Redesign Place, Sosnowiec

„Nu poți să compari România cu Polonia”, îmi spune Ramona, o foarte bună prietenă. Eu mă uit la ea ca vițelul la poarta cea nouă: „Ce anume te face să-mi atribui această neputință?”, o-ntreb. Doamna mă ia didactic (înainte să se-apuce de făcut bani, a fost profesoară): „Mihai, nu poți să compari mere cu pere!”. Nu, că deja mă enervez: „Ba pot să compar perfect! Cât de idiot aș fi să compar mere cu mere?! Iată, acesta este un măr, iar acesta este un alt măr; ele sunt la fel. Am reușit să duc comparația la bun sfârșit. Sunt inteligent, ura!”. Jignită, Ramona tace bosumflată, în timp ce bărba-su râde-n hohote, cum râde el: „Ți-am spus să nu te pui cu Mihăiță, că ăsta este rău de gură? Ți-am spus sau nu ți-am spus, uă-hă-hă-hă?”. Eu mă bucur că le-am băgat iar mortu-n casă.

Înțelegeam perfect ce ar fi vrut ea să spună (anume, că Polonia este ceva mai civilizată decât țărișoara asta), dar n-aveam cum să nu sesizez fake-ul: cineva care nu cunoaște nici Polonia, nici România și habar n-are ce-i aia o comparație îmi dă mie lecții despre putință și neputință! Oi fi eu răbduriu („mămăligă”...), da’ totul cu limită! Până una-alta, toți înțelepții ăștia de ocazie ar trebui să știe că o comparație presupune bună-credință (1), relevanță (2) și noutate (3). Bunăoară, dacă m-apuc să compar Shanghaiul cu Făureiul sunt minciună, din moment ce n-am fost nici într-un loc, nici în celălalt. Dacă m-apuc să compar San Francisco cu Buhuși nu-s minciună, ci irelevant ca o flegmă de bețiv. Dacă m-apuc să compar Budapesta cu Bucureștiul sunt relevant, dar banal: comparația a fost făcută de mii și milioane de ori, cu ce vin eu ca noutate nou-nouță?! Paranteză: ha! Chiar am ceva nou de spus! O să scriu data viitoare despre Bu vs. Bu, sper să iasă un text mișto; înapoi la oile noastre, adică la oaia noastră, adică la Agata.

Am călătorit de câteva ori prin Polonia. Avion, tren, autobuz, autostop. În perioade „istorice” foarte diferite. Și ca bișnițar, și ca turist. Și ca burlac, și ca om însurat. Am fost în Przemysl, Rzeszow, Tarnow, Cracovia, Sosnowiec, Katowice, Opole, Wroclaw, Poznan, Szczecin, Gdansk, Varșovia și Kielce. Pot să compar. Am multe de spus. Deocamdată, spun doar că la Sosnowiec am stat la Agata, dibăcită prin airbnb, unde a fost OK. De ce „la mare înălțime”? Pentru că orașul e la un sfert de kilometru de-asupra nivelului mării, de-aia.

articol publicat în numărul 9/2018 al revistei Cațavencii

Mamie Rosa, Lisabona

Există o poveste est-europeană care circulă (circula, mai exact) prin tot spațiul de dincoace de linia Szczecin – Trieste și care, fie că-i anecdotă („Hai să-ți zic una tare”), fie că-i legendă urbană („Știu dintr-o sursă absolut sigură”), fie că-i vreo apocrifă („Așa am auzit și eu”), sună după cum urmează: se deschide o nouă unitate de alimentație publică; c-o fi plăcintărie, c-o fi patiserie, c-o fi simigerie – nici nu contează. În prima zi, niciun client, deși marfă este din belșug, na, ca la început. Nimeni nici a doua zi, nici a treia. Responsabilul, gestionarul, cum l-o fi chemând, disperat, ia măsuri, reamenajează vitrina, le pune vânzătoarelor bonete scrobite, colorează firma și-i pune beculețe, face tot ce poate: în continuare, niciun client. Se duce atunci la un evreu bătrân care avusese prăvălie înainte și-l roagă să-l învețe ce și cum. Evreul îi spune să golească vitrina de marfă, să dea câteva răngi în firma cea nouă și s-o facă praf, apoi îi organizează o coadă fake în fața unității, din figuranți, oamenii lui, care cumpărau marfă și o duceau înapoi pe ușa din dos. Din momentul ăla au început să dea năvală clienții adevărați, care cumpărau în dușmănie, iar gestionarul a fost decorat cu Ordinul Muncii (clasa a III-a).

Fiecare să înțeleagă ce vrea din povestioara asta (că specie gregară, că spirit de turmă, că Nea Nicu e de vină etc), dar iată ce-am pățit eu personal: seară de octombrie, ploaie mocănească, frig jilav. Suntem flamânzi, uzi, înghețați și certați, nevastă-mea și cu mine. Ajungem în Bairro Alto, Centrul Vechi al Lisabonei, unde-i cârciumă lângă cârciumă. E deocamdată prea devreme, toate-s goale, patronii și chelnerii își așteaptă clienții pe prag, dar noi nu intrăm nicăieri, pe motiv că prea nu e nimeni înăuntru; ajungem la Mamie Rosa, plin-ochi, cu chiu și vai ni se face rost de o masă mică, la intrare, să ne călim în curentul de aer rece care vine de-afară. Și stăm, și stăm, și stăm. E o singură tanti care servește (probabil Mamie Rosa însăși) și bag de seamă, trecând spre toaletă, că și la bucătărie lucrează o singură tăntică. Și stăm, și stăm, și stăm. Foamea dă în sevraj, nevastă-mea în plâns, numai eu sunt de vină pentru toate, evident. Ne ridicăm aproape leșinați și ne mutăm alături, la Casa Nostra, pe Travessa do Poço da Cidade, unde chelnerii și bucătarii ne salvează rapid de la moartea prin inaniție, lucru pentru care iau și ceva de băut și las bacșiș mai mare de 10%, ceea ce nu fac niciodată. Nu mie să-mi mulțumească. Ci Mamiei Rosa!

articol publicat în numărul 20/2017 al revistei Cațavencii

El Dorado, Kurfürstendamm

Cică nu te poți numi băiat-băiat dacă n-ai băut măcar o bere pe Ku’damm. I-auzi! Înțelegem și noi, senilii aștia trecuți de 40 de ani, că e frumos să fii hater și fetele te iubesc și-ți presară patul cu petale de trandafiri (sau cu cocaină, nu știu, că n-am ținut pasul), dar dați-ne voie să facem o foarte măruntă observație: prioritățile se schimbă în timp. Poate că e firesc ca haterul să dărâme lumea cu barosul ca să-și facă el loc, dar după aia observă cu munca abia începe: trebuie să-și apere locul abia câștigat de asaltul altor hateri, mai tineri, mai energici, mai motivați, mai nemiloși, mai distructivi, mai. Și-atunci, la ce bun?

În ceea ce mă privește, tâmpenia asta cu berea de pe Ku’damm e foarte ușor de demolat chiar și fără baros, ceea ce am să și fac acum, chiar dacă asta mă transformă în inamicul public numărul unu al ardelenilor, dar adevăru-i adevăr. 

Aflați, români: după 1989, țara era foarte săracă. Oamenii încercau disperați să supraviețuiască; nu contează cum, oricum. Bucureștenii au luat en masse drumul Istanbulului, care c-un sac cu miez de nucă în spinare, care c-o sacoșă de rulmenți, care c-o valiză cu Omagii, care c-o bicicletă-ntre picioare, mă rog, cu ce-a putut omul să fure mai cinstit. Timișorenii au luat drumul Belgradului, ieșenii pe cel al Varșoviei (și mai ales pe-al Szczecinului, dar asta altă dată), craiovenii pe-al Sofiei, enfin. În schimb, mândrii fii ai Ardealului au plecat boierește spre Berlin, fără saci, sacoșe, valize, biciclete, dar cu portofelele pline de bani împrumutați de la cămătari, iar de-acolo s-au întors cu mii și zeci de mii de mașini second-hand, care cumpărate, care găsite, care reparate, care furate cu tot cu acte sau chiar cu tot cu proprietari, după cum i-a fost omului norocul. Cu acele mașini „aduse” de ardeleni s-a înnoit peste noapte flota auto a țării, ceea ce a fost un prim pas, foarte concret, spre civilizarea pitecantropilor comuniști care eram atunci, da, recunosc. 

