Pentru că, de ce: Cracovia a fost „barosul” meu cultural. Pentru cei mai mulți copii ai comunismului, Parisul a fost barosul (eu n-am avut șansa asta). Nu numai Parisul: Budapesta, Viena, Germania (ca întreg) au servit ca „baroase” pentru foarte mulți români, mai ales pentru ardeleni; pentru bucureșteni, Londra, Edinburgh și Rotterdam (printre altele) au jucat roluri similare. Mă refer la momentul ăla de după ’89, când tineretul, visceral anticomunist dar încă „patriot”, avea primul contact cu Europa. Indiferent ce spun oamenii acum, ăla a fost un moment tragic, care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat definitiv. Unii s-au dezromânizat pentru totdeauna, alții, dimpotrivă, s-au îmbisericit galopant într-ale ortodoxiei, iar grosul s-a înregimentat disciplinat sub flamura sfântă a lui „Vreau o țară ca afară”, lucru care nu-mi trezește altceva decât respect. Și-un fel de rușine că-s prea laș ca să mărșăluiesc sub flamuri.
În ceea ce mă privește, a fost simplu: în 1991, făceam bișniță cu geci de piele, pe care le cumpăram în bazarul mic („egiptean”) din Istanbul și le vindeam în Polonia, preferabil la mare, c-acolo veneau turiști nemți; dar era drum lung de la Vama Siret până la Szczecin, așa că mă mai opream pe unde auzeam că-s târguri săptămânale: Katowice, Poznan, Łodz, Wroclaw... Cracovia. Am vândut repede marfa și-am avut timp, prima oară, să ies din talcioc și să văd fosta capitală a Poloniei. M-a pocnit în moalele capului. A fost Câmpia mea Catalaunică.
va urma
text publicat in numarul 9/2016 al revistei Catavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu