Meehi povesteste (I)

In cateva ore se vor implini 39 de ani de la cutremurul din 1977. Azi mi-am smuls un fir de par alb din nara stanga. Prietenul si maestrul meu Florin Opinca (zis „Bâcu”) este convins ca in vremurile comuniste ale Romaniei, oamenii traiau mai bine decat traiesc acum.

Aparent, acestea sunt trei fapte disparate. Dar puse la un loc, m-au facut sa-mi dau seama ca, fara a fi inca un om propru-zis batran, am trait pe pielea mea evenimente pe care cei mai tineri ca mine le afla din carti. Sau nu le afla deloc. Asa ca am decis sa-mi scriu memoriile. Pentru ca, evident, sunt prea lenes sa fac asa ceva, am sa scriu fragmentele de memorii, asa, picaturi, picaturele, cu chestii pe care mi le amintesc si pe care altii nu au sansa de a si le aminti, pentru ca nu erau inca pe lume. Sau, chiar daca erau, ca sora-mea, nu le au inregistrate in memoria constienta.

4 martie 1977. Era seara tarziu; nu stiu exact cat era ceasul, dar noi, copiii, fuseseram bagati la culcare. Dormeam amandoi in aceeasi camera, sora-mea intr-un pat mic, asezat „cu fata” spre usa, iar eu intr-u pat gen studio, mare, cu fata spre fereastra. In camera era intuneric, lumina stinsa, dar venea pe geam lumina de la luna. Lampa din tavan era una de-aia de-o uratenie greu de imaginat, cum numai in anii ’50 se puteau fabrica. Nu stiu de ce, nu mi-era somn, ma uitam la lampa. Incepe sa se clatine, mai intai incet, apoi tot mai tare. Ma uitam la ea, fascinat, cum se balanganea in tavan, tot mai tare si mai tare. Incep s-o strig pe sora-mea, sa vada si ea minunea: „Meri, Meri!”. Draci copti. Sora-mea dormea dusa, cum dorm copiii (urma sa implineasca 3 ani peste 3 zile). Ma dau jos din pat, imbracat in pijamaua mea oribila (o versiune junior a pijamalei lui taica-meu) si ma duc la usa, sa ii anunt si pe parinti ca se clatina lampa, sa vina si ei sa vada (dormeau intr-o camera alaturata, trebuia sa trec printr-un hol). Nu imi amintesc absolut deloc sa fi simtit ca e ceva in neregula cu podeaua, vibratii, oscilatii, ceva; nimic! Deschid usa, scot capul pe hol si il vad pe taica-meu cum vine spre mine, clatinandu-se, tinandu-se cu ambele maini de pereti, cu ochii scosi din orbite. 

Sa fi fost eu mai marisor, m-as fi gandit la ceva legat de tuica, dar asa, nu m-am gandit la nimic; bine, nici n-am avut cand, ca taica-meu a ajuns, m-a insfacat c-o mana si mai tinut in pragul camerei, iar cu cealalta mana a luat-o pe sora-mea din patut si s-a indreptat imediat, cu noi doi, spre usa apartamentului. Maica-mea era deja acolo, m-a luat de mana si am coborat toti scara blocului, cu sora-mea inca adormita, tinuta in brate. Maica-mea era intr-o camasa de noapte de toata jena, adusa probabil de la tara, ceva gen „Buhuhu la luna suie”. Am ajuns in fata blocului, unde era deja roi de lume, iar de pe scarile blocurilor (D23, D5, D6, D7) se revarsau alti si alti oameni, cu copiii roind peste tot, femeile in picioarele goale si neglige-uri care mai de care (furoruri, chiloti si sutien, prosoape de baie, halate etc), barbatii, nu stiu de ce, incaltati cu papuci (nu sunt sigur daca asta n-o fi cumva un amanunt pe care l-am adaugat ulterior, din imaginatie; pot spune ca in toate reconstituirile mentale pe care le-am facut experientei cutremurului, femeile erau desculte si barbatii in papuci!). 

