Nonna Gina, Siena

Să reluăm un pic conceptul de bază al acestei rubrici, și anume acela de ”recomandare”. Adică, OK, faci turism, muzee, alea-alea, bife, must-do-uri, dar vrei și-un strop de culoare locală, măcar într-o singură seară (oricum, e-o concesie pe care nevastă-ta o acceptă greu!). Dacă ăsta-i motivul pentru care decupezi uneori colțul din dreapta-sus al paginii 20, îl împăturești și-l pui în portofel, admit că te-am cam dezamăgit în ultima vreme. Mea culpa!

După părerea mea, italienii sunt le fel de neica-nimeni ca și românii, adică excesiv de lăudăroși și sectariști, dar teoria zice că trebuie să-i iubim obligatoriu, că-s rude, cică. E adevărat că-s prietenoși cât cuprinde, până află că vii din România. După aia se sucesc imediat. Tu poți să-i iubești pe ei până nu mai poți, dar șmecheria e să-i faci să te iubească ei pe tine (”You can lead a horse to water, but you can't make it drink”); abia atunci te numești băiat deștept!

Eu nu mă numesc, pentru că nici nu sunt, iar în Siena am aplicat tehnica (falimentară) a întrebatului la recepție (”Unde merg sienezii când vor să mănânce bine și ieftin, așa, ca la mama acasă?”). Mârlanul de recepționer m-a trimis la o chestie atât de fiță, încât nu numai că n-am găsit locuri, dar n-am putut nici măcar să-mi fac rezervare pentru seara următoare (”Nu știu... să mai vedem... noi avem clienții noștri... e posibil să se anunțe pe neașteptate, și-atunci ce facem, vă ridicăm de la masă, molfăind?”). 

L-am dat dracului de șef de sală și-am plecat brambura pe străzi, pe principiul ”Oi găsi eu ceva, cât timp am cu ce plăti!”. Era noapte, dar senin și frumos, iar într-un loc, mai la dos, dau peste un bătrânel care tocmai descuia o cârciumă. Îl întreb dacă aia e cârciumă (era în beznă, nu se vedea nimic). Nenea nu-mi răspunde, intră și aprinde firma luminoasă de-afară, pe care scria clar ”Osteria” (știe oricine ce-nseamnă!). Îl întreb dacă dă și de mâncare. Aprobă pozitiv. ”Cam în cât timp vine bucătarul, că mie mi-e cam fomiță... sunt ușor hămesit!”. Nenea îmi face semn că el e bucătarul și că să nu mă stresez, să beau vinul casei și să aștept acolo la masă, că mă rezolvă. A avut dreptate: am dat gata o carafă mică de Montepulciano și m-am repezit ca disperatul la farfurie, când mi-a adus mâncarea (cam într-un sfert de oră). Am avut senzația aia, pe care n-o prea mai ai după 40 de ani, că ”În viața mea n-am mâncat ceva mai bun!”. Am mai cerut o porție și l-am întrebat cum se numește felul ăsta nemaipomenit; nenea mi-a adus meniul și mi-a arătat cu degetul pe listă, unde scria pappardelle con lepre.

L-am întrebat de ce nu vorbește. Mi-a explicat tot prin semne, dar n-am înțeles. Poate că Nonna Gina o fi nevastă-sa și i-o fi tăiat limba. Eu de unde să știu?!

text publicat în numărul 25/2015 al revistei Cațavencii

Toscana 2015: azi, Siena

Din toata Toscana, orasul meu preferat este Siena. De departe! Motivul e atat de simplu ca mi-e si jena sa-l mai spun: nu ai nimic de vizitat. Daca vrei tu neaparat sa faci pe turistul corect, OK, te duci si bifezi ce e de bifat, dar daca nu, te poti simti cu adevarat bine in Siena – adica, te plimbi linisit, numai bine sa-ti tihneasca. Stiti cum e: la Pisa trebuie sa mergi la turn, la Florenta trebuie sa mergi la David, la San Gimignano trebuie sa vezi muzeul si sa mananci inghetata etc. La Siena nu trebuie sa faci nimic! Pentru unul ca mine, refractar la orice must-do, nu se poate imagina ceva mai potrivit decat asta.

Nu cred ca exagerez daca spun ca si altii simteau acelasi lucru: nici la Florenta, nici la Pisa nu am vazut turisti asa de relaxati ca la Siena... daca n-ar fi vorba mare, as zice ca doar in Siena am vazut turisti fericiti, nu stresati si grabiti ca aia de prin alte parti. Se fataiau de colo-colo, 

dansau tango in Piazza del Campo, 

se indopau cu ciocolata (in piata era tocmai atunci un mare targ de ciocolata), 

tineretul se giugiulea, 

ma rog, toata lumea se simtea bine.

Cu exceptia mea, buninteles, ca ma durea maseaua. Dar asta nu m-a impiedicat sa ma catar in Torre del Mangia, 

sa bag mana in apele fantanii Fontebranda (cea mai mare fantana pe care-am vazut-o vreodata), 

sa dau turul fortaretei Medici (e si-o vinoteca in subsol, dar era inchisa), sa urc scara ce duce la bazilica Sfintei Caterina (un fel de ocrotitoare de-a orasului, daca am inteles eu bine) 

si mai ales sa ma plimb ore in sir, 

fotografiind tot ce-mi cadea sub obiectiv – lasand la o parte faptul ca-n felul asta mai uitam de masea! 

Bine, sigur ca ma uitam si dupa gagici, ca jumatate din populatia orasului e alcatuita din studenti (si mai ales studente, evident), dar fara ma bag in seama si sa fiu penibil. O singura data, o fata a intors capul sa vada daca vin dupa ea, dar doar pentru ca era o strada pustie si-i era frica: cine stie ce perversul dracului as fi putut fi, cu sapca aia a mea! Am incetinit pasul si-am lasat-o sa se duca; numai un incident cu politia imi mai lipsea!

Deci, cum spuneam, am rabdat eu asa, cam jumatate din ziua de sambata si toata ziua de duminica, dar luni dimineata eram primul client a unui dentist. Cum de-am gasit eu dentist in Siena? Pai n-am gasit eu, l-a gasit nevasta-mea, care i-a batut omului la usa la ora 9 si cinci minute (pentru cine ii cunoaste pe italieni, asta spune multe! Ca ei foarte rar incep programul de lucru la ora la care scrie pe usa ca-l incep – aia e o ora, asa, orientativa, nu trebuie sa te iei dupa ea. Dar de data asta, italianul a fost un fel de neamt. Norocul meu!). In mod foarte curios, Amalia s-a inteles cu asistenta in italiana, asta in conditiile in care ea se lauda ca nu vorbeste italiana, iar eu cu doctorul in engleza, desi el sustinea sus si tare ca habar n-are de engleza. Minunile stomatologiei! Uite ca ne-am inteles foarte bine, iar eu am plecat din cabinetului lui mai usor c-o masea si mai sarac c-o suta de euro (taxa de urgenta!).

Mai e o chestie pe care am descoperit-o in Siena: gulasul de mistret (cinghiale, cum spun ei). 

Sa nu ma intrebati de unde si pana unde mistreti in patria pastelor, ca nu stiu! Tot ce pot presupune e ca-i vorba de niste mari crescatorii de mistreti semi-salbatici, hraniti (natural, adica se hranesc singuri) cu ghinda, jir si castane, ca am vazut paduri foarte mari pe dealurile toscane. De fapt, dealurile erau cam jumatate acoperite cu paduri si jumatate cu vii si livezi de maslini. Din cate am vazut, pamantul nu e grozav, e cam pietros si cam lutos. Asa ca-n loc sa cultive porumb, ei cultiva mistreti! Buna treaba. Oricum, recomand cu mana pe inima respectivul gulas: ganditi-va, daca reusea sa-l hapaie chiar si un om cu falca umflata, e clar ca era un gulas foarte bine preparat!

