Chestiunea țărănească 3.0

Da, am băut La Căpăcel cu profesioniștii băutului, cu oamenii din sat! E, și ce dac-am băut? Să-mi fie de bine! Am băut și-am povestit, așa cum fac oamenii gospodari a doua zi dup-o nuntă (și-a treia, și-a patra, și-a cincea, și-n toate zilele de la Dumnezeu, că d-aia există băutura). Din vorbă-n vorbă, am dibuit unele chestii mai puțin evidente, dar mai întâi de toate să vi-l pârăsc pe Grig Bute, care mereu mă ceartă („Coane, scrie și tu mai frumos, mai pe profilul paginii, așa, dacă nu pe-al revistei... ce-o să creadă cititorii? Bar sătesc după bar sătesc, număr de număr?!”), dar mă ceartă degeaba, că tot eu am dreptate.

Principala obiecțiune („Ăia-s niște amărâți care nu interesează pe nimeni – dar stresează pe toată lumea!”) nu stă în picioare din multiple motive, pe care nu le discut acuma, că n-am nici greutatea socială și nici autoritatea morală ca să le discut; dar la chestia cu „amărâții” am ceva de zis. Da, bețivanii de La Căpăcel sunt fie pensionari, fi asistați social, dar amărâți nu-s. Au case, sunt proprietari! Cei mai mulți au și terenuri retrocedate – sunt proprietari! Au mașini, obosite ce-i drept, dar mașini – sunt proprietari! Veniturile „asistaților” sunt completate de pensiile părinților și de munca la negru, ce reprezintă principalul inflow de cash al bugetelor personale, iar veniturile pensionarilor înseamnă „pensie + muncă la negru + remitențe”, pentru cei suficient de norocoși să mai poată lucra și să aibă copii harnici pe undeva prin Europa. Încă ceva: pâinea e principalul aliment care trebuie cumpărat, în rest mâncarea provine din gospodărie, unde nu se poate să nu fie un purcel și niște găini. „Amărâți”? Nu știu ce să zic.

Veniturile mele sunt compuse din salariu (1), banii din colaborarea la revistă (2) și munca la negru (3), care, ca și la ei, reprezintă grosul. Proprietar sunt și eu, pe un apartament cu două camere într-un bloc din 1963, în partea centrală a Berceniului; mașină n-am, bicicletă n-am, de porc și de găini nu mai vorbesc... n-am nici măcar un câine. Și cam așa o arde toată „clasa creativă”: mai cu colaborări, mai cu „munca pe proiecte”, mai cu doi-trei ani de sclavie la corporație (urmați de demisie și frecat menta „pentru reîncărcarea bateriilor”), mai cu vreo ciupeală gen „studiu de prefezabilitate” (primarii adoră așa ceva), tot felul de prostii. Dar dacă iei un „creativ” ca mine și-un „amărât” de La Căpăcel, îi scuturi pe-amândoi de fițe și-i prețăluiești negustorește („How much do you worth?”), o să constați că ești un bou și că amărâtul nu-i ce pare-a fi. Ergo: national welfare aparține, în mare parte, amărâților. Nu TFL! 

***

La Stanciu: m-a certat rău soacră-mea, că „nu se înțelege” ce-am vrut să spun în textul de săptămâna trecută, cel cu La Căpăcel. Revin și precizez, direct și fără fițe: oamenii de la țară nu sunt proști. Ei par proști din punctul nostru de vedere, proști, leneși, răi, bețivi și votanți-aiurea, dar nu este așa, câtuși de puțin; da, sunt bețivi, sunt leneși, sunt răi și votează mereu cu ăia cu care nu votăm noi niciodată, dar – atenție! – nu din prostie votează ei așa, ci din calcul. Nu este nicio glumă. Am băut cu ei La Stanciu, au făcut haz de mine, m-au jignit în fel și chip (bătaie n-am luat, totuși: am mai învățat câteva trucuri între timp, nu mai sunt așa fraier ca-n 1996), dar eu am aflat ceva de la ei, nu ei de la mine. 

Am întrebat de ce aleg același primar de 25 de ani încoace, din moment ce nenorocitul n-a fost în stare nici măcar să asfalteze (nu mai spun de apă curentă, canalizare, gaz metan și fibră optică: alea-s fantezii, alea-s Hong Kong, în Dealu Frumos avem alte priorități), iar ei mi-au zis că-l aleg tot pe el pentru că-i de la partid. Eu am făcut pe prostul, iar ei mi-au explicat: „Bă, bucureșteanule... uite cum stă chestia. Tu crezi că noi nu știm că ăștia-s hoți, proști și ne mint în față? Știm, mă, prea bine știm. Dar pe ei îi votăm. Dacă i-am vota pe unii cinstiți și puși pe muncă, unde-am ajunge, mă?”. Eu m-am uitat la ei fără să mai fie nevoie să fac pe prostul: „Unde-ați ajunge?”. A urmat un râs colectiv, toată cârciuma râdea de mine și eu nu pricepeam deloc de ce, doar căscam gura, până când i s-a făcut cuiva milă și mi-a explicat: „Cine face treabă face pentru voi, ăștia de la oraș. La țară e tot aia. Adică, dacă se îndreaptă lucrurile în țara asta, se îndreaptă pentru voi, nu pentru noi. Nu vine guvernul să dea la lopată gunoiul din grajd!”. După încă câteva beri am început treptat-treptat să mă dumiresc și să înțeleg ce voiau oamenii să-mi spună, iar eu nu voiam să pricep de nombrilist ce eram: orice progres social imaginabil duce la mărirea inegalității. În termeni pecuniari, interlocutorii mei valorau mult mai mult ca mine, că aveau case, pământuri, animale, mașini și pensii (eu n-am nimic din toate astea), dar nici unul dintre ei nu văzuse vreodată marea, de exemplu. M-au luat la întrebări și-a rezultat că eu – fără bani! – călătorisem cam prin toată Europa (iar unde n-am fost eu a fost Grig Bute, ca să fac și-o in-house joke), iar ei, proprietarii a fel și fel de posesiuni, nu-și mișcaseră fundurile dincolo de Berevoești. Cumva, asta e o nedreptate. Un guvern bun n-are mai mult ce să facă pentru oamenii din Dealu Frumos, un guvern bun are ce să facă doar pentru mine. 

***

Gambrinus: în Cehia, România și Wisconsin, „Gambrinus” e mai mult decât un nume: e-o bucățică de identitate. Dar nu ăsta-i subiectul, sau cel puțin nu acum, că de-aia am împărțit textul în trei episoade, ci cu totul altceva: nu se înțelege ce vreau să spun. Am fost, adică, la Gambrinus (cel din București, nu cel din Milwaukee) cu niște oameni, am băut berea casei și-am stat oleacă la sfat, cum fac oamenii la sfârșit de săptămână (au muncit? Au muncit! Merită!) și iată ce-am aflat: se pare că micul serial din revistă, cel cu „barurile sătești” (La Căpăcel, La Stanciu) a fost citit și-a enervat pe toată lumea. Eu am crezut că-s amuzant și reușesc să comunic ceva, dar n-am amuzat pe nimeni și n-am reușit să comunic nimic. Rezultatul efortului meu a fost penibil: „Ce, bă, te-ai dat cu pesediștii?”. 

Am recitit cele două texte cu mare atenție, să dibăcesc unde-am greșit (vorba lui Toma Caragiu din „Operațiunea Monstru” – păcat că nu se poate reproduce grafic intonația lui inimitabilă: „Uuu-nde-am gre-șit?!”), dar nu-mi pot da seama. Nu știu unde s-a rupt filmul, unde s-a-ntrerupt linia de comunicare între mine și cititor. Am vrut să spun un lucru simplu: NU EXISTĂ ALȚII. În marile orașe este ușor să spui „Corupția ucide” (așa și e, nu contest), dar la țară nu merge. Punctum. Asta am vrut să spun. Între oamenii din marile orașe și cei mediul rural (plus noua găselniță, „urbanul mic” – ce dracul înseamnă asta?!) e-o fractură, o cezură, o ruptură (spuneți-i cum vreți) de limbaj. Nu numai de limbaj, sigur, dar în primul rând de limbaj: aceste două cuvinte n-au niciun sens la sat. „Mâine ucidem”, așa se zice la țară când se planifică tăierea porcului. Iar cuvântul „corupție” nu există în vocabularul rural, oamenii nu pot asocia un sens acestei secvențe sonore („Co-rup-ți-e? Adică cum?”). Sau: elita de la sate datează de exact 70 de ani. Din 1948. De atunci și până acum, cei de la țară sunt conduși de această elită - și nu există alta. Pur și simplu. 

