Cabana Omu, 1983

Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.

Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!

În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.

Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.

articol publicat în numărul 43/2016 al revistei Cațavencii