Aparent, acestea sunt trei fapte disparate. Dar puse la un loc, m-au facut sa-mi dau seama ca, fara a fi inca un om propru-zis batran, am trait pe pielea mea evenimente pe care cei mai tineri ca mine le afla din carti. Sau nu le afla deloc. Asa ca am decis sa-mi scriu memoriile. Pentru ca, evident, sunt prea lenes sa fac asa ceva, am sa scriu fragmentele de memorii, asa, picaturi, picaturele, cu chestii pe care mi le amintesc si pe care altii nu au sansa de a si le aminti, pentru ca nu erau inca pe lume. Sau, chiar daca erau, ca sora-mea, nu le au inregistrate in memoria constienta.
4 martie 1977. Era seara tarziu; nu stiu exact cat era ceasul, dar noi, copiii, fuseseram bagati la culcare. Dormeam amandoi in aceeasi camera, sora-mea intr-un pat mic, asezat „cu fata” spre usa, iar eu intr-u pat gen studio, mare, cu fata spre fereastra. In camera era intuneric, lumina stinsa, dar venea pe geam lumina de la luna. Lampa din tavan era una de-aia de-o uratenie greu de imaginat, cum numai in anii ’50 se puteau fabrica. Nu stiu de ce, nu mi-era somn, ma uitam la lampa. Incepe sa se clatine, mai intai incet, apoi tot mai tare. Ma uitam la ea, fascinat, cum se balanganea in tavan, tot mai tare si mai tare. Incep s-o strig pe sora-mea, sa vada si ea minunea: „Meri, Meri!”. Draci copti. Sora-mea dormea dusa, cum dorm copiii (urma sa implineasca 3 ani peste 3 zile). Ma dau jos din pat, imbracat in pijamaua mea oribila (o versiune junior a pijamalei lui taica-meu) si ma duc la usa, sa ii anunt si pe parinti ca se clatina lampa, sa vina si ei sa vada (dormeau intr-o camera alaturata, trebuia sa trec printr-un hol). Nu imi amintesc absolut deloc sa fi simtit ca e ceva in neregula cu podeaua, vibratii, oscilatii, ceva; nimic! Deschid usa, scot capul pe hol si il vad pe taica-meu cum vine spre mine, clatinandu-se, tinandu-se cu ambele maini de pereti, cu ochii scosi din orbite.
Sa fi fost eu mai marisor, m-as fi gandit la ceva legat de tuica, dar asa, nu m-am gandit la nimic; bine, nici n-am avut cand, ca taica-meu a ajuns, m-a insfacat c-o mana si mai tinut in pragul camerei, iar cu cealalta mana a luat-o pe sora-mea din patut si s-a indreptat imediat, cu noi doi, spre usa apartamentului. Maica-mea era deja acolo, m-a luat de mana si am coborat toti scara blocului, cu sora-mea inca adormita, tinuta in brate. Maica-mea era intr-o camasa de noapte de toata jena, adusa probabil de la tara, ceva gen „Buhuhu la luna suie”. Am ajuns in fata blocului, unde era deja roi de lume, iar de pe scarile blocurilor (D23, D5, D6, D7) se revarsau alti si alti oameni, cu copiii roind peste tot, femeile in picioarele goale si neglige-uri care mai de care (furoruri, chiloti si sutien, prosoape de baie, halate etc), barbatii, nu stiu de ce, incaltati cu papuci (nu sunt sigur daca asta n-o fi cumva un amanunt pe care l-am adaugat ulterior, din imaginatie; pot spune ca in toate reconstituirile mentale pe care le-am facut experientei cutremurului, femeile erau desculte si barbatii in papuci!).