O singura data am mancat mai prost in Toscana. Dar nu in Siena, ci in Pisa, iar asta este deci o poveste pentru alta data!

Toscana 2015: azi, Florenta

Am ramas de cand eram mic cu ideea ca Florenta-i ceva de extraordinar, dar sa stii ca nu este. De fapt, niciun loc de pe lumea asta nu e: vrajeala pentru ademenit turistii! Loc de extraordinar e ala unde te simti tu bine, la un moment dat in viata, oriunde-ar fi: la mare, la munte, in delta, in Bora-Bora, in fundul gradinii, la Vama Veche, in Pestera Ursilor, in pat cu logodnica dusmanului tau, ma rog, oriunde. Restul e marketing. In ceea ce priveste orasul asta, capitala Toscanei, nu zic ca nu-i frumos, nu zic ca n-are ”atractii”, nu zic ca nu m-am si distrat, numai ca-n Florenta a-nceput sa ma doara maseaua. Una din maselele de minte. Te-a durut vreodata o masea de minte? E, atunci mai discutam dup-aia!

Smecheria mare din Florenta, zice-se, e sa te urci in Dom. 

M-am urcat si jur ca n-as mai repeta experienta; 

e foarte aglomerat, urci de te plictisesti, nevasta-ta face pe viteaza, 

dar oboseste si-ncepe sa vrea acasa, iar tot timpul trebuie sa te lipesti de ziduri ca sa-i lasi sa treaca pe aia care coboara. 

Evident, asta e convenabil cand termini si esti tu al de coboara, nu zic, numai ca deja ti-a pierit tot cheful. In etapa de ”post-vizitare” nu te mai intereseaza decat sa ajungi la aer, sa te-asezi la o terasa si sa-ti iei o bere. In rest, duca-se!

Referitor la faimoasele picturi din cupola Domului: daca te uiti cu atentie (prin plexigasul ala jegos care serveste de mecanism anti-prost, sa nu cazi in cap din cupola), observi ca toate personajele pozitive ale frescei sunt extrem de plate ca expresie. Dumnezeu-tatal, Fiul, Fecioara, sfintii, ingerii, heruvimii, serafimii, ma rog, toata gasca, arata ca niste oameni cu crampe la stomac. Au expresiile faciale pe care le au patronii, cand esti la un interviu de angajare: ceva intre solemnitate, falsa ingrijorare (adica pentru tine, sa nu cumva sa pici interviul! De parca nu-s ei decidentii...) si seninatate fortata, de constipati. Moacele lor sugereaza ceva de genul ”Prietene, tu esti acolo, eu sunt aici... asta e situatia, dar sa stii ca te bucuri de toata consideratiunea mea!”. Evident, subiectul picturii este Judecata de Apoi. Sa fiu al dracului daca nu-ti vine sa zici ”Multumesc ca m-ati primit, dar prefer sa stau pe ajutorul de somaj decat sa lucrez pentru unul ca dumneavoastra!”. Recunosc ca, in viata reala, eu n-am avut curaj decat o singura data sa termin un interviu cu replica asta, dar am avut-o pe limba in 99% din cazuri. Lasitatea, asta ne omoara!

Cu totul altceva e cand te uiti la pacatosi. Ei bine, da! Alea sunt trairi, domnilor, acolo este emotie, doamnelor, urletele lor mute pot fi auzite, domnisoarelor! Nu mai zic de draci: ei au niste mutre satisfacute, cum sa zic, juisante, de parca ar fi ”voluntari” din Donbass cand omoara ucrainience; impreuna, pacatosii plus diavolii zugraviti in cupola Domului din Florenta mi-au produs cea mai puternica si mai durabila ”impresie artistica” din toata expeditia in Toscana. 