Cine alege să trăiască în sărăcia satului românesc, când globalizarea accelerează și ne ispitește, cum să spun, cu toate ispitele?! Cel ce poate pleca, pleacă; cel ce nu poate, rămâne și uită la televizor, la lumea asta mare și frumoasă... de care el n-are parte. Sau ea: la țară sunt mai multe femei bătrâne decât bărbați bătrâni, că pe bărbați îi cam răpune țuiculița. Asta încerc să spun: celor de la țară le cerem imposibilul și pe urmă îi facem „proști”. 

articole publicate în numerele 47, 48, 49/2018 ale revistei Cațavencii

Meehi povesteste (I)

In cateva ore se vor implini 39 de ani de la cutremurul din 1977. Azi mi-am smuls un fir de par alb din nara stanga. Prietenul si maestrul meu Florin Opinca (zis „Bâcu”) este convins ca in vremurile comuniste ale Romaniei, oamenii traiau mai bine decat traiesc acum.

Aparent, acestea sunt trei fapte disparate. Dar puse la un loc, m-au facut sa-mi dau seama ca, fara a fi inca un om propru-zis batran, am trait pe pielea mea evenimente pe care cei mai tineri ca mine le afla din carti. Sau nu le afla deloc. Asa ca am decis sa-mi scriu memoriile. Pentru ca, evident, sunt prea lenes sa fac asa ceva, am sa scriu fragmentele de memorii, asa, picaturi, picaturele, cu chestii pe care mi le amintesc si pe care altii nu au sansa de a si le aminti, pentru ca nu erau inca pe lume. Sau, chiar daca erau, ca sora-mea, nu le au inregistrate in memoria constienta.

4 martie 1977. Era seara tarziu; nu stiu exact cat era ceasul, dar noi, copiii, fuseseram bagati la culcare. Dormeam amandoi in aceeasi camera, sora-mea intr-un pat mic, asezat „cu fata” spre usa, iar eu intr-u pat gen studio, mare, cu fata spre fereastra. In camera era intuneric, lumina stinsa, dar venea pe geam lumina de la luna. Lampa din tavan era una de-aia de-o uratenie greu de imaginat, cum numai in anii ’50 se puteau fabrica. Nu stiu de ce, nu mi-era somn, ma uitam la lampa. Incepe sa se clatine, mai intai incet, apoi tot mai tare. Ma uitam la ea, fascinat, cum se balanganea in tavan, tot mai tare si mai tare. Incep s-o strig pe sora-mea, sa vada si ea minunea: „Meri, Meri!”. Draci copti. Sora-mea dormea dusa, cum dorm copiii (urma sa implineasca 3 ani peste 3 zile). Ma dau jos din pat, imbracat in pijamaua mea oribila (o versiune junior a pijamalei lui taica-meu) si ma duc la usa, sa ii anunt si pe parinti ca se clatina lampa, sa vina si ei sa vada (dormeau intr-o camera alaturata, trebuia sa trec printr-un hol). Nu imi amintesc absolut deloc sa fi simtit ca e ceva in neregula cu podeaua, vibratii, oscilatii, ceva; nimic! Deschid usa, scot capul pe hol si il vad pe taica-meu cum vine spre mine, clatinandu-se, tinandu-se cu ambele maini de pereti, cu ochii scosi din orbite. 

Sa fi fost eu mai marisor, m-as fi gandit la ceva legat de tuica, dar asa, nu m-am gandit la nimic; bine, nici n-am avut cand, ca taica-meu a ajuns, m-a insfacat c-o mana si mai tinut in pragul camerei, iar cu cealalta mana a luat-o pe sora-mea din patut si s-a indreptat imediat, cu noi doi, spre usa apartamentului. Maica-mea era deja acolo, m-a luat de mana si am coborat toti scara blocului, cu sora-mea inca adormita, tinuta in brate. Maica-mea era intr-o camasa de noapte de toata jena, adusa probabil de la tara, ceva gen „Buhuhu la luna suie”. Am ajuns in fata blocului, unde era deja roi de lume, iar de pe scarile blocurilor (D23, D5, D6, D7) se revarsau alti si alti oameni, cu copiii roind peste tot, femeile in picioarele goale si neglige-uri care mai de care (furoruri, chiloti si sutien, prosoape de baie, halate etc), barbatii, nu stiu de ce, incaltati cu papuci (nu sunt sigur daca asta n-o fi cumva un amanunt pe care l-am adaugat ulterior, din imaginatie; pot spune ca in toate reconstituirile mentale pe care le-am facut experientei cutremurului, femeile erau desculte si barbatii in papuci!). 