Desi eram foarte incantat de peripetie si de inedit si-as fi vrut sa raman in fata blocului ca sa ma „joc” cu ceilalti copii, taica-meu ne-a suit pe toti in masina (avea o rabla de Skoda 1000 MB, una dintre cele mai proaste masini fabricate vreodata pe aceasta planeta) si a pornit vitejeste spre taica-su, care statea la casa, nu la bloc, undeva prin cartierul Rahova, pe Soseaua Salaj. In paranteza fie spus, ideea nu era chiar rea, ca era posibil sa apara replici ale cutremurului, iar casa respectiva era de paianta (adobe, pentru cei care-ati uitat romana), care, dupa cum se stie, rezista exceptional de bine la cutremure (si exceptional de rau la inundatii, dar asta-i alta ciorba). De fapt, taica-meu era complet derutat si a actionat din instinct: a fugit la tati si la mami, dupa impulsul primar pe care-l avem toti, in fata pericolului. Uneori, merge, alteori, nu (la mine nu mai merge: mami si tati sunt morti demult). Esential e ca-n noaptea aia, taica-meu m-a plimbat prin Bucuresti, la cateva (zeci de?) minute dupa marele cutremur. De obicei, ca sa ajunga din Berceni in Rahova, taica-meu traversa cartierul Ferentari, pe traseul Toporasi – Prelungirea Ferentari – Calea Ferentari – Soseaua Salaj, dar acum a schimbat drumul: a luat-o prin centru. Nu stiu pe unde!
M-am gandit foarte mult pe unde o fi mers in noaptea aia, dar mi-e imposibil sa-mi dau seama, ca eram prea mic. Ar fi trebuit sa-l intreb cand traia, iar acum e prea tarziu. Tot ce imi pot aminti sunt foarte multele ocoluri pe care le facea pe strazi, ca sa evite mormanele de caramizi de pe carosabil, cum urca masina pe trotuare si mergea incet de tot, facea slalom printre oamenii care misunau, si pe trotuare, si pe carosabil, si peste tot. Parea ca tot orasul iesise pe strazi in noaptea aia, ca nu mai sta nimeni in casa. Pentru mine, era fascinant: fiesta, nu altceva! Nu imi amintesc sa fi vazut pe cineva plangand: sau era la prea scurta vreme de la eveniment si lumea era inca sub stare de soc, sau mi s-a sters mie „plansul” din memorie. E drept ca nici nu parea sa rada nimeni! Oamenii pe care ii vedeam pe geamul masinii (stateam in partea stanga a banchetei, in spatele soferului) pareau nauci, dar nu disperati. Nu este adevarat ca in oras a fost atunci pana de curent, dimpotriva, majoritatea iluminatului public a continuat sa functioneze.
Public, dar nu si particular: la bunica-meu in gospodarie cazuse curentul. Nu mai stiu daca pe toata strada sau doar la el; asta mi s-a sters. Stiu ca am fost lasat sa stau in curte cu bunicii si parintii, sub nuc, la lumina lampii cu gaz (bunica-meu era foarte strangator), si sa ascult ce vorbeau ei, band cafele, in timp ce eu ma uitam la luna. Primisem o patura groasa in care ma invelisem complet, nu-mi era frig (desi nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata frig in noaptea aia) si ascultam cu urechile ciulite ce vorbeau ei (cand mai prindeam asemenea ocazie?!). Din pacate, nu-mi amintesc absolut nimic din ce s-a vorbit atunci. Nimic, nicio vorbulita! Imi pare foarte rau, ar fi fost interesant.
Cateva lucruri am aflat ulterior: ca atunci a murit Toma Caragiu, cel mai iubit actor al tarii (pe „Nea Tomita” il iubeau chiar si cei din bransa, ceea ce este incredibil, pentru ca actorii se urasc unii pe altii, cu patima), ca printre morti (vreo 1500, ca la Revolutie) au fost multi alti oameni de valoare, dar nicidecum atat de cunoscuti ca el, ca atunci a aparut pe harta orasului cimitirul Straulesti (care nu exista, a inceput sa existe dupa 5 martie 1977, ca acolo i-au dus pe morti, pe campul de la Straulesti, iar din mormintele lor „s-a nascut” ulterior cimitirul), si ca taica-meu, in primele zeci de secunde (cele mai violente) ale cutremurului, s-a apucat sa inchida cu grija ferestrele dormitorului, care se deschisesera larg de la zgaltaituri, desi maica-mea tipa la el, innebunita („Radule, copiii, du-te si ia copiii!”). Ani de zile s-a intrebat bietul taica-meu ce l-o fi apucat sa inchida nenorocitele alea de ferestre: aia era prioritatea?!