Cu un mic amendament: n-am prea inteles obsesia pictorilor pentru zona anala a pacatosilor. Cu aproape nicio exceptie, dracii ii chinuiau pe cei pedepsiti infigandu-le diverse obiecte in fund, desi parca-parca imi amintesc si de-o pacatoasa cu perineul spintecat c-un satar. O fi vreo chestie a Renasterii? Adica, sa se prins oamenii din epoca aia ca vechea echivalare ”sex = pacat” nu mai era de actualitate si incercau s-o lanseze pe piata p-aia cu ”pacat = sex homosexual”? Sincer, nu stiu, dar mi s-a parut ciudat. Sau (explicatie alternativa) pictorii tocmai citisera operele lui Dan Puric?!

Cealalta arta pe langa care am tandalit in Florenta a fost sculptura, buninteles. Adica m-am balabanit si eu prin Loggia dei Lanzi, fotografiind toate prostiile: Violul sabinelor, 

Violul Polixeniei, 

Menelaus si Patrocle, 

un leu pe care-l cheama Marzocco (nu stiu de ce), 

Hercule si Nessus (astea-s din marmura) 

si Perseu cu Meduza (un bronz). 

Cica tot pe-acolo e si statuia, tot de marmura si-asta, a nevestei lui Hermann (ala care l-a batut pe generalul Varus al lui Augustus), dar eu n-am vazut-o. Adica, precis am vazut-o, dar n-am stiut despre ce-i vorba si-am ignorat-o cu superbie, concentrandu-ma pe niste gagicute cat se poate de artiste, manca-le-ar tata pe ele, care stateau pe cur si lucrau schite in carbune. 

Intuitia imi spunea ca fetele erau de fapt la agatat, dar eu eram cu nevasta-mea. Ce dracul era sa fac?!

Cum tot eram cu aparatul foto in mana, m-am prefacut ca nu stiu ca statuia facuta de Michelangelo (”David”) e in alta parte, iar cea aflata in fata lui Palazzo Vecchio e doar o copie, 

asa c-am luat-o si p-asta in cateva cadre. N-am ratat nici statuia din cealalta parte a intrarii (”Hercule si Cacus”), 

desi habar n-aveam cine-i autorul (nici acum nu stiu), dar mi-a placut cat de necajit arata bietul Cacus, saracul de el, in timp ce asteapta sa-si ia o ghioaga-n cap. 

De Hercule nu mi-a placut. Arata ca un dinamovist dupa meciul din 11.11.2000, adica intocmai ca un smecher prost.

Apropo de David: ia uita-te cu atentie! Ti se pare ca e circumcis? 

Mie mi se pare ca nu. Pai nu trebuia sa fie? Evreii nu isi circumcid copiii, de la Abraham incoace? Iar David din Biblie nu era evreu? Pai si-atunci?!

Buninteles ca am mai facut si alte dracii prin Florenta: m-am suit pana la biserica San Miniato, 

unde n-ai nimic de vazut, dar poti sa te bagi in spate, in cimitir, unde e-ngropat Giovanni Papini; 

m-am suit in Forte Belvedere, care, sincer, este caca-maca pe langa cetatea din Alba Iulia; m-am plimbat lelea prin Giardino di Boboli, unde sunt statuile alea de daci, 

de care tot oracaie dacopatii pe net (statuile nu-s minciuna, chiar exista, dar de-aici pana la Dan Puric e cale lunga);

tot acolo am gasit si o statuie de pitic gras, care m-a umplut de satisfactie (ca, adica, sunt pe lumea asta si oameni mai scunzi si mai urati ca mine!);

am trecut raul Arno pe toate podurile, numai asa de rautate; 

and, last but not the least, am mancat si-am baut intr-un loc chiar de exceptional, unde pot pentru ca sa zic ca m-am simtit si eu intr-adevar bine, dar tocmai de-aia il tin secret.

