Masivul Căpățânii

Refugiul Cășăria

Sunt munți care există și munți care nu există: pe unii mergeți voi, pe alții merg eu. Vă duceți în Crai, în Retezat, în Făgaraș, în Bucegi sau în Ceahlău și vă place; foarte frumos! Eu mă duc în Pricopanu, în Șureanu, în Buila sau în Căpățânii și zic „Mda, bifă”, și aș putea spune și eu că-mi place, dar aș minți.

Ca și muntele în sine, refugiul Cășăria are marele merit că există, dar la cam atât se reduc meritele lui; a, ba nu, mai are și meritul că e nou. În rest, zero barat: este rău semnalizat, adică mori cu zile în traseu și tot nu-l vezi, abia când ajungi la Sfântul Petrea, zornăind din oase, afli că ai fi putut să nu îngheți de frig dacă făceai stânga în traseul de creastă și mai mergeai un zece minute, acolo. Sigur, ca să faci măreața stânga, pe ceață, pe ploaie, pe ninsoare sau pe viscol, ar fi trebuit să dai peste un băiat care să te tragă de mânecă („Stânga, prostule”), sau, în lipsa băiatului, peste un utilaj extrem de complex, care poate fi realizat numai cu tehnologie nanorobotică și pe care românii, după obiceiul lor cel rău, îl numesc „indicator”, „semn” sau „prepeleac”, dar, evident, țara e prea săracă pentru a și-l permite. Asta-mi amintește de povestea primei străzi pietruite din Vechiul Regat, care a fost scăpată de noroaie cu granit adus din Scoția (numai când mă gândesc ce-a însemnat asta în materie de costuri, pe vremea când țara n-avea nici căi ferate, nici ieșire la mare!), adică, dacă vrei să te sincronizezi cu unii mai breji ca tine, păi trebuie să cheltuiești, domnule! Dar de unde bani pentru un stâlpișor c-o plăcuță pe el, „Refugiul Cășăria, 10 minute”... ?!

A, că la o altitudine considerabil mai mare, practic pe un vârf de munte, a apărut o bartalai mânăstirea, asta-i altceva. Putem să ne jucăm cu trupul de carne al studentei Elisabeta Dumitrescu, care-a murit înghețată în traseu, dar nu cu sufletul ei nemuritor! Pentru asta am clădit noi o foarte frumoasă (nu sunt ironic) mânăstire de maici la aproape 2000 de metri altitudine, pe platoul Romani din munții Căpățânii, ca să se bucure babele noastre cele nespălate pe picioare, că ele-s baza, nu triștii care plătesc impozite. Ce spuneți? De unde-am avut noi bani de mânăstire în vârful de munte (o necesitate absolută, în paranteză fie spus)? Mă faceți să râd și nu-i frumos, că-mi cauzează: noi am accesat fonduri europene. Adică noi am scris proiectul (nu noi personal, ci sclavii noștri care muncesc gratis) și pe urmă noi am dat un telefon la cine trebuie și coana Europa ne-a îngropat în bani, dar despre asta povestim abia în numărul viitor.

***

Cabana-refugiu Gerea

„Cabana refugiu”...?! Ce e asta, explicați-mi și mie, ca să nu mor prost! Sau, vorba detractorilor, poate n-am mers eu destul pe munte, nu mă pricep, așa că să tac din gură! Bun, să admitem că admit. Și că cei de la Club Montan X-treme Olănești (oau!), zeii, dumnezeii și proprietarii cabanei-refugiu Gerea, știu ceva ce eu nu știu. În mod modest, admit și asta. Am să mă rog de cititori să mă dumirească și să-mi deztunericească acest caz, după ce-l mai întâi prezint.

Masivul Căpățânii este uriaș, aproape cât Retezatul de mare, dacă includem în el Buila-Vânturarița și Verdeșul; de uriaș ce e, în muntele ăsta nu merge nici picior de turist, că n-are ce să vadă: lacuri glaciare nu-s; pereți de cățărare nu-s; peșteri nu-s; locuri de campare nu-s; cabane nu-s. În schimb, sunt stâni, culegători de afine (oameni simpli, te lasă-n pace, te salută cu „Săru’ mâna, domnu’!”) și mai ales mașini. Da-da, mașini: după câte știu, masivul Căpățânii este singurul din țara asta a cărui creastă poate fi parcursă integral cu mașina; vă spun cinstit, mai fusesem în Căpățânii în 2009 și văzusem și-atunci mașini pe creastă, dar nu m-am gândit că toate vârfurile masivului pot fi urcate c-un Matiz rablagit, condus de-un șofer beat și plin cu doamne cu copii mici. Urcam pe Nedeia? Hop și Matizul. Pe Căpățâna? Matizul. Pe Văleanu, Ursu, Rodeanu, Zmeuret, Preota? Matizul. Ne-am mai întâlnit cu el la vârful Gerea, ultima oară, și pe urmă noi am coborât, c-așa era traseul, dar Matizul i-a dat bătaie înainte, pe Căpreasa, c-avea probabil de făcut și traseele de cățărare din Vânturarița. Te pui cu dom’ șofer?!