Cred ca exista o explicatie. Cand intri in panica, actionezi la intamplare. Cand de pericolul care te panicheaza este imposibil sa te aperi, actionezi si mai la intamplare. Actiunile tale nu te scot din pericol, ba pot fi chiar ele periculoase, dar nu mai conteaza: esti deja in pericol. Actiunile tale sunt ca un bilet de loterie. Cumva, instinctul de supravietuire iti da ghes sa faci ceva, orice: o sansa de 1 la 1.000.000 e mai buna decat zero. Amintiti-va de cei care au sarit din Twin Towers, atunci in 11 septembrie 2001, si care dadeau din maini in timp ce cadeau de la sute de metri inaltime, ca si cum ar fi incercat sa zboare. Era o sansa la o milion sa mearga. Nu stiu care era acea sansa, stiintific vorbind, dar instinctul de conservare nu se incurca in filozofeli de-astea. Cred ca exista mii de exemple care sa ilustreze acest impuls de a actiona „la intamplare”, dar nu-mi vine acum niciun altul in minte. Astept provincia!
S-a auzit, Dealu Frumos, sau trebuie sa fac si un desen?!
Sa fi fost eu mai marisor, m-as fi gandit la ceva legat de tuica, dar asa, nu m-am gandit la nimic; bine, nici n-am avut cand, ca taica-meu a ajuns, m-a insfacat c-o mana si mai tinut in pragul camerei, iar cu cealalta mana a luat-o pe sora-mea din patut si s-a indreptat imediat, cu noi doi, spre usa apartamentului. Maica-mea era deja acolo, m-a luat de mana si am coborat toti scara blocului, cu sora-mea inca adormita, tinuta in brate. Maica-mea era intr-o camasa de noapte de toata jena, adusa probabil de la tara, ceva gen „Buhuhu la luna suie”. Am ajuns in fata blocului, unde era deja roi de lume, iar de pe scarile blocurilor (D23, D5, D6, D7) se revarsau alti si alti oameni, cu copiii roind peste tot, femeile in picioarele goale si neglige-uri care mai de care (furoruri, chiloti si sutien, prosoape de baie, halate etc), barbatii, nu stiu de ce, incaltati cu papuci (nu sunt sigur daca asta n-o fi cumva un amanunt pe care l-am adaugat ulterior, din imaginatie; pot spune ca in toate reconstituirile mentale pe care le-am facut experientei cutremurului, femeile erau desculte si barbatii in papuci!).
Desi eram foarte incantat de peripetie si de inedit si-as fi vrut sa raman in fata blocului ca sa ma „joc” cu ceilalti copii, taica-meu ne-a suit pe toti in masina (avea o rabla de Skoda 1000 MB, una dintre cele mai proaste masini fabricate vreodata pe aceasta planeta) si a pornit vitejeste spre taica-su, care statea la casa, nu la bloc, undeva prin cartierul Rahova, pe Soseaua Salaj. In paranteza fie spus, ideea nu era chiar rea, ca era posibil sa apara replici ale cutremurului, iar casa respectiva era de paianta (adobe, pentru cei care-ati uitat romana), care, dupa cum se stie, rezista exceptional de bine la cutremure (si exceptional de rau la inundatii, dar asta-i alta ciorba). De fapt, taica-meu era complet derutat si a actionat din instinct: a fugit la tati si la mami, dupa impulsul primar pe care-l avem toti, in fata pericolului. Uneori, merge, alteori, nu (la mine nu mai merge: mami si tati sunt morti demult). Esential e ca-n noaptea aia, taica-meu m-a plimbat prin Bucuresti, la cateva (zeci de?) minute dupa marele cutremur. De obicei, ca sa ajunga din Berceni in Rahova, taica-meu traversa cartierul Ferentari, pe traseul Toporasi – Prelungirea Ferentari – Calea Ferentari – Soseaua Salaj, dar acum a schimbat drumul: a luat-o prin centru. Nu stiu pe unde!