Desi eram foarte incantat de peripetie si de inedit si-as fi vrut sa raman in fata blocului ca sa ma „joc” cu ceilalti copii, taica-meu ne-a suit pe toti in masina (avea o rabla de Skoda 1000 MB, una dintre cele mai proaste masini fabricate vreodata pe aceasta planeta) si a pornit vitejeste spre taica-su, care statea la casa, nu la bloc, undeva prin cartierul Rahova, pe Soseaua Salaj. In paranteza fie spus, ideea nu era chiar rea, ca era posibil sa apara replici ale cutremurului, iar casa respectiva era de paianta (adobe, pentru cei care-ati uitat romana), care, dupa cum se stie, rezista exceptional de bine la cutremure (si exceptional de rau la inundatii, dar asta-i alta ciorba). De fapt, taica-meu era complet derutat si a actionat din instinct: a fugit la tati si la mami, dupa impulsul primar pe care-l avem toti, in fata pericolului. Uneori, merge, alteori, nu (la mine nu mai merge: mami si tati sunt morti demult). Esential e ca-n noaptea aia, taica-meu m-a plimbat prin Bucuresti, la cateva (zeci de?) minute dupa marele cutremur. De obicei, ca sa ajunga din Berceni in Rahova, taica-meu traversa cartierul Ferentari, pe traseul Toporasi – Prelungirea Ferentari – Calea Ferentari – Soseaua Salaj, dar acum a schimbat drumul: a luat-o prin centru. Nu stiu pe unde!

M-am gandit foarte mult pe unde o fi mers in noaptea aia, dar mi-e imposibil sa-mi dau seama, ca eram prea mic. Ar fi trebuit sa-l intreb cand traia, iar acum e prea tarziu. Tot ce imi pot aminti sunt foarte multele ocoluri pe care le facea pe strazi, ca sa evite mormanele de caramizi de pe carosabil, cum urca masina pe trotuare si mergea incet de tot, facea slalom printre oamenii care misunau, si pe trotuare, si pe carosabil, si peste tot. Parea ca tot orasul iesise pe strazi in noaptea aia, ca nu mai sta nimeni in casa. Pentru mine, era fascinant: fiesta, nu altceva! Nu imi amintesc sa fi vazut pe cineva plangand: sau era la prea scurta vreme de la eveniment si lumea era inca sub stare de soc, sau mi s-a sters mie „plansul” din memorie. E drept ca nici nu parea sa rada nimeni! Oamenii pe care ii vedeam pe geamul masinii (stateam in partea stanga a banchetei, in spatele soferului) pareau nauci, dar nu disperati. Nu este adevarat ca in oras a fost atunci pana de curent, dimpotriva, majoritatea iluminatului public a continuat sa functioneze.

Public, dar nu si particular: la bunica-meu in gospodarie cazuse curentul. Nu mai stiu daca pe toata strada sau doar la el; asta mi s-a sters. Stiu ca am fost lasat sa stau in curte cu bunicii si parintii, sub nuc, la lumina lampii cu gaz (bunica-meu era foarte strangator), si sa ascult ce vorbeau ei, band cafele, in timp ce eu ma uitam la luna. Primisem o patura groasa in care ma invelisem complet, nu-mi era frig (desi nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata frig in noaptea aia) si ascultam cu urechile ciulite ce vorbeau ei (cand mai prindeam asemenea ocazie?!). Din pacate, nu-mi amintesc absolut nimic din ce s-a vorbit atunci. Nimic, nicio vorbulita! Imi pare foarte rau, ar fi fost interesant.

Cateva lucruri am aflat ulterior: ca atunci a murit Toma Caragiu, cel mai iubit actor al tarii (pe „Nea Tomita” il iubeau chiar si cei din bransa, ceea ce este incredibil, pentru ca actorii se urasc unii pe altii, cu patima), ca printre morti (vreo 1500, ca la Revolutie) au fost multi alti oameni de valoare, dar nicidecum atat de cunoscuti ca el, ca atunci a aparut pe harta orasului cimitirul Straulesti (care nu exista, a inceput sa existe dupa 5 martie 1977, ca acolo i-au dus pe morti, pe campul de la Straulesti, iar din mormintele lor „s-a nascut” ulterior cimitirul), si ca taica-meu, in primele zeci de secunde (cele mai violente) ale cutremurului, s-a apucat sa inchida cu grija ferestrele dormitorului, care se deschisesera larg de la zgaltaituri, desi maica-mea tipa la el, innebunita („Radule, copiii, du-te si ia copiii!”). Ani de zile s-a intrebat bietul taica-meu ce l-o fi apucat sa inchida nenorocitele alea de ferestre: aia era prioritatea?!

Cred ca exista o explicatie. Cand intri in panica, actionezi la intamplare. Cand de pericolul care te panicheaza este imposibil sa te aperi, actionezi si mai la intamplare. Actiunile tale nu te scot din pericol, ba pot fi chiar ele periculoase, dar nu mai conteaza: esti deja in pericol. Actiunile tale sunt ca un bilet de loterie. Cumva, instinctul de supravietuire iti da ghes sa faci ceva, orice: o sansa de 1 la 1.000.000 e mai buna decat zero. Amintiti-va de cei care au sarit din Twin Towers, atunci in 11 septembrie 2001, si care dadeau din maini in timp ce cadeau de la sute de metri inaltime, ca si cum ar fi incercat sa zboare. Era o sansa la o milion sa mearga. Nu stiu care era acea sansa, stiintific vorbind, dar instinctul de conservare nu se incurca in filozofeli de-astea. Cred ca exista mii de exemple care sa ilustreze acest impuls de a actiona „la intamplare”, dar nu-mi vine acum niciun altul in minte. Astept provincia!

S-a auzit, Dealu Frumos, sau trebuie sa fac si un desen?!

Nea Cata si gagicile

Intr-un sens, Nea Cata a fost cosmarul meu, timp de, ce sa zic, cinci-sase ani, poate si mai putin. Dar asta nu conteaza, ca e vorba de cei mai critici ani din viata unui (viitor) barbat, anii in care iti faci o idee despre atractivitatea ta, despre daca si cat te plac fetele. Din cauza lui Nea Cata, pentru mine nu s-a pus problema nici in termeni de “daca” si cu atat mai putin de “cat”. Nu s-a pus deloc. Eu nu existam in ochii fetelor. Na, beleaua! Deci, cand vine vorba de invidie omeneasca, nu dati search pe google, nu sapati wikipedia si nu va-ngropati nasul in tratate de psihologie; doar intrebati-ma pe mine. Envy is my middle name!

Pentru ca lumea noastra era atat de mica, “fetele” nu puteau fi intalnite decat prin vecini, la scoala, la tara, la clubul sportiv sau in mediile de socializare ale parintilor (prieteni, colegi de munca, de excursii sau de pescuit). Sa le luam pe rand.

Fiind niste “speriati din padure”, proaspat urbanizati, ai mei n-aveau niciun fel de medii de socializare: nu ieseau nicaieri, nu se vedeau cu nimeni, habar n-aveau de mers la teatru sau la restaurant (nu ca stilul lor de viata ar fi fost vreo mare exceptie pentru bercenezii acelor ani). Exista, intr-adevar, tuicareala lui taica-meu cu taica-su lui Nea Cata, dar tuicareala aia nu era chiar ocazia unde sa intalnesc eu gagici! Pe de alta parte, cum singurul sport la care m-au lasat parintii sa ma duc a fost polo-ul, un “mediu social” deosebit de sarman in fete… nici acolo n-am facut nicio isprava, daca nu tinem cont de atentiile venite din partea unui garderobier, cam poporan de felul lui (se gudura de zor pe langa noi, astia de la “juniori mici”, too-ocmai cand eram la dusuri!).

