Romexpo bar-restaurant

Puteți să căutați cât poftiți acest loc în complexul Romexpo, că n-o să-l găsiți. Mint: o să-l găsiți foarte repede, dar n-o să puteți bea nimic acolo, că e-nchis de cel puțin 20 de ani, poate și mai mult, habar n-am. Și-atunci de ce scriu de el? Pentru că este madlena mea, d-aia. Pentru unul dedat cu băutura, nici că se putea madlenă mai nimerită, zic. Și care mi-a dat ghes. Trebuie să fie anul 1978, pentru că îmi amintesc foarte clar că aud peste tot două nume, Kempes și Passarella; cum sunt foarte sigur că prea puțini oameni din România cunoșteau aceste nume înainte de mondialul din Argentina, localizarea „temporală” a amintirii e destul de certă. Îl văd pe taică-meu, în blugi evazați, legați c-o curea de piele care se închide cu o cataramă flower power (nu pot s-o descriu, dar trebuie să fi fost ceva de mare kitsch, de-a rămas în mintea mea), cu cămașă înflorată, cum bea o bere la halbă, în picioare, undeva la umbră, într-o mulțime veselă; „mulțimea” nu e copleșitoare, acum mă gândesc c-or fi fost vreo treizeci sau patruzeci de oameni, nu mai mulți. Mie mi-a cumpărat o pungă de pufarine din care ronțăi plin de entuziasm, foarte mândru că sunt doar eu cu el, „ca băieții”, la o bere. Nu-mi amintesc dacă stă de vorbă cu cineva sau nu, asta s-a șters complet, văd doar grupul de bărbați cu halbe stând în picioare, destul de strânși unii lângă alții, ca să fie toți în umbră, deci trebuie să fi fost vreme foarte caldă, probabil prin iulie. Mă uit la ei de jos în sus, cu gura plină de pufarine, și mă întreb când o să beau și eu bere.

Toate astea le-am purtat în mine până acum vreo trei săptămâni, fără să pot localiza niciodată „spațial” acest fragmențel de trecut (fără nicio semnificație pentru nimeni în afară de mine), când am avut treabă pe la Romexpo și-am ieșit cumva prin spate, că mă aștepta cineva în așa-zisa Parcare C. Atunci am trecut pe lângă o structură de beton, c-un acoperiș „fantezie” deasupra terasei din fața ei, și-am avut șocul ăla al revelației, asemeni micilor profeți biblici (Habacuc, de pildă, preferatul meu și-al lui Voltaire): ăsta-i locul!

Zic să nu vă bateți joc. Cândva, ăștia de care râdeți acum, de care vi-e milă acum, care vă trag înapoi acum, au fost altfel. Erau vârful de lance al modernității. Da, aduse de comunism. Luaseră viața cu asalt, se bucurau de ea, se mirau de noutățile extraordinare ale epocii („Viața a devenit mai bună, tovarăși, viața e devenit mai veselă” n-a fost luată ca glumă în 1935). Da, timpul n-a ținut cu ei, da’ cu cine ține timpul?!

articol publicat în numărul 11/2017 al revistei Cațavencii

Baltik Republic

Să nu se creadă că Rusia dorește cucerirea Europei; asta a fost cândva. Armatele lui Alexandru I au ajuns la Paris, cele ale lui Stalin – la Berlin. În testamentul lui Petru scrie că trebuie să ajungă la Atlantic, dar între timp lucrurile s-au schimbat: pe vremea lui Petru nu exista America. Acest simplu fapt a schimbat atât raporturile dintre Rusia și Europa, cât și scopurile Rusiei. În plus, să nu uităm un lucru simplu, acum rușii sunt mult mai deștepți decât pe vremea lui Petru, atât oamenii de rând, cât și conducătorii. Ceea ce-și doresc cetățenii ruși e simplu: să trăiască mai bine. Ce-și doresc, însă, conducătorii Rusiei?

Pe scurt: finlandizarea Europei. Prin ”finlandizare” se înțelege subordonarea geopolitică a unui stat mic față de unul mare. Cu alte cuvinte, ăla micu’ să nu facă nimic de capul lui în materie de politică externă, ci totdeauna să-l întrebe pe ăl mare dacă îi dă voie. Să nu facă parte din nicio alianță militară. Să nu aibă inițiative personale la ONU. Să nu se bage în politica internă a celui mare (drepturile omului, chestii). Să nu fie prieten cu dușmanii ălui mare și nici dușman cu prietenii lui. Pe scurt, să șadă frumos pe cur și să tacă din gură, iar așa o să-i fie lui bine pe lumea asta. Că altfel... !