Desi eram foarte incantat de peripetie si de inedit si-as fi vrut sa raman in fata blocului ca sa ma „joc” cu ceilalti copii, taica-meu ne-a suit pe toti in masina (avea o rabla de Skoda 1000 MB, una dintre cele mai proaste masini fabricate vreodata pe aceasta planeta) si a pornit vitejeste spre taica-su, care statea la casa, nu la bloc, undeva prin cartierul Rahova, pe Soseaua Salaj. In paranteza fie spus, ideea nu era chiar rea, ca era posibil sa apara replici ale cutremurului, iar casa respectiva era de paianta (adobe, pentru cei care-ati uitat romana), care, dupa cum se stie, rezista exceptional de bine la cutremure (si exceptional de rau la inundatii, dar asta-i alta ciorba). De fapt, taica-meu era complet derutat si a actionat din instinct: a fugit la tati si la mami, dupa impulsul primar pe care-l avem toti, in fata pericolului. Uneori, merge, alteori, nu (la mine nu mai merge: mami si tati sunt morti demult). Esential e ca-n noaptea aia, taica-meu m-a plimbat prin Bucuresti, la cateva (zeci de?) minute dupa marele cutremur. De obicei, ca sa ajunga din Berceni in Rahova, taica-meu traversa cartierul Ferentari, pe traseul Toporasi – Prelungirea Ferentari – Calea Ferentari – Soseaua Salaj, dar acum a schimbat drumul: a luat-o prin centru. Nu stiu pe unde!

M-am gandit foarte mult pe unde o fi mers in noaptea aia, dar mi-e imposibil sa-mi dau seama, ca eram prea mic. Ar fi trebuit sa-l intreb cand traia, iar acum e prea tarziu. Tot ce imi pot aminti sunt foarte multele ocoluri pe care le facea pe strazi, ca sa evite mormanele de caramizi de pe carosabil, cum urca masina pe trotuare si mergea incet de tot, facea slalom printre oamenii care misunau, si pe trotuare, si pe carosabil, si peste tot. Parea ca tot orasul iesise pe strazi in noaptea aia, ca nu mai sta nimeni in casa. Pentru mine, era fascinant: fiesta, nu altceva! Nu imi amintesc sa fi vazut pe cineva plangand: sau era la prea scurta vreme de la eveniment si lumea era inca sub stare de soc, sau mi s-a sters mie „plansul” din memorie. E drept ca nici nu parea sa rada nimeni! Oamenii pe care ii vedeam pe geamul masinii (stateam in partea stanga a banchetei, in spatele soferului) pareau nauci, dar nu disperati. Nu este adevarat ca in oras a fost atunci pana de curent, dimpotriva, majoritatea iluminatului public a continuat sa functioneze.

Public, dar nu si particular: la bunica-meu in gospodarie cazuse curentul. Nu mai stiu daca pe toata strada sau doar la el; asta mi s-a sters. Stiu ca am fost lasat sa stau in curte cu bunicii si parintii, sub nuc, la lumina lampii cu gaz (bunica-meu era foarte strangator), si sa ascult ce vorbeau ei, band cafele, in timp ce eu ma uitam la luna. Primisem o patura groasa in care ma invelisem complet, nu-mi era frig (desi nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata frig in noaptea aia) si ascultam cu urechile ciulite ce vorbeau ei (cand mai prindeam asemenea ocazie?!). Din pacate, nu-mi amintesc absolut nimic din ce s-a vorbit atunci. Nimic, nicio vorbulita! Imi pare foarte rau, ar fi fost interesant.

