Bandiții

De ce mă băteau? Ani și ani și ani și ani mi-am zdrobit mintea să găsesc un răspuns la întrebarea asta. De ce ne băteau? Uneori, foarte rar, ne cereau bani, și abia apoi ne băteau. Alteori, și mai rar (de fapt, aproape niciodată, asta era treaba derbedeilor din școală) ne cereau sandvișurile, de parcă ei nu știau că le mâncasem deja, la sfârșitul orelor, când plecam spre casă! Dar, în marea majoritate a cazurilor, ne băteau pur și simplu, fără deranjul unui pretext: stăteau pe străzile din preajma școlii și așteptau să se termine orele, iar când noi ne răspândeam spre acase, cu ghiozdanele în spatele, ei își alegeau victima, ca niște buni gospodari, apoi veneau toți, o înconjurau și i-o arătau celui mai mic dintre ei: „Bate-l p-ăsta”. Cel mai mic se executa, după puteri. Ceilalți priveau.

Nu doar eu eram victima, nici pe departe. Mai toți am fost cândva „victima”, cu probabile excepții (eu nu le știu, impresia mea e că „mai toți” = „toți”, dar aproape sigur o mai fi scăpat careva, cine știe cum). Pe acești „ei” îi numeam generic „golanii”, deși cred că-n alte zone ale cartierului li se spunea „țiganii”, dar astea sunt doar mici diferențe locale. E vorba de copiii din „familii dezorganizate” (așa li se spunea în epocă) sau de cei crescuți în casele de copii (orfelinate) și aruncați în stradă din cauza supra-aglomerării, sau de copiii lumpenilor din cartier, trimiși pur și simplu la produs; toți aceștia se organizau, cine știe cum, într-un fel de bande ad-hoc și terorizau școlile. E vorba de școlile din cartierul Berceni, din sudul Bucureștiului. E vorba de deceniul 1980 – 1990. Sunt ca și convins că în toată țara era la fel, dar vorbesc numai ce-am trăit.

Cine știe cum... uite, Vasile Ernu știe cum. Am citit „Bandiții”, a doua carte din trilogie, și totul mi s-a limpezit în minte de parcă s-ar fi aprins becul într-un beci: „pațani”, așa îi numește el în carte pe „golanii” mei, cu un cuvânt vag cunoscut și în română (vezi scena din filmul „Terminus Paradis”, cu sosirea bobocilor la batalionul disciplinar condus de căpitanul Burcea „Am o pulă de-un metru și-o să vă cam fut pe toți”). Despre ce este vorba?

Lumea infracțională din URSS, explică Vasile Ernu, era foarte bine organizată iar fiecare infractor își știa locul: „blatnoi” erau șefii cei mari, „mujicii” erau clasa de mijloc a lumii infracționale, „kaziolii” erau proletarii proști din lumea lor (găinarii etc), iar „otpușcennîie” erau decăzuții, nimenii. Astea erau un fel de caste („masti”), fiecare definită prin culoare (negru, gri, roșu, albastru), prin drepturi și obligații, prin statut și prin multe, multe, multe altele (Ernu a scris o carte întreagă și tot admite că a prins foarte puțin din extraordinara complexitate a lumii infracționale). Ei bine, pațanii erau tinerii mujici, sau, cum aș zice eu, ucenicii mujicilor, infractorii în devenire, bandits-to-be. Acești pațani trebuiau antrenați în toate aspectele artelor infracționale, printre care se număra, desigur și violența. Iar materialul didactic pentru aceste lecții eram și eu, printre alții.

Citind cartea, m-am întrebat: eu, care mă consider om moral, procedez corect atunci când mă duc la sală și dau într-un sac de box? Dar atunci când exersez cu gantere? Dar când mă arunc pe tatami? Dar când repet cu oglinda? Oare pe sac nu-l doare, pe gantere nu le ia migrena, pe tatami nu-l cocoșez sub kilogramele mele de gras? Oglinda nu e oare jignită de imaginea pe care e silită s-o reflecteze? Ei bine, mă tem că nu mi-am pus niciodată asemenea întrebări. Materialele sunt acolo ca să mă servească pe mine. Punct!

Acum înțeleg că, pentru infractorii în devenire care mă cafteau în copilărie, printre blocuri, nu era nimic personal. Se antrenau, pur și simplu. Se pregăteau pentru viață și pentru carieră, așa cum le vedeau ei. Eu și toți colegii mei existam pentru a-i servi în efortul lor de perfecționare în meseria (deloc ușoară) de hoți, tâlhari, ucigași și spărgători. Aveam și un nume: „fraieri”.