Dar tot acele mașini i-au reconfigurat pe ardeleni la creiere, vorba lui Ilarion Ciobanu, că pân’ atunci erau oameni ca toți oamenii și după aia au ieșit din crisalidă vasiledânci, că parcă-mi și pare rău, vorba ceea, amicus Plato, sed magis amica veritas. De-atunci îi auzi pe clujeni: „Să vorbești de la egal la egal cu mine abia după ce-i bea și tu o bere pe Ku’damm! Altfel, diferența e prea mare…”.

Am băut patru beri la El Dorado, Kurfürstendamm, 203. Așa, și?

articol publicat în numărul 47/2016 al revistei Cațavencii

Happyguests Apartments, Cracovia (I)

De la „cazarea” asta nu-mi amintesc mai nimic, doar că era aproape și de gară, și de centrul vechi; c-a fost OK la preț; că pe stradă (Ludwika Zamenhofa) există un non-stop la colț (la intersecția cu bulevardul, cu Westerplatte), de unde luam noaptea câte ceva, pentru mine, și apă plată, pentru soție; că fix peste drum e o cârciumă înfiorător de intimă, cu două mese mici (la una dintre ele stătea patronul și bea cu fetele străzii, la cealaltă stăteam eu, cu râtu-n halbă, și nevastă-mea, cu ochii-n telefon); last but not the least, mă bucur tare mult c-am uitat tot despre cazarea din Cracovia, pentru c-ar fi însemnat c-am stat în cameră în loc să savurez minunea asta de oraș. Și ar fi fost păcat!

Pentru că, de ce: Cracovia a fost „barosul” meu cultural. Pentru cei mai mulți copii ai comunismului, Parisul a fost barosul (eu n-am avut șansa asta). Nu numai Parisul: Budapesta, Viena, Germania (ca întreg) au servit ca „baroase” pentru foarte mulți români, mai ales pentru ardeleni; pentru bucureșteni, Londra, Edinburgh și Rotterdam (printre altele) au jucat roluri similare. Mă refer la momentul ăla de după ’89, când tineretul, visceral anticomunist dar încă „patriot”, avea primul contact cu Europa. Indiferent ce spun oamenii acum, ăla a fost un moment tragic, care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat definitiv. Unii s-au dezromânizat pentru totdeauna, alții, dimpotrivă, s-au îmbisericit galopant într-ale ortodoxiei, iar grosul s-a înregimentat disciplinat sub flamura sfântă a lui „Vreau o țară ca afară”, lucru care nu-mi trezește altceva decât respect. Și-un fel de rușine că-s prea laș ca să mărșăluiesc sub flamuri.

În ceea ce mă privește, a fost simplu: în 1991, făceam bișniță cu geci de piele, pe care le cumpăram în bazarul mic („egiptean”) din Istanbul și le vindeam în Polonia, preferabil la mare, c-acolo veneau turiști nemți; dar era drum lung de la Vama Siret până la Szczecin, așa că mă mai opream pe unde auzeam că-s târguri săptămânale: Katowice, Poznan, Łodz, Wroclaw... Cracovia. Am vândut repede marfa și-am avut timp, prima oară, să ies din talcioc și să văd fosta capitală a Poloniei. M-a pocnit în moalele capului. A fost Câmpia mea Catalaunică.

va urma

text publicat in numarul 9/2016 al revistei Catavencii