Trebuie să fie foarte clar că asta nu e o recomandare, adică „Duce-vă-ți, fraților, și dormiți în stâna de sub Curmătura Fiarelor, în aprilie, că e fiță clasa una: lux!”. Nici vorbă de așa ceva, ar fi din partea mea o infamie, vorba neuitatului Ștefan Gheorghidiu; nu. E-un loc de evitat pe cât se poate, din toate punctele de vedere, care nu-s puține, dar n-am loc aici să mă opresc decât la unul singur, și anume beția. Așa cum am scris și în textele anterioare, beția e necazul care însoțește orice grup de excursioniști, la fel ca umbra. Ba uneori și mai fidel, că-n întunericul nopții tot mai scapi de umbră, dar nu și de...
Nu știu ce poză (am trimis mai multe) va alege redacția ca să bage-n revistă, dar eu le-am blurat fețele tuturor celor care apar, preventiv, că-s persoane publice, intru-n cremenal și pierd „literele române” o valoare inestimabilă (pe mine). Adică proștii aștia ce-au făcut: au luat cu ei palincă ordinară, contrafăcută, găsită în nu se știe ce depozit uitat încă din anii ’90, când oamenii erau chiar mai săraci ca azi, dacă se poate închipui una ca asta. Eu aveam o vodcă corectă, de contrabandă, ucrainiană (15 lei litrul, un pic aspră, dar merge); am băut, am mâncat, am aprins focul, am făcut supa de seară, am mai băut, am mai făcut și un ceai fierbinte, l-am dres cu vodcă ca să rezist la frig, mă rog, o seară perfectă de sfârșit de aprilie, cer senin, stele puzderie, o frumusețe. Printre noi, amicul X (persoana publică): nu, că el nu bea, el nu e de acord cu consumul de alcool. Bine, mă, treaba ta, du-te și culcă-te. Noi am mai rămas la povești, fumătorii mai pufăiau, semințarii scuipau cojile-n foc, ne simțeam bine; cât să fi durat? Vreo jumătate de oră? Trei sferturi?
Din interiorul stânii se tot auzeau foșnete, dar nu le-am luat în seamă, am zis că omul se culcușește în sacul de dormit, își caută poziția etc. El ce făcuse: căutase sticla (petul) cu așa-zisa „palincă de cireșe” și-l băuse pe tot, 500 de mililitri, în întuneric, de unul singur, după care a început să vocalizeze (voia să iasă, dar nu mai putea). Am mers înăuntru după el (nu pot spune „am intrat”, că stâna n-avea ușă), l-am extras de sub o laviță, l-am adus afară în frig, i-am dat palme, i-am dat șuturi, l-am înjurat, nimic. Băutura își făcuse treaba cu el la marele fix, cum și-o face cu toți cei care beau pe sub ascuns, era gata să moară și poate azi n-aveam ce povesti, dacă nu i-aș fi băgat degetele pe gât până și-a vărsat și sufletul din el. L-am scăpat, și care-mi este azi răsplata? Omul nu mă mai cunoaște. Nici pe mine, nici pe ceilalți. Aviz!
articol publicat în numărul 42/2016 al revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu