Londra 2011: Speakers' Corner şi alte năvârlii

Secretarul nostru de redacţie a fost la Londra - şi m-a nenorocit. Treaba lui, eu i-am vorbit frumos, dar el, nu şi nu: că să mă duc şi eu şi să-i vin c-un reportaj în dinţi, de la Speakers' Corner, din Hyde Park, că el n-a avut timp să treacă şi p-acolo, cică. Nu mi-a convenit, dar ce era să fac? Să mă cert cu el şi să rămân fără loc de muncă, acum pe foamea asta?!

Am ajuns joi şi m-am dus aţă la locul cu pricina, să scap de belea şi să-mi văd şi eu de-ale mele (bere!). Intru în Hyde Park (pe la Marble Arch, că era mai la-ndemână), mă uit în dreapta, mă uit în stânga, văd două gherete pe care scria mare „Speakers' Corner”, mă-nfig în ele. Teoria era că ar fi trebuit să dau peste o ciurdă de nebuni care vorbesc singuri, d-ăia cu „Pocăiţi-vă!”, cu „Muie Franţa”, cu „Capitalism = Fascism”, mă rog, idealişti de un fel sau altul. Eu urma să îl întărât pe cel mai nebun dintre nebuni, să-l săgetez cu întrebări perfide, să-l mân uşor-uşor către strunga mea, iar în cele din urmă să-l fac să zică ceva de rău despre România. Dacă izbuteam să-l direcţionez spre pizduirea lui Băsescu personal, eram eroul redacţiei, candidat ferm la primă. Sau la miel şi damigeană, că tot vine Paştele.

Din păcate, iar mi-am luat-o peste bot: la Spekers' Corner nu era nici un speaker. Erau câţiva clienţi la tejghea, care cumpărau ceai fierbinte, cafea şi hot-dogs, dar nici picior de nebun. Am stat şi eu cât am stat, m-am mai învîrtit, după vreo oră am plecat cu coada-ntre picioare. Mi-am zis că joia şi-or lua şi ei liber, da' vineri sigur o să colcăie locul de nebuni, d-ăia pe alese.

Oha. Am fost acolo şi vineri, şi sâmbătă, şi duminică, la ore diferite, şi mai spre crăpat de ziuă, şi la pauza de masă, şi la five o'clock, şi la orele mici ale serii (când se umplu pub-urile), dar n-am făcut nici o ispravă. Incredibil ghinion! Şi doar văzusem cu ochii mei, în filme, cum viermuiesc diliii în colţul ăla de parc, fiecare cu păsărica lui, doar să-ţi alegi unul mai spălat, şi gata reportajul! Aşa, însă, n-am avut ce face, am recurs la planul be: cerşetoarele românce din Londra. Cu maidanezii lor aferenţi, desigur.

Din păcate, în oraşul ăsta nu sunt cerşetoare, nici românce şi nici de-alt soi. Şi nici câini vagabonzi, poţi să-i cauţi şi cu lupa (oare ce-o păzi cretina de Brigitte Bardot?!). Există români în Londra, dar fac parte din alte specii, absolut rarissime în România: muncitori, turişti şi sinucigaşi.

Românul „sinucigaş” peste care-am dat în gara Charing Cross era de tot hazul: un ochelarist funduri-de-sifoane, care s-a-ntins binişor pe şine, la cap de linie. Nu l-ar fi călcat locomotiva nici dacă se străduia mecanicul, că nici o locomotivă din lume nu se-ndeasă chiar până la tampoanele de siguranţă din capul liniei (nici nu ştiu de ce le spune „de siguranţă”, când în mod evident ele sunt „de decor”!). Am avut norocul să mă nimeresc acolo când s-au repezit poliţiştii să-l salte: i-am văzut fugind către linie şi am alergat şi eu după ei, în speranţa c-o să văd ceva interesant. Într-adevăr, am văzut, că ochelaristul, odată ridicat de pe şine, a început să-njure în româneşte („Băga-mi-aş pula-n voi de gabori”), după care s-a pus pe zbierete în englezeşte: că el e persecutat pentru că-i estic, că n-are loc de muncă la pregătirea lui, că să vină presa,  etc. Habar n-avea dumnealui că presa era acolo şi se băşica de râs! Tipul era, categoric, pleşcar român care încearca să atragă atenţia, în ideea că stârneşte mila publică şi-i pică şi lui ceva. Totuşi, nu de asta râdeam eu, ci de felul cum îl „băteau” poliţiştii: îi dădeau câte-o mică îmbrâncitură în spinare, cu vârful degetelor, delicat, cam cum loveşti o minge de volei ca să ridici o pasă la fileu. Fabulos! Dacă ar vedea minerii cum se bate în lumea civilizată, ar izbucni în plâns. A mai murit o meserie!

Românul muncitor era de fapt o româncă, şi trăgea tare, n-avea timp de vorbă: la poză mi-a stat, mi-a spus şi cum o cheamă (Ana), dar atât. Avea pe mână un tăvoi imens cu paella în stil londonez şi se lupta să nu i se ardă, nu-i stăteau mâinile o clipă. M-a întrebat dacă vreau o porţie, dar am refuzat-o elegant, că la ea era scump foc, şi-am luat un hot-dog ieftin de la chinezul de alături. Ştiu că nu-s patriot, dar dacă mi-s dragi banii, ce să fac?

Peste românul turist am dat în Roata Mare (City's Eye, cum zic ei). Ce probabilitate era ca doi români să se nimerească în aceeaşi cabină din Roată, spuneţi-mi şi mie! Turistul ăsta, românul, îşi cultiva o chelie á la Jason Statham, cu care dealtfel semăna şi la faţă (vag; cam cum semăn eu la intelect cu Andrei Pleşu, că şi ăla are barbă). Auzindu-mă vorbind româneşte, el m-a măsurat crunt, eu pe el la fel, după care ne-am ignorat reciproc, în scârbă. Evident, cu toţi ceilalţi pasageri din cabină am socializat voios amândoi, şi cu nemţii bătrâiori, şi cu gaşca de adolescenţi pakistanezi, şi cu cei doi estonieni timizi.

„Fiecare alt român e duşmanul meu personal”, aşa ar trebui să sune brandul de ţară al României, dacă ar fi s-o spunem pe bune. Frunza aia verde e o tâmpenie, s-o păstreze doamna ministru, să se şteargă la fund cu ea.