În scopul acestei finlandizări, Rusia va dărui Europei și ultimul măr otrăvit: exclava Kaliningrad. Cu același scenariu, de-acum cunoscut, exclava (rebotezată probabil ”Baltiskaya Respublika”, pentru a se evita asocierea cu numele sinistru a lui Kalinin) va fi acceptată la un moment dat în UE, cu întreaga ei populație 100% rusească. În fața acestui ultim gest de prietenie, Europa va cădea în cur ca proasta: ”Uite, bă, rușii! Ce băieți buni, ce democrați! Ia să ne mai slăbească americanii și polonezii cu NATO ăla al lor! Ce nevoie avem de NATO, ca să ne apere de cine?!”. Nu trebuie mai mult. Prin faptul că Republica Baltică există ca stat independent și devine membră UE, întreg edificiul NATO e sabotat, plus principiul statelor naționale care compun acum UE: dacă rușii permit secesiunea în Federația lor, noi de ce să n-o permitem în Uniunea noastră? Ce, ne dau rușii lecții de democrație?!

Cu această ultimă mutare pe eșicher, falsa retragere rusească se încheie. Acum, Moscova nu are altceva de făcut decât să aștepte greșelile adversarului, care vor veni puhoi: certuri nesfârșite în cadrul NATO și (probabil) dezagragarea Alianței, tot mai proasta funcționare a Uniunii Europene, lovită pe două fronturi (retragerea din Uniune a statelor performante și înflorirea mișcărilor secesioniste în cele sărace și tembele, gen România, Grecia sau Spania), iar în cele din urmă, instaturarea unui nou raport de forțe între Rusia, Europa și America: dezorientați și disperați, europenii își vor proclama neutralitatea politico-militară și ”alianța economică” cu Rusia. Exact cum era Finlanda între 1945 și 1991. Finlandizarea Europei!

Că totul nu e decât praf în ochi, europenii n-o vor înțelege decât mai târziu. Întrebarea e: cât de târziu? La această întrebare ne poate răspunde o altă posibilă mișcare secesionistă din Federație, și anume Republica Don (Donskaya Respublika).

Față cu reacțiunea

Te-ai exprimat frumos, mon ami, coerent, articulat și argumentat, dar din păcate nu îți pot da notă de trecere. Pentru că iar ai făcut-o p-ăla care n-a înțeles subiectul. Metoda clasică a elevilor ageri la minte, dar leneși la studiu. Ne vedem în toamnă. Asta e!

Subiectul nu era „Oferiți o justificare a religiozității umane, în general, și a religiozității ortodoxe, în special”. Subiectul era: „Oferiți o justificare pentru includerea «genelor» în enumerarea «proletariat, luptă de clasă, gene» din textul lui Alin Fumurescu”. Atât.

Ce voiam să spun, dar te-ai făcut că n-ai înțeles: este prostesc, ridicol și descalificant să operezi cu astfel de mingicării pentru a-ți susține punctul de vedere (mă refer la Fumurescu, nu la tine). Și eu pot face asta: „Torquemada, Chiril din Alexandria, Fumurescu”, sau „Baba Cloanța, Bau-Bau, teorema lui Thales”, sau „Ceaușescu, Stalin, Darwin”, sau „Războiul Troian, Războiul Stelelor, Al Doilea Război Mondial”, sau „tarapa, blazer, kukri”. În toate aceste cazuri, trivializez, reduc la derizoriu forța unui argument (religiozitatea lui Fumurescu, corectitudinea unui instrument matematic, validitatea evoluționismului, istoricitatea unui război, existența unei arme) prin listarea lui alături de făcături.

Ce înțelege omul simplu, dacă eu îi spun că am doi prieteni imaginari (pe Jimmy și pe Gef) și pe tine, mon ami? El înțelege că tu nu exiști! La fel face și Fumurescu: pune genetica pe același palier de credibilitate cu marxismul.

Eu nu îți contest ție (și nici lui Fumurescu) sinceritatea sentimentului religios. Își contest lipsa de onestitate în susținerea punctului de vedere. Contest metoda „creștinească” a luării în derâdere a oricărui fapt ce nu se pupă cu viziunea creaționistă propusă de toate religiile (în afară de budism, dar nici ăla nu-i mai breaz, am să explic altă dată de ce). Contest ignoranța voită în care se complac persoanele religioase și refuzul lor de a se informa, fie și superficial, despre „ce mai e nou” prin științe ca geologia, astronomia, genetica și paleontologia. Sincer, nu înțeleg de ce vă e frică. Eu am citit și Biblia, și destule studii biblice, fără să mă simt degradat cu ceva. Tu de ce nu tratezi cunoștințele ateilor cu același respect cu care ateii tratează Scripturile?

