunile stomatologiei! Uite ca ne-am inteles foarte bine, iar eu am plecat din cabinetului lui mai usor c-o masea si mai sarac c-o suta de euro (taxa de urgenta!).

Mai e o chestie pe care am descoperit-o in Siena: gulasul de mistret (cinghiale, cum spun ei). 

Sa nu ma intrebati de unde si pana unde mistreti in patria pastelor, ca nu stiu! Tot ce pot presupune e ca-i vorba de niste mari crescatorii de mistreti semi-salbatici, hraniti (natural, adica se hranesc singuri) cu ghinda, jir si castane, ca am vazut paduri foarte mari pe dealurile toscane. De fapt, dealurile erau cam jumatate acoperite cu paduri si jumatate cu vii si livezi de maslini. Din cate am vazut, pamantul nu e grozav, e cam pietros si cam lutos. Asa ca-n loc sa cultive porumb, ei cultiva mistreti! Buna treaba. Oricum, recomand cu mana pe inima respectivul gulas: ganditi-va, daca reusea sa-l hapaie chiar si un om cu falca umflata, e clar ca era un gulas foarte bine preparat!

O singura data am mancat mai prost in Toscana. Dar nu in Siena, ci in Pisa, iar asta este deci o poveste pentru alta data!