Cateva lucruri am aflat ulterior: ca atunci a murit Toma Caragiu, cel mai iubit actor al tarii (pe „Nea Tomita” il iubeau chiar si cei din bransa, ceea ce este incredibil, pentru ca actorii se urasc unii pe altii, cu patima), ca printre morti (vreo 1500, ca la Revolutie) au fost multi alti oameni de valoare, dar nicidecum atat de cunoscuti ca el, ca atunci a aparut pe harta orasului cimitirul Straulesti (care nu exista, a inceput sa existe dupa 5 martie 1977, ca acolo i-au dus pe morti, pe campul de la Straulesti, iar din mormintele lor „s-a nascut” ulterior cimitirul), si ca taica-meu, in primele zeci de secunde (cele mai violente) ale cutremurului, s-a apucat sa inchida cu grija ferestrele dormitorului, care se deschisesera larg de la zgaltaituri, desi maica-mea tipa la el, innebunita („Radule, copiii, du-te si ia copiii!”). Ani de zile s-a intrebat bietul taica-meu ce l-o fi apucat sa inchida nenorocitele alea de ferestre: aia era prioritatea?!

Cred ca exista o explicatie. Cand intri in panica, actionezi la intamplare. Cand de pericolul care te panicheaza este imposibil sa te aperi, actionezi si mai la intamplare. Actiunile tale nu te scot din pericol, ba pot fi chiar ele periculoase, dar nu mai conteaza: esti deja in pericol. Actiunile tale sunt ca un bilet de loterie. Cumva, instinctul de supravietuire iti da ghes sa faci ceva, orice: o sansa de 1 la 1.000.000 e mai buna decat zero. Amintiti-va de cei care au sarit din Twin Towers, atunci in 11 septembrie 2001, si care dadeau din maini in timp ce cadeau de la sute de metri inaltime, ca si cum ar fi incercat sa zboare. Era o sansa la o milion sa mearga. Nu stiu care era acea sansa, stiintific vorbind, dar instinctul de conservare nu se incurca in filozofeli de-astea. Cred ca exista mii de exemple care sa ilustreze acest impuls de a actiona „la intamplare”, dar nu-mi vine acum niciun altul in minte. Astept provincia!

S-a auzit, Dealu Frumos, sau trebuie sa fac si un desen?!

S-au pisat pe noi!

Nu mai e nimic de spus. Dorel e rege, iar Romania e Teleormanul Uniunii Europene. Incepe iar o lunga noapte fesenista, la exact o suta de ani de la nasterea lui Corneliu Coposu.

Imi vine-n minte replica lui Toma Caragiu (din Operatiunea Monstrul): "Unde-am gresit?!".

Raport de activitate: azi, Valea Coştilei

Era să murim pe traseu, şi, ca de obicei, numai Oterul e de vină. Că dacă nu venea el cu ideile lui creţe, să ne înveţe cu urcatul pe văile de torent, stăteam binişor pe curul nostru, la cârciumă, şi nici capul nu ne durea. Aşa, a fost cât p-aci, da' ştiţi cum? Foarte, foarte aproape de colivă!

Cum a-nceput: hai în Cindrel, zic eu. Ăla, că nu poate, ăla, că-l strânge un ciorap, alălalt, că i-a fătat pisica... n-am reuşit să strâng echipă. În disperare de cauză, ne-am mobilizat o singură zi, pentru o vâjâială în Bucegi. În materie de traseu, nu aveam nici o idee, aşa că l-am sunat pe Dan Val. Ăsta vine şi el cu câteva sugestii fanteziste, şi-n cele din urmă ne recomandă Valea Coştilei, pe motiv că e „drăguţă” şi că ne scoate în Brâul Coştilei, după care ne curg balele de vreo doi ani, dar nu l-am dibăcit niciodată. Bun, hai p-acolo, că ştie Val ce spune.

Ştie pe dracu'. Adică, munte ştie el, dar habar n-are cât de incapaci suntem noi. Am plecat fără nici un fel de sculă, nici măcar vreo bucată de cordelină n-aveam, ca să nu mai zic că niciunul nu fusese pe-acolo, în afară de mine, care nu contez, că sunt nebun la cap. Oricum, mă dusese Oterul odată pe Valea Gălbenelelor, dar uitasem complet traseul, ca să nu mai pomenesc de hornul Scoruş, care e tot şpilul la Gălbenele. Aşa că, odată ajunşi la refugiul Coştila, n-am avut altă idee decât s-o luăm oblu-n sus, pe valea de torent. A Coştilei, fi-i-ar numele de cap!