Dupa aia m-a luat maseaua. Am scos-o abia la Siena, dar despre asta, maine!

Toscana 2015: azi, Chianti

Crama la care am fost la ”degustare” e super-fita, cica; de unde era sa stiu?! Nici acum nu mi-as fi dat seama, daca nu-mi trecea prin capul sa le caut site-ul pe net. Ii cheama Torciano (ce e asta: nume de familie, gen ”Popescu”? Nume de podgorie, gen ”Jidvei”? Sincer, habar n-am!), iar eu le-am degustat produsele la Tenuta Torciano (cum ar veni ”Conacul Torciano”, pe romaneste). Dar s-o iau cu inceputul.

Plecarea era din Siena. Ne ducem frumusel la punctul de intalnire, de unde trebuia sa ne ia ghidul, iar acolo nu gasim buninteles niciun ghid. Dar gasim un chinez pe nume Ray, care lucra la o banca in New York si dadea si el o tura prin Europa, ca baietii (voise sa dea o fuga si spre Tunis, dar dupa crimele alea se razgandise). 

Stam de vorba cu el, c-o fi, c-o pati, nu, ca el a fost in Vama Veche si ca i-a placut foarte mult! Tocmai ma minunam ca ce mica-i lumea, cand se baga in vorba o blonda: ”Da’ la Vadu ai fost? C-acolo e de mers, mai  nou!”. O intreb cine este ea. Imi zice c-o cheama Adina si ca e si ea cu noi la degustare. Ie-te-te! Amalia o intreaba cu ce se ocupa, unde lucreaza (cred ca deja i-am creat eu o trauma legata de subiectul asta!), dar Adina o da cotita, ca de fapt ea lucreaza la un proiect care pana la urma s-a anulat din cauza unei greve, asa ca acum e-n Toscana si n-are ce face. Ca uite asa s-a gandit ea sa se macheasca cu vin de Chianti si si-a luat excursia asta la alde Torciano acasa, sa bea pana la inconstienta si sa se simta bine. Gata, din momentul ala mi s-a parut foarte simpatica! Uite asa palavrageam noi, inghetand de frig intr-o statie de autobuz din Siena, cand, hop, apare un italian: ”Noroc, baieti, saru’ mana, fetelor, io sunt Gerardo si sunt un fel de ghid, da’nu chiar ghid, asa ca eu o sa stau cuminte cu voi si-o sa ascult!”. N-am inteles nimic. El e ghid dar nu e ghid? Pai, si-atunci cine e ghid?! ”A, stati asa”, zice Gerardo asta, ”ca vine si-un ghid adevarat, da’ n-a venit inca!”. Eu ma apuc sa-i explic lui Ray ca italienii sunt tot un fel de romani, sa nu se mire de-asa organizare. Ray nu se mira deloc, ca doar fusese in Vama, stia cu ce snamenii de oameni are de-a face, doar ca murea de frig. N-a murit mult, doar vreo trei sferturi de ora, pana cand a binevoit sa apara si ”adevaratul” ghid, care nu s-a recomandat si nici nu si-a cerut scuze pentru intarziere, doar ne-a explicat ca i s-a stricat masina si-a sunat la firma dupa alta. Mai asteptam inca o piculeata, nici 30 de minute, c-apare si masina (un minibus), al carei sofer ne explica, la randul lui, ca nu poate sa ne ia, ca el are deja masina plina c-o familie de canadieni, asa ca mai asteptam putin, pana vine de la firma inca o masina cu sofer, in care sa ne suim noi patru (Amalia, Adina, Ray si cu mine), plus ”adevaratul” ghid, plus Gerardo, plus inca un baiat. Inutil sa spun ca in mai putin de 20 de minute si-a facut aparitia si aceasta a doua masina, in care ne-am aburcat toti si-am cerut intr-un glas sa dea drumul la caldura! Soferul era in camasa, lui ii era cald. Dar a pornit caldura, sa nu-i murim acolo, ca ne platea de buni.