La scoala era catastrofa: pe langa repetentul Nelu Istrate, care le atragea ca un magnet pe alea curvistine, toate gagicile mai studioase din clasa erau gramada pe Nea Cata. Cand Nea Cata spunea un banc, lesinau de ras; cand spuneam eu unul, nici n-apucam s-ajung la poanta, ca ramaneam fara ascultatoare. Cand Nea Cata era la fotbal, in tricou si pantaloni scurti, toate tremurau si se-nroseau, de parca daduse-n ele ciuma gainilor; eu as fi putut sa ma dezbrac in puta goala si sa joc tontoroiul pe catedra, cu scrotul vopsit in verde, ca oricum n-ar fi observat niciuna. Am zis “alea mai studioase”? Pe dracul. Era una, Marcela, parca, batuta de Dumnezeu: lunga cat o zi de post, slaba ca un schelete vazut din profil, complet lipsita de tate (nici sfarcuri n-avea, nefericita), c-un nas prelung, model “secera”, urata de ziceai ca-i lupta de clasa. In plus, complet tolomaca la invatatura. Va puteti imagina ca si asta se topea cand Nea Cata o baga in seama, dandu-i un prietenos sut in cur?! Nu mai zic de alea mai zvarlugi (Adriana, Daniela, Catalina, care-or mai fi fost), care stateau cu ochii pe el ca pe butelie, in timpul orelor bombardandu-l cu declaratii scrise de dusmanie vesnica (asa e moda la 13 ani), iar in pauze fugarindu-l prin toata clasa ca sa-l “bata”. In timpul asta, eu aveam dreptul sa stau in banca nebagat in seama si sa aprofundez lectia despre inmultire la euglena verde. Viata, nene! Adolescenta traita la maxim! Maxxim, am spus!

Prin vecini era inflatie de gagici: frunzoaicele. Nu dau nume, dar tin sa amintesc in mod public cum se faceau alegerile la Frunza si cine era intotdeauna, dar intotdeauna, primul ales dupa numaratoare. Era Gabi Stefan? Era Cristi Dudea? Era, oare, inubliabilul Bogdan Tomosoiu? Eram eu, era Sandrino, era Ionut de la trei, era Sorin Cristea de la parter, era Caloto, vecinul lui de palier? Nooo! Stim cu totii cine era acest prim ales. Cred ca daca Frunza se putea juca c-un singur baiat, intotdeauna-prim-alesul ramanea si singurul. Noroc cu regulamentul…

Mai ramanea “la tara”, adica la Ghijasa. Unde, slava Domnului, Nea Cata n-avea acces (voi reveni cu detalii intr-un post ulterior, “Nea Cata si Ghijasa”). Credeam, in nemernicia mea, c-acolo pot sa fac si eu pe zmeul, printre tarancutele alea. Ha! Sor-mea (alta frunzoaica, nota bene!) il roaga pe Nea Cata, posesor de dublu casetofon, sa-i inregistreze o caseta cu muzica moderna, sa aiba pentru la tara, la Ghijasa (loc uitat de lume). Nea Cata se executa, dar face si o gluma de-a lui: pentru ca ii ramasese o bucatica de banda neinregistrata, dupa ultima melodie, se apuca si trage acolo hitul “Un copac cu flori” a lui Stefan Hrusca (cantautor negustat de noi pe vremea aia, ca-l percepeam ca ceausist). E, si intre nemuritoarele acorduri hrusciene, Nea Cata se inregistreaza pe sine, spunand: “Misto, nu?”. Atat.

But note carefully the effect. Sor-mea pune caseta s-asculte si tarancutele ei muzica “de la Bucuresti” (Modern Talking, CC Catch, Sandra et caetera), astea asculta in tacere pana la sfarsit, se mira si rad la Stefan Hrusca, apoi il aud pe Nea Cata cu al sau “Misto, nu?”. Toate dau un geamat profund, din adancul ovarelor, apoi incep sa cotcodaceasca-n cor: “Mama, ce tip, Dumnezeule!”. Am innebunit, m-am dat cu capul de pereti. Dar macar atunci am inteles ca am de-a face c-un balaur pe care nu-l pot rapune. Ca pot sa ma lupt cu Nea Cata pentru fete, daca asa vreau, chiar daca stiu ca pierd; dar cum sa ma lupt c-o voce dintr-o caseta?!

Mai adaug un ultim amanunt, de data asta din liceu. Aveam o colega, una Oana, un fel de sefa a clasei IX C, care a trebuit sa imparta clasa in doua grupe pentru practica “de productie”: o grupa mergea intr-un atelier mai de Doamne-ajuta, cealalta in fabrica. Nea Cata a nimerit la atelier, cu Oana si cu prietenele ei, iar eu am mers la saiba, cu pulimea. Noroc ca Nea Cata s-a mutat la alt liceu intr-a XI-a. Noroc bun, ca pentru mine s-a mutat degeaba: in doi ani, jocurile fusesera facute.

