Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 

E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii

Happyguests Apartments, Cracovia (I)

De la „cazarea” asta nu-mi amintesc mai nimic, doar că era aproape și de gară, și de centrul vechi; c-a fost OK la preț; că pe stradă (Ludwika Zamenhofa) există un non-stop la colț (la intersecția cu bulevardul, cu Westerplatte), de unde luam noaptea câte ceva, pentru mine, și apă plată, pentru soție; că fix peste drum e o cârciumă înfiorător de intimă, cu două mese mici (la una dintre ele stătea patronul și bea cu fetele străzii, la cealaltă stăteam eu, cu râtu-n halbă, și nevastă-mea, cu ochii-n telefon); last but not the least, mă bucur tare mult c-am uitat tot despre cazarea din Cracovia, pentru c-ar fi însemnat c-am stat în cameră în loc să savurez minunea asta de oraș. Și ar fi fost păcat!

Pentru că, de ce: Cracovia a fost „barosul” meu cultural. Pentru cei mai mulți copii ai comunismului, Parisul a fost barosul (eu n-am avut șansa asta). Nu numai Parisul: Budapesta, Viena, Germania (ca întreg) au servit ca „baroase” pentru foarte mulți români, mai ales pentru ardeleni; pentru bucureșteni, Londra, Edinburgh și Rotterdam (printre altele) au jucat roluri similare. Mă refer la momentul ăla de după ’89, când tineretul, visceral anticomunist dar încă „patriot”, avea primul contact cu Europa. Indiferent ce spun oamenii acum, ăla a fost un moment tragic, care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat definitiv. Unii s-au dezromânizat pentru totdeauna, alții, dimpotrivă, s-au îmbisericit galopant într-ale ortodoxiei, iar grosul s-a înregimentat disciplinat sub flamura sfântă a lui „Vreau o țară ca afară”, lucru care nu-mi trezește altceva decât respect. Și-un fel de rușine că-s prea laș ca să mărșăluiesc sub flamuri.

În ceea ce mă privește, a fost simplu: în 1991, făceam bișniță cu geci de piele, pe care le cumpăram în bazarul mic („egiptean”) din Istanbul și le vindeam în Polonia, preferabil la mare, c-acolo veneau turiști nemți; dar era drum lung de la Vama Siret până la Szczecin, așa că mă mai opream pe unde auzeam că-s târguri săptămânale: Katowice, Poznan, Łodz, Wroclaw... Cracovia. Am vândut repede marfa și-am avut timp, prima oară, să ies din talcioc și să văd fosta capitală a Poloniei. M-a pocnit în moalele capului. A fost Câmpia mea Catalaunică.

va urma

text publicat in numarul 9/2016 al revistei Catavencii

Dor de dictator la popor ciopor

Da, recunosc: și pentru asta am murit eu la Revoluție, pentru dreptul de a mă buluci cu mulțimea la o deschidere de mall. Ce, Andrei Pleșu nu urmărește Las Fierbinți?! Să am voie, deci, să mă înghesui și eu cu poporul coborât parcă din scenariul lui Mimi Brănescu și să vi-l bârfesc la prima mână, că și el (poporul) mi-a făcut mie destule. Nu intru-n amănunte, că-s boier, da’ știe el!

Pe de-o parte, haterul din mine vrea să strige sus și tare: mi-ați omorât parcul, criminalilor! Nu găseați destul teren agricol câtu-i Ilfovul de mare, trebuia să mușcați o bucată din parc și să vă lăbărțați aici cu mallul vostru?! Facu-v-aș și dregu-v-aș! Pe de altă parte, șed și cuget că terenul ăsta, cu ieșire la bulevardul Rebreanu, are vreo două hectare, poate-poate ceva mai puțin, și-a fost mereu un teren viran împrejmuit c-un gard; pe de altă parte, sunt 12 hectare de parc ce-au fost retrocedate și care-au rămas de izbeliște, în partea cealaltă, la bulevardul Grigorescu, la stația Titan. Ce înseamnă „de izbeliște”? Înseamnă că e tot parc, cu copaci, cu alei, cu iarbă și cu mucuri de țigară, unde pot să mă plimb cât poftesc, fără să mă-ntrebe nimeni de sănătate, chiar dacă nu mai e domeniu public. Dacă acolo va lovi un alt dezvoltator imobiliar, cum au lovit cei cu mallul, atunci paguba parcului ar avea cu totul altă scară. Eu sper să nu, dar primar e dom’ doctor Negoiță, și cine știe ce „doctorie” ne mai pregătește...

Pe de altă parte, leneșul din mine n-ar prea protesta că i-a muiat altcineva posmagii, că-n mall am acces la toate prostiile, de care n-am și n-am avut niciodată nevoie, dar au alții: știți cum e să te trezească cineva din somnul ăl dulce și să te trimită la mama dracului dup-un latte de la Starbucks, că-i e poftă să fie răsfățată?! Nu știți! Când scrieți cu sprayul „Parc nu mall” înțeleg perfect ce vreți să spuneți, tinerilor frumoși, dar la noi, bătrânii urâți, gânditu-v-ați?