Sub vârful Gerea e cabana-refugiu, foarte bine semnalizată, nimic de zis, ajungi la ea și dacă ești foarte prost (noi era s-o ratăm). Dar ajungi și atât, nu poți intra, că e-ncuiată. Am zis „încuiată”? Gre-șit. Este mai blindată ca un seif de bancă: dacă chiar ai de ales între moarte și spargere, singurul loc prin care poți intra este acoperișul (sper să nu dau idei vreunui dobitoc!). Oamenii care-au făcut-o („Proprietate privată”) au grijă ca nu cumva s-o folosească altcineva în afară de ei, c-așa e legea muntelui: mori tu, frate, treaba ta, mie să-mi fie bine.

Mă răsucesc și zic: pe un munte plin de mașini, de bețivi, de afinari, de braconieri, de ciobani și de mine, cât de criticatac să fii să-ți lași cabana descuiată?! Și măcar dac-ar fi ăștia făcătorii de probleme, măcar! Dar Căpățânii este, în primul și-n primul rând, muntele investitorilor și-al accesatorilor de fonduri europene. Despre asta, despre refugiul Folea și despre alte chestii, discutăm abia în numărul viitor.

***

Refugiul Folea

Dacă ai atâta minte încât să te uiți pe-o hartă, masivul ăsta se poate face fără cort: sau urci din valea Lotrului (prin Săliște sau Valea lui Stan, după cum te-ajută norocul și picioarele), dormi în prima noapte la refugiul Folea, în a doua la cabana-refugiu Gerea, în a treia la refugiul Cășăria, în a patra la stânele din Curmătura Oltețului și în a cincea la pensiunea Castania din Polovragi, unde am stat eu cu Julius acum șapte ani (îmbătându-ne preventiv în seara aia, ca măsură profilactică antițânțari), sau invers. Dar dacă ai atâta minte încât să nu crezi toate balivernele mele, îți iei cortul cu tine ca orice om normal la cap. Refugiile astea există, stânele există, pensiunea nu numai că există dar are și site (în 2009 n-avea), doar că nu se poate dormi niciunde. Refugiile sunt încuiate cu lacăte, lanțuri, foraibăre, rătezuri și zăvoare (la propriu), ciobanii din Curmătura Oltețului sunt extraordinar de neprietenoși (dar te lasă, totuși, să iei apă din izvorul care-i la 200 de metri depărtare de stânele lor), iar pensiunea colcăie de bețivi (scuze, Julius! Mi-ești prieten, dar adevărul mi-e mai prieten). Și atunci vin cu întrebarea: la ce mai sunt, atunci, refugiile astea din Căpățânii?!

Răspuns onest: nu știu. Nu le-am construit eu. Și cine le-a construit a muncit pentru ele, iar să râzi de munca oamenilor nu-i tocmai OK, că doar nu suntem parlamentari! Dar, chiar și fără să pot da un răspuns documentat și argumentabil, pot afirma că există un raport invers proporțional între accesibilitatea auto al unui munte și cantitatea de alcool care se consumă pe el. Am scris „alcool” dar de fapt e vorba despre excursia spre moarte: cei mai mulți morți și-i trece în palmares Bucegiul, pe creasta căruia orice prost poate ajunge în schimbul unei sume modice, plătită fie la telecabină, fie la șmecherașii cu mașini (eu nu vreau să vă sugerez să tastați „Off road 4x4”, pentru că tipii ăia m-au trecut pe lista lor neagră, mi-au spus prietenește că-mi rup capul de la „genuchi” dacă mai scriu despre găinăriile lor); cei mai puțini morți sunt în Călimani și Retezat (dintre masivele mai cunoscute), pentru că accesul e relativ dificil, presupune efort și cerne amatorii. Terțetul „E” ar fi: efort, experiență, echipament.

Nimic de genul ăsta în Căpățânii. Toate traseele sunt accesibile auto, to-ate. Niciun munțoman veritabil nu calcă pe-acolo, adică niciunul din România; eu am fost, dar eu nu contez, pentru că la refugiul Folea am băut vodcă, am greșit drumul de coborâre și-am făcut stânga, pe Drumul Tancului, în loc să fac dreapta spre Valea lui Stan. Cine-o mai face ca mine, ca mine să pățească!

articole publicate în numerele 38, 39, 40 din 2016 ale revistei Cațavencii