Evident, Nea Cata si cu mine am ramas prieteni, ca n-am avut niciodata ceva sa-i reprosez. Nu s-a dat niciodata la vreo fata “a mea” (era si greu, eu neavand vreuna), ba dimpotriva, ar fi fost incantat sa i le mai iau de pe cap, sa-si vada si linistit de fotbal. N-a avut el norocul asta. Dar nici eu!

Sigur, acum, dupa atatia ani, vad situatia altfel situatia de atunci, asa cum o vede orice om de varsta mea. Numai ca cicatricile sufletesti sunt mult mai parsive decat alea din carne: nu garantez ca daca Nea Cata are ceva amante si eu aflu, nu-ncerc sa i le suflu! Nu pe toate, nu zic, da’macar vreo doua-trei, sa vada si el cum e!

Intrebari?

post scriptum: n-am uitat-o pe Biba, sora lui Robert din A19, ci am omis-o intentionat, ca-i din alt film.

Nea Cata si toporul

In lumea foarte mica (sase scari de bloc!) pe care incerc s-o fixez aici in scris, cat de cat, macar sa avem o scuza (cei care-avem nevoie de ea…), exista un principiu simplu: “centrul” fiecarui mic univers era scara cu cei mai multi copii. Nu stiu care era aceasta in blocurile (dusmane!) D6 si D5, dar in D23 era scara E. Ia sa enumeram pe copii: la parter ii avem pe Sandrino si sor-sa (nu mai stiu cum o chema!), iar vis-à-vis, pe palier, pe Adrian si pe frati-su (al carui nume deasemenea imi scapa). La etajul unu locuiau, fata-n fata, Laura si Bogdan (plus sora-sa mai mare, recluzionista). La etajul doi le avem pe surorile Lena si Yuyu, vecine de palier cu Misteriosul Petrov (nu pot continua cu amanunte, ca doar d-aia era “misterios”!). La trei statea Catalin Sarpe, mult mai mare ca noi, iar vis-à-vis Emanuel Medisanu, fiu unic al straniilor sai parinti. La patru il avem pe Nea Cata, vecin de palier cu Floriana, stapana temporara a catelului Ursi (voi dezvolta aceste personaje in alt post).

Aparent, toti eram egali. Din punctul meu de vedere de acum, vreau sa zic: eram niste copii de diferite varste, locuitori ai unui bloc amarat dintr-un cartier amarat al unui oras amarat, capitala a unei tari foarte amarate. Totusi, noi nu ne simteam asa, nu ne simteam egali: intre noi erau ierarhii foarte bine definite, bazate insa pe niste criterii nu prea clare. Intre aceste “criterii”, unul era si statutul parintilor. Statutul nu era nici strict social, nici strict profesional, nici strict material, ci o combinatie a tuturor acestora, plus un inefabil je ne sais quoi pe care habar n-am sa-l definesc, dar pe care pot sa-l exemplific prin povestea de mai jos.

Emanuel avea, datorita parintilor sai, unul din locurile cele mai de jos in ierarhie: maica-sa era bolnava psihic, taica-su era alcoolic, iar Emanuel suferea de obezitate infantila. In plus, era un copil hiperprotejat, iar asta e ceva inexcuzabil in lumea cruda a baietilor. Iata:

Jucam “Pase, pase, gol” la bara de covoare de la scara E. Cum s-o fi intamplat, sarmanul Emanuel (oricum nu prea indemanatic) s-a impiedicat de piciorul unui adversar si a dat cu botul de asfalt. Cum el era greu, iar reflexul de a se sprijini pe maini in cadere nu-l avea, s-a ridicat de acolo zbierand si cu nasul plin de sange. Taica-su il supraveghea de la geamul bucatariei. Cand l-a vazut in halul ala, a-nceput sa urle la noi ca ne decimeaza (?!) pentru ca ii torturam fiul si mostenitorul. Noi, dupa voce, ne-am dat seama ca era deja pilit bine, asa ca nu i-am raspuns si am continuat sa jucam, avand grija sa-l scoatem pe Emanuel de pe “teren” si sa-l bagam in poarta, unde era mai ferit de “impiedicari”. Dar, fatalitate! Unul mai ghiolban (sa fi fost eu? Sa fi fost Gabi Stefan?) ii prinde un sut-bomba lui Emanuel in plina figura. Evident, iar ii da borsul pe nas si iar incepe sa zbiere. Taica-su face spume la fereastra si apoi dispare din peisaj, iar noi am prevazut ce va urma (se mai intamplase!) si ne-am pregatit de fuga. Numai ca de data asta Medisanu Sr era facut bine de tot, c-a aparut in usa scarii blocului in urmatoarea tinuta: descult, pantaloni de stofa suflecati pana sub genunchi, bustul gol, topor in mana. Pentru ca, dintre noi toti, Nea Cata era cel mai inalt, asupra lui a dezlantuit potopul de amenintari cu moartea, in timp ce ne fugarea cu toporul. Noi alergam prin fata lui D7, iar la centrala termica am incetinit ca sa ne uitam in spate, sa vedem daca nebunul mai vine dupa noi. Medisanu, la 10 metri-n spate! Am rupt-o la fuga cu groaza-n suflet si-am sarit gardul la cresa, incercand sa ne pierdem urma prin boscheti. Medisanu, dupa noi. Am trecut prin perimetrul cresei si am sarit gardul la gradinita. Medisanu, dupa noi. Am iesit iar in strada, in dreptul ghenelor de gunoi din dreapta gradinitei si-am fugit printre blocuri pana am dat in spatele CEC-ului de pe Brancoveanu. Medisanu, dupa noi. Am alergat “in sus” pe Brancoveanu, am intrat la dreapta pe Huedin, apoi am facut iar dreapta si-am ajuns in Straja. Medisanu nu se mai vedea. Eram obositi, am asteptat troleibuzul (cred ca pe vremea aia inca era 95-ul; 76-le a fost introdus mai tarziu), ne-am suit in troleibuz, s-au inchis usile si s-a pus hurdubaia in miscare, cand apare Medisanu, fugind dupa troleibuz si agitand toporul! Speriat, soferul opreste si deschide usile, iar Medisanu se urca vijelios, cautandu-ne din ochi; noi, panicati dar cu un ultim puseu de autoconservare, asteptam pana cand usile incep sa se inchida, dupa care o zbughim toti, jos din troleibuz, cu Medisanu ramas inauntru si facand spume la gura. Troleibuzul l-a dus o statie si de-acolo Medisanu s-o fi dus acasa si s-a culcat, sa-i treaca damful; nu am de unde sa stiu daca asta a facut, dar din momentul ala incidentul a fost inchis, ca il salutam politicos cand il vedeam (in zilele si saptamanile urmatoare), iar el ne raspundea amabil cu “Salut, baieti!” daca era treaz sau mormaia ceva, daca era ciupit.

Destinul n-a fost amabil cu bietul Emanuel. Taica-su si maica-sa au dus-o din rau in mai rau, Emanuel s-a ales cu porecla de “Emancipatul” dupa ce a crescut enorm si nu putea sa-l mai bata niciunul dintre noi, iar porecla asta de negru i-a distrus si bruma de incredere in sine (self-confidence) pe care-o avea: a devenit inca mai reclusiv decat sora lui Bogdan, iar singurele iesiri din casa le facea seara si noaptea, in compania parintilor sai. Asta e ultima amintire pe care-o am despre aceasta nefericita familie, la cativa ani dupa Revolutie: un tanar urias (Emancipatul), plimbandu-se trist prin noapte in jurul blocului, urmat la cativa pasi in urma de un barbat emaciat, in prag de batranete prematura (Medisanu) si de o femeie grasa, cu o privire capie (maica-sa). Nu-mi amintesc sa-i fi auzit vreodata vorbind intre ei. Ii salutam, ma salutau scurt, doar dand din cap, si plecau mai departe in plimbarea lor lenta, fara vreun scop aparent.

