Cafe Central, Budapesta

Toată viața! Toată viața mi-am dorit să mă bage lumea-n seamă: canci. Îl mai știți pe Ion al lui Miai din „Moromeții”? E, exact așa pățesc și eu de când mă știu: „Taci, că ești prost” îmi aud invariabil ori de câte ori deschid și eu pliscul să spun ceva, orice, chiar și „Plouă” sau „Cât e ceasul?”. Nu știu, o fi vreun blestem, că prea e cu ochi și cu sprâncene; de-aia m-am învățat să tac, nu din pitagorism, ci din necesitate: vorbiți voi, mă, că sunteți deștepți în cap!

Acuma, recunosc că dorința aceasta, visarea, cum vreți să-i spuneți, nu era așa simpluță, avea niște schepsisuri cu care m-alesesem după ce-l răscitisem pe Hemingway, ca toți frustrații: adică, „lumea” să fie crema boemei literare pariziene, iar băgatul în seamă să se petreacă undeva pe terasa unui bistro istețel din Montmartre. Pricepeți schema. Eu iau cuvântul, gândesc problema cu voce tare, cad peste soluție, iar toți scriitoreii ăia cad în cap de admirație, chelnerii încremenesc cu tăvile-n brațe, Erik Satie se-ascunde sub canapea etc. Ani în șir am tot visat la fantasmagoria asta în timp ce-mi vedeam de treburi prin Berceni, de era să mă și calce tramvaiul de câteva ori, că traversam aiurea, numai cu măreții de-astea în fața ochilor, nu-mi păsa pe unde merg. Eram Acolo.

Și până la urmă am ajuns acolo, dar acolo nu era Acolo, ba chiar deloc. De fapt, era, dar nu eram eu, că debarasam la mese în loc să mă scald în glorie. Aveam parte de băgare în seamă doar când mai voma câte-un nenorocit și mă striga lumea de pe terasă să vin repede cu mopul; în rest, viteză, Mihăiță, vite, vite!

M-am răzbunat la Budapesta, la Centrál Kávéház, cum îi zic ei cafenelei în limba lor. Am băut Dreher brună („bak”), la 790 de forinți paharul (scump, da, da, scumpuț, dar face!), l-am ascultat pe un maestru interpretând „Fantoma de la Operă” la contrabas, am făcut poze cu interiorul localului, ca ultimul cocalar (mă temeam că iar nu mă crede nimeni c-am fost) și mai ales - atenție, că vine! – am luat cuvântul. Publicul a apreciat intervenția, fără să cadă totuși în delir, ca în reveria povestită mai sus, și a continuat discuția din punctul în care fusese la început (înainte de „intervenție”, adică). Contează mai puțin faptul că publicul era compus doar din Zoltán, nevastă-mea și aia mică, esențial este faptul că în palmares am adăugat înc-o bifă și-am mai scăpat de-o obsesie; de-acum pot să mă-ntorc la oile mele, mi-am ostoit pohta ce-am pohtit: discuție pe teme literare, local european de înaltă ținută, oraș pe de-a-ntregul european. Da.

articol publicat în numărul 19/2017 al revistei Cațavencii