La inaugurare, vorba mateiului, „lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea”, dar pe mine mă interesau profesioniștii deschiderilor, vânătorii de promoții, cuponarii, că ăștia sunt grăsimea oricărui reportaj despre nimic, ei, ză mazăr end ză fazăr. I-am găsit, dar mai mult din noroc, pentru că nu-s obișnuit cu mallurile și nici cu promoțiile; în loc să-i caut unde le e locul, m-am plimbat brambura pe la parter, chiorându-mă la tot felul de magazine de haine în care nu era nici picior de vânător, doar gimnaziste și liceence care probau „țoale” cu ochi măriți, guri pline de salivă și niciun sfanț în buzunar (le cunosc eu bine!). Oamenii mei erau la subsol, încărcând înnebuniți cărucioarele cu mărfuri potrivite: căni, pahare, prosoape, farfurii, batiste, zahăr, grâu, făină, bomboane. Se mai certau între ei, cu vânzătoarele, cu cei de la pază, cu cei de la curățenie, cu oricine le părea lor că le stă-n cale, iar adevărul e că un astfel de cărucior încărcat e foarte greu de pilotat, imposibil să nu lovești pe câte cineva!

Obosit și cu aparatul plin de poze, am urcat la etaj, să mănânc ceva. Am luat o sălățică Fen Se, și m-am așezat la o masă cu perspectivă, unde să nu mă deranjeze nimeni, că era aglomerat, dar în dreapta s-au așezat imediat niște muncitori în construcții, iar în stânga, două babe. M-am salutat pe mutește, doar din cap, cu muncitorii, că ne cunoaștem de aproape un an, de când tot lucrează la mallul ăsta; secui din Covasna, oameni săraci, tăcuți, au tras tare cu lucrul, să fie gata până vine vremea rea, că se-ntorc acasă și-n Secuime e iarna lungă. Nu prea știu românește, dar șeful lor de echipă știe, mai stăteam de vorbă cu ei seara, în parc, în dosul mallului, când nevastă-mea credea că-s la plimbare, să „creez”. Le povesteam de Londra, ei îmi spuneau de pe la ei, chestii locale, ca de exemplu faptul că cei din Harghita sunt văzuți de covăsneni ca fiind „răi, cuțitari și sectanți” (de observat simetria: irlandezii din Londra îi consideră pe cockney „leneși, bețivi și bătăuși”. Și reciproc!). Am avut însă prudența să nu-i întreb pe secuii mei cum îi văd ei pe bucureșteni; prudență, lașitate, spuneți-i cum vreți.

Babele de la cealaltă masă vorbeau, în schimb, fără oprire, în timp ce înfulecau disperate din porțiile uriașe de cârnați prăjiți, din care picura grăsimea (n-o lăsau să se piardă, o râneau cu pâine din farfuriile de plastic). Erau veterane, bifaseră fiecare deschidere de mall din 1999 încoace, despicau firu-n patru, făceau comparații, depănau amintiri despre chilipirurile cumpărate de fiecare dată, erau pe val, dumicau, plescăiau, clefăiau la cârnați, după care se linișteau cu bere și treceau pe politică („săracu’ domnu’ Ceaușescu”). Ascultându-le profesional, mi-am dat seama că aveau perfectă dreptate: viața lor ar fi fost exact la fel și dacă nu ne-apucam să-l împușcăm p-ăla. S-ar fi îmbulzit în Circurile Foamei așa cum fac acum în malluri, ar fi cumpărat aceleași trusouri de mort, ar fi sărbătorit afacerea cu același junk food și-ar fi făcut aceeași politică („S-a-nrăit oamenii, e păcătoși fără frică de cele sfinte, nu le-ar mai ajuta Dumnezeu și Maica Precista etc”), așa că, din punctul lor de vedere, la ce bun... ?

Uite-așa nu merge treaba în țărișoara asta, în care maniacii religioși sunt extremiști politici de stânga și muncitorii manuali sunt votanți neclintiți ai politicilor de dreapta, de-ți vine să zici vorba evreului: haloimăs!

Tragedia Bucurestiului

Puteam sa scriu “ghinionul Bucurestiului” si era mai aproape de adevar, dar am preferat-o p-asta cu “tragedia” ca suna mai gongoric, mai pompieristic. Dar ce vreau sa spun:

eu cred ca reputatia foarte proasta de care se “bucura” acest oras oriunde in tara nu e data nici de pozitia geografica, nici de clima, nici de aglomeratie si nici de preturi. Da, orasul e pozitionat total excentric pe harta tarii, dar cate capitale nu-s plasate la fel, si nu se supara nimeni?! Da, e construit intr-o campie mlastinoasa, cu sol pacatos, de te ia mama dracului pana sapi un nenorocit de metrou; da’ ce, Sankt Petersburgul n-are parte de aceeasi belea? Da, clima Bucurestiului e minunata, adica vara e cald ca-n India, iar in timpul iernii viscoleste ca-n Kazahstan; si ce-i cu asta? Ce, Brasilia are clima mai buna?! Sau chestiile astea, ca e aglomerat si scump: ha, ha! Dar ce capitala e altfel? Nu zic de Londra, sa ma luati cu vorba aia ca “Nu se compara”, dar ia uitati-va la Varsovia: vi se pare cumva mai ieftina si cu trafic mai lejer decat Bucurestiul? S-avem pardon!

Nu. Cred ca necazul cel mare e ca Bucurestiul e inconjurat de cele mai “proaste” judete din Romania, din punct de vedere al calitatii umane. Teleorman. Giurgiu. Calarasi. Ialomita. Olt, chiar (asta e ceva mai departe, dar tot prea aproape, din punctul meu de vedere). Oamenii care locuiesc in aceste judete sunt cele mai jalnice exemplare de romani, aflati intr-o inapoiere cronica fata de restul tarii, si asta nu de azi, de ieri, ci de secole. Asta e zona cea mai afectata, pe termen lung, de regimurile fanariot si comunist; de aici si-au recrutat aceste regimuri “cadrele” de nadejde si tot aici s-a oplosit cea mai saraca si compacta minoritate tiganeasca.

Dau cuvantul lui Cezar Paul-Badescu (romanul “Luminita, mon amour”, editura Polirom, 2006, ISBN 973-46-0386-8, pag. 214-215): “Intraseram intr-o lume jegoasa, cu oameni de confort doi. Blocul era construit prin 1975 si fusese populat de comunisti cu indivizi adusi de la tara sa munceasca la uzina IMGB.

Cine iubeste clasa muncitoare sa se duca sa traiasca macar o luna intr-un bloc ca acela. Sa simta mirosurile vietii adevarate, cate un altul la fiecare etaj, combinate cu unul comun, de la toboganul de gunoi. Sa nu aiba apa calda, fiindca ceilalti locatari prefera mai degraba sa-si dea salariile la carciuma din colt decat sa plateasca intretinerea. Sa asculte toata ziua manele de la boxele puse in geam de binevoitori. Sa asiste la scene apetisante, cum ar fi cea a dusului gunoiului la tobogan: oamenii ies in sosete, intra in camaruta tomberonului, lipaie in zoaiele de acolo si se intorc linistiti in casa (e de presupus ca in aceleasi sosete si dorm). Sa auda prin peretii subtiri ai blocului desele certuri conjugale insotite de tipete. Sa calce in balta de pisat sau, la ocazii mai deosebite, in cacatul care troneaza in mijlocul liftului. Sa vasleasca prin valurile de coji de seminte pana intra in casa. Sa-i sune in cap pana la ore tarzii tacanitul zarurilor de table, manuite cu dexteritate de tipi care-si fac veacul in fata blocului, imbracati in maiou si in pantaloni de pijama. Sa se simta solidar cu cei care-i caligrafiaza “pula” pe usa.”

Aici voiam sa ajung. Acestia sunt oamenii “adusi de la tara”. Intreb: de la ce “tara”?! Pai, adusi din satele astea sordide din campia Baraganului, populate, cum zice autorul, de “oameni de confort doi”. Acestia sunt oamenii pe care tara ii identifica cu notiunea de “bucuresteni”.

Si atunci, daca acesti tarani semi-urbanizati nu reprezinta Bucurestiul (si nu-l reprezinta, in mintea mea!), cine sunt “bucurestenii”?

Eu zic ca oamenii din provincie care se muta la Bucuresti, neadusi de nimeni, ci prin propriile eforturi, sunt adevaratii bucuresteni. Oameni bine educati ce aleg sa se mute aici din cauza salariilor mai mari si a iluziei unor scoli mai bune pentru copiii lor (e o iluzie: cele mai bune scoli, licee si universitati din Romania nu se afla in Bucuresti. Stiu ce vorbesc).

Ergo: intocmai ca si Romania in ansamblu, Bucurestiul e locuit de doua tipuri umane foarte diferite, care nu interactioneaza social aproape deloc. Pe de o parte, fostii proletari, actualmente lumpeni de toate felurile, care au fost luati de la coada caprei si bagati in fabrici de regimul comunist. Pe de alta parte, intelectualii si fosta tehnocratie educata in comunism, care a devenit, mai mult sau mai putin, nucleul clasei de mijloc din capitala. In functie de zona bucuresteana de care vorbim, unul sau altul din aceste tipuri umane este majoritar. Foarte general spus, sudul e locuit preponderent de primul tip uman, iar nordul de al doilea.

Apropo, eu stau in sudul Bucurestiului.