Ce-am vrut sa spun la inceput de text, cu vorba aia “macar sa avem o scuza”? Simplu: copilaria asta petrecuta printre blocuri a fost perfect similara cu a altor milioane de romani (si extraordinar de literar povestita de Mircea Cartarescu, pentru cine-l gusta), si a altor zeci de milioane de oameni din Est. Din care Est? Pai, din Estul asta de care rade toata lumea, c-a ramas sarac intr-o lume care s-a imbogatit. Dar daca te gandesti cinstit de unde (de la ce conditii materiale si spirituale) au plecat in viata “esticii” generatiei noastre, atunci vezi altfel lucrurile: da, nu ne-am imbogatit, dar macar am evitat orfelinatul, casa de corectie, puscaria, ospiciul si azilul. Si nici nu ne-am “emancipat” ca bietul Emanuel.

Poate nu scriam cu atata emotie, dar am trecut acum vreo trei saptamani pe la ombelico del mondo (D23 + D7). S-a schimbat totul, nu in aparenta, dar in esenta: nu mai sunt copii pe-acolo, acum sunt pensionari; nu mai sunt spatii verzi, acum sunt parcari; nu mai e aninul din spatele blocului D23, dar a crescut altul, la fel de pletos, dincolo de playground; blocul D6 a fost renovat, altele urmeaza la rand; ghenele de gunoi au fost renovate si ele, sunt asa de frumoase incat iti vine sa stai numai in gunoi (ceea ce unii oameni saraci, sans domicile fixe, chiar fac); toata lumea are masina, dar strazile sunt pustii, nu mai vezi suflet de om; scoala 129 e si ea renovata, are sala de sport indoor, dar si teren de fotbal outdoor, cu gazon sintetic si instalatie de nocturna, unde poti sa-ti inscrii copilul la scoala de fotbal pentru baieti si fete (?!); cresa a devenit sediul politiei comunitare; la intersectia dintre Huedin, Straja si Uioara s-a construit un cvasi-mall, gard in gard c-o biserica de neam prost; la intersectia dintre Huedin si Brancoveanu e o alta biserica, de neam inca si mai prost, daca se poate imagina asa ceva. Si multe alte schimbari.

Dar ce, noi suntem aceiasi?! Eu mi-am lasat barba, Nea Cata si-a lasat ceafa, Eli are trei copii, Gabi Stefan are un cimitir particular… uite asa!

Chiar, mai dati-mi exemple de schimbari, please. Personale sau nu, cum doriti. In fond, daca nu noi suntem istoria vie a micii noastre lumi, atunci cine sa fie?!

Nea Cata si coaja de banana

Aceasta poveste are mai mult sens daca este relatata din punctul de vedere al lui Nea Cata, pentru ca altfel isi pierde 90% din farmec. Sa-i dam, deci, cuvantul!

“Eram la mine la bara, jucam Pase, pase, gol, cu Nea Mihaita si c-un pistulac, nu mai stiu cine era. La un moment dat, Nea Mihaita da mingea peste poarta, c-o bolta mare, mingea cade in ghena din spatele barei, iar Nea Mihaita se duce-n ghena s-o recupereze. Din dreapta, cum stateam eu in poarta, vine Volga aia penibila, a lui Ticalosu de la scara B; la volan, Ticalosu in persoana. Cand ajunge in fata portii, adica a barei, Volga opreste in scrasnet de frane, Ticalosu coboara din masina si-mi sterge o palma de-mi tiuie urechile: jart! Raman tablou, dar am totusi prezenta de spirit sa-l intreb: “Ce-ai, nene, ce dai, ce ti-am facut?!”. Ticalosu imi raspunde peste umar, urcandu-se la volan: “Sa te-nveti minte alta data, sa nu mai arunci in mine cu coji de banana!”. Demareaza si pleaca. Eu raman mut. Ma uit la pistulac, nici ala nu intelegea nimic. Ma uit in gunoi dupa Nea Mihaita, nu era nicaieri; ma uit mai bine, Nea Mihaita era departe, la vreo 100 de metri, fugea prin spatele blocului D7, cocosat de spinare ca la Iepureasca.”