Închei cu o amintire comună, a ta și a mea. La beție, într-adevăr. Dar am ținut-o minte și mă simt și azi la fel de jenat cum m-am simțit și atunci: „I-auzi una! S-au dat maimuțele jos din copaci și s-au făcut oameni, hă, hă, hă! De ce nu se dau și-acum jos, ca să se facă iar, dacă-i pe-așa?!”.

Aventurile lui Habarnam

Mi-a picat in maini o carte pentru copii (“Aventurile lui Habarnam”), scrisa de un autor rus, din perioada sovietica: Nikolai Nosov, prin anii 1953 – 1954 (tocmai murise Stalin, oamenii incepusera si ei sa mai rasufle). Personajul sau, Neznaika (sau Habarnam, in romana), a avut un succes extraordinar si de lunga durata: inca prin anii ’80 copiii (si nu numai cei sovietici), inca se delectau cu aventurile acestui erou.

Din pacate pentru mine, eu nu m-am delectat deloc. Anii sunt 2009, copil nu mai sunt, iar sovietic nici atat: cum sa-l mai savurez pe Neznaika, daca la fiecare pagina dau peste celebrul “dublu discurs” comunist? Bine, stiu si eu ca doublethink a existat si c-a fost rau de tot, dar cum naiba sa dai peste el intr-o carte pentru copii?!

Ceea ce ma frapeaza e incredibilul nivel de ideologizare pe care comunismul l-a impus peste tot (chiar si aici!): de exemplu, unul din personajele cartii intelege necesitatea de a fi re-educat! Fabulos! Poate ca cei mai tineri nu stiu, dar “re-educarea” era numele oficial al deportarii in Gulag: regimul nu-ti voia raul, voia doar sa te re-educe! Problema e ca aceste lucruri s-au cam uitat, iar asta nu e bine: daca omul nu mai sesizeaza mecanismele propagandei, atunci orice e posibil, ca de exemplu intoarcerea la o guvernare autoritarista, ca cea a lui Stalin.

Mi se pare mie, sau exact asta se intampla acum in Rusia domnului Putin…?!

De ce-a innebunit Blokhin?

Ca oricui, si mie imi place “berea vorbita”. Adica sa nu bei in tacere (cum fac suedezii cu vodca, spune-se), fiecare cazut in propriul butoi cu melancolie, ca atunci nu e nici un haz. Ci dimpotriva, sa vorbesti si sa auzi chestii interesante, cu conditia sa nu fie despre fotbal sau politica…!

Bun. Eram asa, culcati in iarba verde, cu focul pocnind langa noi, noapte, stele, bere, carne fripta, si vorbeam de cate toate, si ma trezesc si eu sa-l aduc in discutie pe Blokhin asta. De la povestea vietii lui ne luaram, nu de la altceva!

Generalul-maior Blokhin a fost calaul-sef al lui Stalin, omul care i-a impuscat in cap pe foarte multi. Aproape toti “tovarasii de drum”, cei condamnati in procese politice, au terminat-o cu ceafa in teava armei lui Blokhin asta: Zinoviev, Buharin, Piatakov, Rikov, Tuhacevski, Kamenev si o gramada de alte nume, sonore pe vremea aia in tara lor, de care acum nu mai stie nimeni nimic (si bine face! Niste nenorociti de comunisti, toti!).
Ma rog, una peste alta, se pare ca Blokhin asta a ramas pana in ziua de azi cel mai prolific calau al tuturor timpurilor, cu peste zece mii de oameni omorati cu mana lui. Numai ca dupa ce-a murit Stalin, alde Blokhin al nostru a fost pus pe linie moarta, i s-a dat o pensioara acolo si trecut in rezerva. Dupa care a innebunit, a ajuns la balamuc si acolo a si murit, nu se stie bine daca de moarte buna sau s-a sinucis.

Acuma, intrebarea e: de ce-a innebunit Blokhin?

Cam doua scoli s-au conturat in noaptea aia: prima, compusa din fete si din cei mai tineri, care n-au apucat nimic din comunism, ziceau ca “nu poti sa versi atata sange si sa nu te bata Dumnezeu”, cu varianta soft “a innebunit cand si-a dat seama ce-a facut!”. A doua scoala, alcatuita din noi, astia mai bosorogi, sustinea (si sustine si acum) c-a innebunit de necaz fiindca i-a fost luata “meseria” din mana. Si ca n-a regretat niciodata nimic. In capul lui de comunist, a innebunit fiindca i s-a facut o nedreptate, d-aia! Cel putin, eu asa zic.

Alte pareri…?!

Despre alti demoni

Inteleg din feed-back-urile voastre (care pe mess, care pe SMS, care direct in tiganeste) ca parerea mea vi se pare complet idioata. Parerea, adica: frustrarea duce la blogareala si la alti demoni (alcoolism, filatelie, etc).
Pare rau! Pare rau ca nu v-am convins, dar, vorba lui Nea Nae, “asta e!”. Eu unul sunt convins, asa ca am sa dau o ultima batalie de onoare inainte de a trece la subiecte mai interesante (orice subiecte, doar de daci sa nu mai aud!).
Dupa capul meu, frustrarea e asa, un fel de contradictie intre ce crezi tu ca meriti si ce crede societatea ca meriti. O lipsa de recunoastere. O ne-rasplata sociala. La limita, e o lipsa pur si simplu: prea multa foame, prea mult frig, prea multa bataie, prea multi scuipati in cap (vorbesc acum de propria mea copilarie).
Totusi, punctul in care “lipsa pur si simplu” se intalneste cu “lipsa de recunoastere sociala” este sexul. Exemplu: imaginati-va 100 de oameni, 50 de barbati si 50 de femei. Rational ar fi ca toata lumea sa aiba parte de sex, nu? Din pacate, sexul nu e rational: cele 50 de muieri vor fi interesate de cel mult 5 masculi, iar cei 50 de purtatori de ismene isi vor concentra eforturile pe cel mult 15 pasarici. Ergo: obtinem 45 de frustrati si 35 de frustrate? Uite ca obtinem!
Nu comentez de ce anume asa stau lucrurile, ca stiti si voi: selectia naturala, Darwin, neste chestii (“Mario, tu sa taci, ca nu stii neste chestii!”). Mult mai interesant e insa cum se impaca frustratii cu statutul lor. Se impaca greu, sa stiti, foarte greu!
De multe ori innebunesc. La propriu. Stiu ce vorbesc, c-am fost odata c-o gagica care trecuse prin asa ceva, si nu e de joaca. Daca nu ma credeti, faceti o vizita la spitalul de nebuni, la aia care si-au pierdut identitatea: ce, credeti ca nebunii se cred oameni banali?! Nu, taticu'! Gasesti acolo o gramada de Ceausescu, de Isus, de Eminescu, de Arhanghelul Mihail, numai piese grele. Daca te duci intr-un azil din Rusia, pe pariu ca e plin de Stalini; unul din America geme de Kennedy, etc. Esential e ca atunci cand innebunesti, cumva incerci sa scapi de identitatea ta de loser si sa “devii” un alfa, depinde de orizontul tau cultural (apropos, daca pana la urma demonul nebuniei o sa ma inhate de tot, sa stiti ca io unul o sa ma cred Richard Dawkins – nu care cumva sa ma contraziceti, cand oti veni la vizita, cu portocale in sacosa!). Nu ca un alfa e mai dotat sexual decat un “inferior ierarhic”, dar un alfa are acces la orice – implicit si la sex, dac-asa vrea el (uneori nu prea vrea, vezi cazul lui Hitler, saracul!).
Alte strategii de supravietuire in caz de frustrare, mai putin drastice decat nebunia: socializarea febrila, de exemplu. Daca nu primesc de la prietenii mei “rasplata de statut” pe care o astept, atunci socializez frenetic in toate partile (“ma bag in seama”), doar-doar s-o gasi cineva care sa ma ia de smecher (si se gaseste, conform proverbului “Un prost cauta alt prost, pe care sa-l admire”…!). De cand s-a inventat netul, strategia asta a prins aripi ca niciodata, iar blogareala mi se pare un fel de rafinare a ei: nu ma bag in seama asa, aiurea, ci ma bag in seama “la momeala”!
D-aia-mi place mie sa traiesc in secolul 21. In evul mediu ce ma faceam?! R^neam grajdurile vreunui alfa!
Asa, cand am nevoie de bani, mai spal masina cate unui amic bogat. Altceva!