Pana ajung la degustare, trebuie sa explic ce era cu ghizii: unul singur a vorbit cu noi, ala ”adevaratul”, iar Gerardo si baiatul celalalt doar au ascultat si au bagat la cap. Gerardo muncise doi ani in Newcastle, intelegea si vorbea engleza, iar celalalt nu pricepea nimic si nu scotea o vorba, dar nici n-avea de ce: erau in perioada de training, Gerardo urma sa fie ghid pentru turistii vorbitori de engleza, iar celalalt baiat pentru vorbitorii de italiana. Acum doar invatau meseria.

Ajungem la conac (”tenuta”). De la poarta ne ia direct la pupaturi o tantiuta care zicea c-o cheama Mira si ca de cand ne-astepta. I-auzi una! Nu mai putea coana Mira fara noi!

Intram intr-o sala de degustare, ne asezam la o masa lunga, fiecare in dreptul unei farfurii cu ceva verdeata, o felie transparenta de cascaval proaspat, una de prosciuto si-un pic de paine. Behaiam de foame, am vrut sa m-arunc direct, dar mi-am luat un cot in coaste (Amalia statea in dreapta mea) si m-am oprit. Mira se pune in capul mesei, in picioare, si-ncepe sa ne vrajeasca cu vinul ei, ca ce bun e si deosebit si maica ma-sii. Ne toarna un strop de vin alb in ditamai paharul si ne explica: ”Asta e Vernaccia, e cel mai cel! Ia de gustati!”. Gust. O acritura. ”Daca nu puteti sa-l beti pe tot”, zice Mira, ”turnati-l in bolul ala negru de pe masa!”. L-as fi varsat, da-l dracu’, da’ mi-a fost rusine. Ca mine au facut toti. Pe urma coana mare ne pune in pahare alt sort, unul rosu, si ne zice ca de-abia acum incepem sa degustam Chianti pe bune. Ne explica: ”Ridicam paharul cu trei degete, ro-tim, acoperim cu palma stanga, mai ro-tim o data, apoi ridicam palma si in-spi-ram! Doua secunde, nu mai mult! Pe urma gus-tam! Plimbam vinul prin gura! Il ducem spre palat! Il sim-tim cu nasul! Apoi inghi...?”. ”Tim!”, racnesc eu, fericit ca am intalnit in sfarsit pe cineva care sa vorbeasca in englezeste chiar mai prost decat mine. Buf, imi mai iau un cot. Pe urma ne da Mira alt sort de vin, tot rosu, tot Chianti, despre care ne informeaza ca e mai smecher decat alalalt (”Chianti Classico”!). Procedeul se repeta, plus circoteca cu inghititul (nu am mai repetat figura cu turnat vinul nebaut in bolul negru. Amalia, da. Dar eu nu, Doamne apara si pazeste!). Pe urma ne da o mica pauza, timp in care ne pune sa gustam niste ulei de masline pus pe biscuti (bun!). Mira isi incheie reprezentatia cu degustarea unui Chianti pe care-l cheama Brunello di Montalcino si care va ramane (pentru mine, care-s mai taran) Chianti-ul toscan de referinta. Asta nu e mare surpriza. Marea surpriza a venit de la Amalia, care mi-a soptit: ”Auzi, asta-mi place cel mai mult. Vrei sa ramana vinul nostru?”. Am fost de acord dupa ce-am reflectat aproximativ o jumatate de secunda. Daca Brunello di Montalcino e vinul nostru, atunci trebuie sa-l bem cat mai des posibil, corect?

Mira a iesit din prim-plan, nu inainte de a ne da niste feliute de paine pe care trebuia sa le muiem in otet balsamic. Si otetul pe paine a mers extraordinar de bine (ai dracului italieni, ce stiu sa traiasca!). Mingea a fost preluata de fiul Mirei, pe care din pacate am uitat cum il cheama, dar pe care toate femeile de la masa l-au considerat instantaneu un barbat foarte sexy. 