M-am gandit foarte mult pe unde o fi mers in noaptea aia, dar mi-e imposibil sa-mi dau seama, ca eram prea mic. Ar fi trebuit sa-l intreb cand traia, iar acum e prea tarziu. Tot ce imi pot aminti sunt foarte multele ocoluri pe care le facea pe strazi, ca sa evite mormanele de caramizi de pe carosabil, cum urca masina pe trotuare si mergea incet de tot, facea slalom printre oamenii care misunau, si pe trotuare, si pe carosabil, si peste tot. Parea ca tot orasul iesise pe strazi in noaptea aia, ca nu mai sta nimeni in casa. Pentru mine, era fascinant: fiesta, nu altceva! Nu imi amintesc sa fi vazut pe cineva plangand: sau era la prea scurta vreme de la eveniment si lumea era inca sub stare de soc, sau mi s-a sters mie „plansul” din memorie. E drept ca nici nu parea sa rada nimeni! Oamenii pe care ii vedeam pe geamul masinii (stateam in partea stanga a banchetei, in spatele soferului) pareau nauci, dar nu disperati. Nu este adevarat ca in oras a fost atunci pana de curent, dimpotriva, majoritatea iluminatului public a continuat sa functioneze.
Public, dar nu si particular: la bunica-meu in gospodarie cazuse curentul. Nu mai stiu daca pe toata strada sau doar la el; asta mi s-a sters. Stiu ca am fost lasat sa stau in curte cu bunicii si parintii, sub nuc, la lumina lampii cu gaz (bunica-meu era foarte strangator), si sa ascult ce vorbeau ei, band cafele, in timp ce eu ma uitam la luna. Primisem o patura groasa in care ma invelisem complet, nu-mi era frig (desi nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata frig in noaptea aia) si ascultam cu urechile ciulite ce vorbeau ei (cand mai prindeam asemenea ocazie?!). Din pacate, nu-mi amintesc absolut nimic din ce s-a vorbit atunci. Nimic, nicio vorbulita! Imi pare foarte rau, ar fi fost interesant.
Cateva lucruri am aflat ulterior: ca atunci a murit Toma Caragiu, cel mai iubit actor al tarii (pe „Nea Tomita” il iubeau chiar si cei din bransa, ceea ce este incredibil, pentru ca actorii se urasc unii pe altii, cu patima), ca printre morti (vreo 1500, ca la Revolutie) au fost multi alti oameni de valoare, dar nicidecum atat de cunoscuti ca el, ca atunci a aparut pe harta orasului cimitirul Straulesti (care nu exista, a inceput sa existe dupa 5 martie 1977, ca acolo i-au dus pe morti, pe campul de la Straulesti, iar din mormintele lor „s-a nascut” ulterior cimitirul), si ca taica-meu, in primele zeci de secunde (cele mai violente) ale cutremurului, s-a apucat sa inchida cu grija ferestrele dormitorului, care se deschisesera larg de la zgaltaituri, desi maica-mea tipa la el, innebunita („Radule, copiii, du-te si ia copiii!”). Ani de zile s-a intrebat bietul taica-meu ce l-o fi apucat sa inchida nenorocitele alea de ferestre: aia era prioritatea?!
Cred ca exista o explicatie. Cand intri in panica, actionezi la intamplare. Cand de pericolul care te panicheaza este imposibil sa te aperi, actionezi si mai la intamplare. Actiunile tale nu te scot din pericol, ba pot fi chiar ele periculoase, dar nu mai conteaza: esti deja in pericol. Actiunile tale sunt ca un bilet de loterie. Cumva, instinctul de supravietuire iti da ghes sa faci ceva, orice: o sansa de 1 la 1.000.000 e mai buna decat zero. Amintiti-va de cei care au sarit din Twin Towers, atunci in 11 septembrie 2001, si care dadeau din maini in timp ce cadeau de la sute de metri inaltime, ca si cum ar fi incercat sa zboare. Era o sansa la o milion sa mearga. Nu stiu care era acea sansa, stiintific vorbind, dar instinctul de conservare nu se incurca in filozofeli de-astea. Cred ca exista mii de exemple care sa ilustreze acest impuls de a actiona „la intamplare”, dar nu-mi vine acum niciun altul in minte. Astept provincia!
S-a auzit, Dealu Frumos, sau trebuie sa fac si un desen?!
Un comentariu:
Bv Mihai ești un filosof înăscut ai chiar talent ��
Trimiteți un comentariu