Ce se intamplase?

Ii iau cuvantul lui Nea Cata si mi-l dau mie. Cu o zi-doua inainte, citisem nu stiu unde ca cica comicul e dat de “le placage de la mécanique sur du vivant”, adica razi atunci cand calca unul pe-o coaja de banana si cade gramada. Am vrut sa verific teoria. Inspiratia, geniala ca orice inspiratie, mi-a venit cand am vazut o coaja de banana in gunoi si pe Ticalosu venind pe alee, cu geamul de la Volga deschis pana jos, incetinind ca sa ia curba la stanga. Am luat coaja de banana din tomberon si-am incercat s-o arunc cu maxima precizie sub roata din spate-stanga a Volgai, ca sa vad masina cum derapeaza si intra cu fundu-n gard, la scara F. Dar, fiind un tintas mizerabil (spre deosebire de Nea Cata, ce excela la sportul asta), am nimerit cu coaja aia fix in capul Ticalosului, i-am facut coaja fes, cum s-ar zice. Vazand catastrofa, am tulit-o la timp din ghena, astfel incat idiotul de Ticalosu nu i-a vazut decat pe Nea Cata si pe pistulac; l-a ales pe Nea Cata, ca era mai inalt, si a decis ca ala-i criminalul care l-a atacat cu coaja, in mod perfid. Dupa care, jart, a facut dreptate, in mintea aia a lui de Ticalos.

Recitind ce-am scris pana acum, imi dau seama ca mi-a scapat ceva, ceva esential. Sigur, faptele sunt corect relatate, ma rog, atat cat mi le-aduc aminte (e insa si Nea Cata pe-aici, cu  memoria lui, asa ca micile erori pot fi indreptate urgent); dar tabloul de ansamblu nu e deloc clar.

Iar acest tablou de ansamblu e simplu: toate aceste intamplari, fixate aici in scris pentru uzul frunzarilor, aveau loc undeva la marginea cartierului Berceni (el insusi o periferie), intr-un spatiu extrem de mic, delimitat de patru blocuri comuniste: D7, D6, D5, D23. Din motive pe care nu le stiu, locatarii (copiii!) din D5 si D6 nu “existau”, erau niste straini pentru noi, niste alieni. Raman blocurile D7 si D23. Dar nu in intregime. Scarile A si B din D23, ca si scarile A, B, C si D din D7, erau populate de alti alieni, la fel de stranii. Raman doua scari din D7 (E si F), plus patru scari din D23 (C, D, E si F), plus playgroundul din spatele blocului D23 (cel cu aninul). Plus doua bare de batut covoare (folosite ca porti de fotbal), cu doua ghene de gunoi, cate una in spatele fiecarei bare. Plus niste “spatii verzi” (care acum sunt parcari), de unde eram constant izgoniti, pentru ca, daca ne jucam acolo, “calcam pe iarba” (?!). Asta era tot. In materie de joaca, asta era tot spatiul nostru outdoors (sau outdoor, ca niciodata n-am inteles diferenta intre termeni!). Mai era si scoala, mai erau si “teritoriile” din apartamentele parintilor (pe care, din pacate, trebuia sa le impartim cu acestia). Si atat. Asta era lumea. Sase scari de bloc si doua ghene de gunoi. Explicati-le asta copiilor vostri!

Stiti la cine ma gandesc? La copiii refugiatilor afgani, aia care au crescut in lagarele din Pakistan (Jalozai, de exemplu), si au revenit in Afganistan sub forma de talibani, cand s-au facut mari. Si care au impanzit acum lumea, sub forma de teroristi (“soldati ai lui Dumnezeu”), perpetratori de razboaie sfinte. Cum ati impanzit si voi lumea, frunzarilor, perpetratori de trai mai bun. Fiecare cu seinen Kampf!

Deci, Nea Cata? Te-asteptai? Am plecat de la povestea cu coaja de banana si am terminat prin a te compara c-un taliban! Vezi ce patesti, daca-mi sugerezi subiecte pentru megaproiect?!

Despre destinul Ticalosului, intr-un post ulterior. Era un personaj!