Ce sunt fraierii? Ne explică Vasile Ernu: sunt toți oamenii care nu sunt infractori. Mai clar: e vorba, din punctul de vedere al infractorilor, de două specii, de Morloci și de Eloi, de lupi și de miei. Singurul rost al existenței mieilor e să-i hrănească pe lupi. Faptul că mieii ar putea avea un alt punct de vedere nu-i tulbură pe lupi: să aibă, cât timp se lasă mâncați. Fără crâcnire.

Dar dacă mieii crâcnesc? Aici e o chestie. După lungi ani de bătaie mâncată în tăcere („Poate își dau seama că n-am bani și mă lasă-n pace”) am început să mă prind că alesesem varianta pierzătoare: pe măsură ce nu ripostam, tot mai tare și mai des mă băteau pațanii. Dar observam ce se-ntâmplă în jurul meu: pe cei care ripostau, pațanii îi băteau o dată, foarte tare, apoi îi lăsau în pace. Pe mine, ce-i drept, nu m-au bătut foarte tare doar o dată, ci de trei ori (eram deja „Piticul care și-a luat nasul la purtare”), dar apoi am scăpat. Mă mai amenințau așa în treacăt („Să vezi ce-ți iei, piticule”), însă deja trecuse epoca marile masacre: crescuseră alte generații de fraieri și alte generații de pațani, războiul mergea mai departe fără mine. Desigur, noile generații de fraieri habar n-aveau că există un război, așa că-ncasau fără să crâcnească, cum făcusem și eu. Poate s-au dumirit într-un sfârșit, sau poate nu, habar n-am. Deja plecasem. Cartierul îmi rămăsese mic.

Aveți, poate, impresia că Vasile Ernu a scris cartea asta ca să-mi explice mie chestii? Țeapă! Omul și-a făcut treaba, ca și-n prima parte, cea cu Sectanții, și povestește propria sa inițiere în lumea interlopă (el însuși recunoaște c-a fost traficant de Biblii, cum am fost și eu traficant de icoane; e, și ce dac-a fost?!). Dar cum, aici e chichirezul: a fost inițiat nu ca infractor, ci ca martor. Lumea interlopă rusă a trecut din țarism în comunism fără prea multă bătaie de cap, dar 1991 a distrus-o în formele ei tradiționale. Cumva, bandiții din URSS știau că ei sunt ultima generație a unei lungi și (din punctul lor de vedere) glorioase tradiții, de câteva sute de ani (300? 400? Nu știu), care urma să moară, așa că lui Ernu i-au spus atât cât au putut să-i spună din secretele lor, care altfel s-ar fi pierdut (toată tradiția infracțională este orală, în afară de tatuaje, dar nici alea nu rămân în urmă, din păcate). Ernu a scris și el cum s-a priceput; din punctul meu de vedere, a scris foarte bine, am citit cartea pe nerăsuflate, am stat noaptea târziu s-o termin, ceea ce nu-mi stă în fire („Băutura cui îi place / Ăla om nu se mai face / Noaptea bea și ziua zace!”). Cine-a crescut cu Papillon, înțelege.

În ceea ce mă privește, mă impresionează tot mai mult, pe măsură ce citesc, uimitoarea lipsă de vechime și de tradiții a românilor în ceea ce privește formele vieții urbane. În fond, infracționalitatea e ceva orășănesc, negustoresc, târgoveț, urban prin excelență, că la oraș sunt banii, nu la țară. De la țară, ce să furi? Cucuruz? Sigur, furi, dar asta n-o să-ți creeze în veci o tradiție de gangster sau blatnoi. Nu, nu. Românii sunt un popor mărunțel, foarte proaspăt și foarte naiv. Cam ca mine în Berceni. Ce știam eu, venit de la Ghijasa?! Dar mă întreb dacă această lipsă de tradiții în hoție nu e un fel de avantaj al traiului în România. Mai ales acum, la zece ani după aderare, când cine-a avut de plecat, a plecat. Am rămas fraierii, noi între noi. Să știți că mie-mi convine așa! Vorbesc serios.

„Oamenii se tem de timp, iar timpul de teme de piramide”. E curios cum bandiții, acești proscriși ai URSS-ului, care nu se temeau de nimeni, nici chiar de Stalin (el însuși bandit, la propriu), se temeau totuși, și ei (pag 138):

„Până la urmă, Iașa Țîgan m-a invitat la el. La plecare, Profesorul mi-a zis doar atât, cu toate că nu prea era de acord cu această vizită:

- Să nu faci nicio afacere cu ei, niciodată, și să nu care cumva să te legi de vreo țigancă. Astea nu-s pe croiul tău, te vor distruge. Ei pot trăi doar între ei și ard totul în jur. Să nu încerci cumva...”