Ma rog, nu m-am bagat in discutie, eu deja ma incalzisem si-i explicam lui Schmidt, canadianul, de unde emigrasera stramosii lui (Kaliningrad, despre care el habar n-avea). Ei bine, fiul Mirei ne-a trecut prin acelasi ritual, dar sorturile de Chianti au fost mult mai rafinate (adica scumpe), anume ”Bartolomeo” si ”Terrestre” (131 de euro sticla – bai, esti prost?). 

La sfarsit, mi l-a luat pe Schmidt din brate si s-a apucat sa organizeze o sceneta (commedia dell’arte!), cu Schmidt care o peteste pe nevasta-sa c-un pahar de vin dulce de desert. Bun si vinul licoros, nimic de zis, dar nu-i pentru barbati (avea si italianul dreptatea lui). Acuma, sceneta n-ar fi fost chiar deplasata, doar ca madam Schmidt era proaspata bunica: fiica-sa era si ea la masa si isi legana bebelusul cand scancea. 

Ergo, eu am ras cu lacrimi la fandoselile de june prim ale lui grandpa Schmidt, dar Amalia n-a ras deloc si mi-a soptit: ”Bine ca nu m-a pus pe mine sa ma maimutaresc asa, ca-l strangeam de gat!”. Adica il strangea de gat pe fiul Mirei, nu pe canadian! Eu am tacut si mi-am inghitit replica de pe teava, si anume ca dupa cat i s-au scurs ochii dupa italian, l-ar fi strans de gat din alte motive, nu din sfiala de a face teatru de improvizatie. Dar mai bine c-am tacut. Mi-am dat seama ca nevasta-mea cea abstinenta bause sapte sorturi de vin; cine stie ce-mi luam peste urechi!

Inchei aici. Iar in privinta vinurilor de Chianti, io atata zic: Brunello di Montalcino!

Toscana 2015: azi, Monteriggioni

S-o luam cu inceputul: ce este Monteriggioni? Pai, ce sa fie, e-o cetatuie intr-un varf de deal, unde timp de 500 de ani n-a locuit nimeni. Pai, si-acum locuieste?, ma veti intreba.

Da, locuiesc 100 de locuitori, mari si lati, al caror singur business e sa stoarca bani de la turisti, prin diferite smecherii (Vrei sa te urci pe zid, sa te uiti ca prostul? Marci doi euro de caciula! Vrei sa stai la terasa, sa te-ndopi cu bere? Pret special, ca in Toscana nu facem bere, trebuie s-o aducem din import! Vrei sa bei vin? Iti dam, dar tot la pret special, ca aici suntem in patria vinului de Chianti, da, numai ca uite in ce carafa simpatica ti-l aducem la masa! Vrei pizza? N-avem! Dar te putem servi cu niste fructe de mare, tot la pret special, ca, nu-i asa, aici suntem in varf de deal, de unde mare?! In plus, la orice cazare si mancare, mai adaugi dumneata trei sau patru euro, pe post de taxa de statiune! Pai credeai ca noi am renovat cetatea asta gratis?). Este adevarat ca ai voie sa faci poze dupa placul inimii, pentru asta nu-ti cere nimeni bani. Numai ca cetatea e cam cat un teren de fotbal, cate poze poti, naibii, sa faci? Ma rog, dai cu camera incoace si-ncolo, ca toti bezmeticii, c-asa e de cand nu mai trebuie sa facem poze pe film, ca acum 20 de ani! Atunci eram mai zgarciti cu fotografiatul la-ntamplare...

