Nerone, Florența

Există sfaturi pe care le uiți (majoritatea) și sfaturi pe care nu le poți uita niciodată, atât de tâmpite sunt. Iată un exemplu: ”Știi ce fac eu când sunt depresată, puiule? Îmi dau singură o veste bună!”. Precizez, deși este futil, că am citat-o pe numita Luminița, din îndepărtata mea tinerețe, iar ”puiul” citat eram chiar eu (mă rog, acum un sfert de secol, sau pe-aproape).

Pentru că-mi merge atât de rău în ultimul timp, am decis să urmez inubliabilul sfat și să-mi dau o veste bună. Ca să echilibrez lucrurile, voi însoți vestea bună pentru mine de o veste proastă pentru voi, cititorii. Iată vestea bună: cârciuma Nerone din Florența este cel mai frumos loc în care-am eu consumat alcool, în acest ultim sfert de secol, și-mi voi aminti întotdeauna cu emoție și cu oftat de locul ăla. Vestea proastă e că nu vreau români acolo, să-mi strice mie ploile, așa că nu dau niciun fel de recomandare despre cum se ajunge la Nerone. Da, exact. Sunteți români, deci potențiali agenți ai distrugerii și întinării, deci țineți-vă departe de tot ce e venust și pur pe această lume. Am zis!

Apropo, asta cu ” venust și pur” nu este a mea, e-a lui Caragiale Jr. Dar nu contează, esențial e vă intre-n cap că n-aveți ce căuta la Nerone, sau, cel puțin, dacă ajungeți acolo (știe Dumnezeu cum!), să vorbiți măcar într-o limbă mai de Doamne-ajută, că și-așa mi-e rușine de mor după ce trec de Nădlac.

Închid paranteza. Povestea mea e simplă: mă rătăcisem prin Florența, eram ud după o ploicică, flămând și înghețat (martie!). Nevastă-mea mă cicălea la foc automat, c-o dor picioarele, c-o să murim degerați ca la Stalingrad, c-o să ne mănânce canibalii etc (cunoașteți repertoriul femeii române, e neschimbat de la Doamna Oltea încoace: ”Du-te tu acolo dacă ești nebun, eu stau încuiată-n casă, unde-i cald și bine”). Fatalitate! Ora târzie, totul închis. Harta uitată la hotel, telefoanele descărcate, nu mă puteam orienta nicicum, aveam și cădere de glicemie (de ea nici nu mai zic). 

Atunci, în acea clipă magică-n care se salvează (sau nu) destine, am dat colțul. Adică am avut o sclipire de geniu cum numai Alexandru, Cezar, Napoleon și Gâlcă au mai avut la vremea lor, și-am cotirlit-o pe-o stradelă dubioasă, unde am văzut Poarta (The Gate): ”Nerone. Trattoria. Pizzeria. Nel 1943”. Am intrat, am consumat, am nemurit timp de două ore florentine, d-alea de amintirea cărora te-agăți când dai de greu. Asta e tot.

text publicat în numărul 21/2015 al revistei Cațavencii