Ştiţi cum e o vale d-asta: te uiţi ca prostul la ea şi nu vezi decât prima săritoare, de habar n-ai ce te-aşteaptă după ea. Aşa şi noi: ne bleojdim toţi trei în sus, cu ochi duioşi de capre râioase, şi decidem „hai, bă, că merge!”. Prostani! Am urcat vreo două ore, târâindu-ne ca viermii pe pietroaie, doar-doar ne-o ajuta Marx şi n-om cădea ca nişte pere mălăieţe. Am avut parte şi de un semn divin, dar n-am avut atâta minte ca să ne bage minţile-n cap: la o săritoare, Julius îşi lasă rucsacul, trece, apoi îmi spune mie: „Bă, vino frumos cu el, nu-l arunca!”. Eu, de colo, deştept ca noaptea: „Taci, bă, că-l prinzi, ce mare lucru! E distanţă de-un metru, ce mama dracului!”. Evident, arunc aiurea, rucsacul se loveşte de perete şi cade-n prăpastie, nu mult, doar vreo 50 de metri. Julius se uită după el cum se tot duce. Era galben la faţă. Eu, verde. Jan, roşu, că băuse bere. În sfârşit, rucsacul se opreşte (nu-l mai vedeam), eu ma uit la Julius, el se uită la mine... „Spune-mi că n-aveai în el cheile de la maşină”, îi zic. El se uită lung la mine şi pune în privirea aia mai mult decât 1000 de cuvinte. Eu înghit în sec şi propun: „Domnilor, destul. Hai jos după el şi pe urmă acasă. Asta e”. Jan, erou, refuză să fie părtaş la o asemenea laşitate şi coboară personal după rucsac, după care anunţă triumfător: „Nu ţi s-a spart telefonul!”. Lui Julius îi revine glasul, nu şi culoarea în obraz: „Ce facem, coborâm şi noi?”. Jan, dârz: „Nu, nu, deci nu. Urc eu înapoi şi continuăm”. După cum vedeţi, pe lumea asta nu sunt singurul cu idei proaste.

Jan urcă vitejeşte până unde rămăsesem noi, apoi continuăm toţi trei. Mai bine stăteam acasă şi ne împerecheam ciorapii, că era mai isteţ. Ne-am mai scremut vreo juma de oră la căţărat, după care am ajuns la o săritoare care ne-ncuiat definitiv. Era clar ce e de făcut, dar totuşi am votat: două voturi pentru renunţarea la traseu, unul contra (eroicul Jan). Ca buni democraţi, am respectat decizia votului şi am coborât (cu chiu şi vai, cred că nu mai trebuie să spun: şi acum mă doare noada de-mi sar ochii din cap, ori de câte ori m-ating de spătarul scaunului). Ne-am văzut, totuşi, ajunşi la refugiu, unde un alpinist (care dormise acolo) ne-a dumirit: „Măi băieţi, nu pot să vă spun cum se termină Valea Coştilei, că n-am urcat-o niciodată, doar am coborât-o odată, din platou, iarna. Da' vă zic că din ea pleacă trasee de căţărare, nu unul, multe. Pitoanele marcate pe care le-aţi văzut voi pentru asta sunt acolo, să marcheze punctul de intrare în traseu, nu să-i ajute la urcuş pe tonţii care vin nepregătiţi. Oricum, bine că v-aţi întors teferi”. Îl întrebăm de bifurcaţia spre Gălbenele. „Intrarea e acolo, în dreapta, la crucea aia de fier. Îi zice «Crucea Văduvelor». Voi sunteţi însuraţi?”. Era clar că omul îşi formase o părere clară despre abilităţile noastre de munţomani, şi nu tocmai greşită. I-am mulţumit şi am plecat repejor, ce era să facem?!

Îl sun pe Val după aia, să aflu „unde-am greşit?”, vorba lui Toma Caragiu. S-a stricat de râs când i-am povestit păţania noastră şi a comentat: „Bine că v-aţi întors, mă. Valea Coştilei dă exact în Brâul Coştilei, şi de la intersecţie trebuie să mergi vreo sută de metri la stânga, să dai în Hornul lui Gelepeanu, şi doar pe acolo poţi să urci până la Releu, pe platou”. Îl întreb de ce e bine că ne-am întors. Dan Val: „Păi hornul e dificultache, nu ca valea, «Bulevardul Pardon»!”.