Se pune totusi intrebarea: ce e cu cetatea asta? Cine a facut-o, cand, de ce? Si pe urma, seria a doua de intrebari: de ce-au parasit-o, dupa ce s-au cacait s-o faca, ca doar nu e usor sa cari atatia bolovani in varf de deal si sa-i cladesti in forma de cetate! Din cate am inteles, raspunsurile ar fi urmatoarele: acum niste sute bune de ani, cand romanii nu erau pe nicio harta (unii spun ca nu erau deloc, dar nu trebuie sa ne luam dupa carcoteli), florentinii din Florenta aveau boala pe sefii lor, sienezii din Siena, si se tot rasculau si sareau la cafteala. Sienezii ii bateau de-i ascultau cu urechea, dar florentinii, nimic! Se-ntorceau acasa facuti arsice, isi lingeau ranile timp de cinci sau zece ani, pe urma iar se umfla orezu-n ei si se repezeau sa-i buseasca pe sienezi. Azi asa, maine asa, pana s-au enervat astia si i-au chemat la parte-n parte, pe campia de la Montaperti, unde florentinii au mancat o bataie ca pe Targu-Ocna, de n-au mai stiut cum ii cheama si-abia s-au tarait inapoi, tot drumul pana la Florenta, plangand cu lacrimi cat sarmaua. Dar dupa noua ani au sarit iar la scandal si de data asta le-au tras-o ei sienezilor, la Colle Val d’Elsa! Celor din Siena nu le-a venit sa creada ca si-au furat-o de la aia micii, dar un creier destept de la ei a venit cu ideea: ba, hai sa ne uitam pe-o harta! Ailalti s-au holbat la geniu ca la alte alea, dar in cele din urma l-au ascultat: au intins o harta pe masa din bucatarie. Ce sa vezi? De la Florenta, din nord, spre Siena, in sud, nu era decat un singur drum, mare si lat (acum, pe-acolo trece autostrada).

Orice armata care venea din Florenta trebuia sa treaca pe drumul ala. Geniul sienez a luat iar cuvantul: fratilor mei mai inteligenti ca Noapte-Buna, da’ daca ridicam noi o fortificatie pe dealul de la Monteriggioni, este ca le-am dat mat la florentini? Da’ de ce?, intreaba nerozii aialanti. Pai daca avem soldati in Monteriggioni si florentinii vin cu scandal spre Siena, nu le taie soldatii nostri linia de aprovizionare? Aoleo, s-au plesnit sienezii peste frunti, ca destept esti, manca-ti-am pensia! Si uite-asa au construit cetatea de la Monteriggioni.

Din pacate, istoria n-a tinut cu sienezii, ca Toscana s-a unificat in jurul Florentei, nu a Sienei. Nu mai zic ca, ulterior, Italia insasi s-a unificat in jurul Lazio-ului, nu in jurul Toscanei. Si nu mai zic ca, ulterior ulteriorului, Europa s-a unificat in jurul Germaniei, nu in jurul Italiei. Asa ca munca celor ce-au cladit Monteriggioni a fost cam in zadar, pe termen lung: cetatea nu mai avea niciun scop, asa c-a fost abandonata. Pana acum vreo 10-15 ani, cand un alt creier destept s-a prins ca se pot face bani din ruinele alea, asa c-a luat credit nerambursabil de la coana Europa si-a recladit Monteriggioni in scop turistic, ma rog, atat cat s-a putut recladi. Va garantez ca ceea ce v-am insirat aici, inclusiv finalul, este varianta italiana a povestii cetatii Rasnov. No kidding!

Una peste alta, mie mi-a placut. Va las sa savurati pozele, ca v-am chinuit destul. Enjoy, si nu uitati ca maine vine o poveste cu mult mai catchy: cum a baut nevasta-mea 7 (sapte) feluri de vin. Chianti!

Iata cum arata un put de asediu (adica protejat de "ideile" inamicului)

Asa arata piata centrala

Astea-s partile interioare ale zidurilor (da, cele cu taxa)

Asta sunt eu cand fac pe cruciatul

Sau pe idiotul

Iar aici sunt in starea mea naturala de milog (poza a fost facuta de Amalia, careia ii multumim si pe aceasta cale!)