Știți deja criteriile mele, trec repede prin ele.
Unu: nu este o carte groasă, o cărămidă („Cu cât o carte e mai groasă, cu atât în ea găsești mai multe dobitocenii” - La Comédie humaine, À la recherche du temps perdu, The Forsyte Saga, Sfârșit de mileniu etc, sunt multe nenorocitele), deci este o carte bună, pe acest criteriu.
Doi: este ecranizabilă. Clar! Poți scoate vreo trei-patru filme din ea, ca popa, buget să ai; bine, îți mai trebuie și-oleacă de scenarist cu mână bună, dar așa ceva se găsește. Buget să ai, repet.
Trei (criteriu suplimentar): este dramatizabilă? Este! Da, da. Puține sunt, foarte, foarte puține. Adică poți dramatiza orice cretinătate de carte, dacă vrei s-o joci cu sala goală, sau cu spectatori plătiți de tine ca să asiste la reprezentație, ca vaca aia de Florence Foster Jenkins, biata nenorocită. Dar să dramatizezi o carte bună și din ea să-ți iasă o piesă bună – e, aici să vă văd! Așa, la repezeală, nu-mi vine-n minte decât Steinbeck, cu Of Mice and Men. Or fi multe altele, dar nu-mi vin mie acum în cap. Ce?!
E, acum să intrăm în subiect. De ce merită citită? Pentru că răspunde la o întrebare fundamentală a femeilor: „Ce dracul au bărbații de-s obsedați de Hitler?”. Cum vine seara și se adună familia în fața televizorului, cum îl văd dânsele pe șeful familiei cum înhață telecomanda și începe să zapeze: avioanele lui Hitler, submarinele lui Hitler, rachetele lui Hitler, strategiile lui Hitler, erorile strategice ale lui Hitler, gașca lui Hitler („Hitler’s Henchmen”, cum vreți să traduc?), Hitler nu e mort trăiește în Argentina etc. Dumnealor, femeile, înnebunesc de frustrare și se întreabă la modul cel mai serios dacă suntem nebuni sau ne prefacem (din răutate, ca să le enervăm pe ele). De aici, certuri, etc, că maniacule, că du-te dracu’ la ospiciu cu hitlerii tăi, că nu știu ce. Cunoașteți.
Răspuns: bărbații NU sunt obsedați de Hitler. Bărbații se pișă pe Hitler și-i dau foc. Bărbații sunt obsedați de creode, de linii de posibilitate, de istorii contrafactuale („Ce-ar fi fost dacă”). Zi de zi, clipă de clipă, bărbații calculează creode, în primul rând universale („Dacă Napoleon nu pierdea la Waterloo, atunci...”), dar și personale („Dacă dădeam admitere la teatru în loc să dau la politehnică, atunci azi...”, sau mult mai popularul „Dacă plecam din țară în ’90, astăzi aș fi / aș avea...”). Iar una dintre eternele creode calculate de bărbații din toată lumea, din toate timpurile, din toate culturile, este: „Oare cum m-aș descurca într-un război?”.
Aici este esențialul. Aici e miza lui Exitus. Aici este răspunsul pe care Adrian Georgescu îl dă tuturor calculatorilor acestei creode. Pentru sub aparența de generalitatea a întrebării („Oare cum m-aș fi descurcat într-un război?”) se ascunde ceva mult mai precis: „Oare sunt capabil să ucid? Să torturez? Să fac toate acele lucruri care pe care le fac bărbații în războaie, și care-n timp de pace nici n-au nume, că ne este prea rușine să le numim? Aș fi oare un supraviețuitor-cu-orice-preț, sau o întotdeauna-victimă?”. Mă rog, sunt multe variațiuni pe temă, ați prins ideea (în Star Wars, linia roșie între a fi un Jedi și un Sith era uciderea copiilor; sunt o grămadă de linii roșii d-astea, nu stau eu acum să mă gândesc la ele, că mă ia cu tremurici).
Exitus propune următorul răspuns: „Nu contează ce crezi tu că ești sau nu ești capabil să faci. Circumstanțele decid pentru tine”. Cu alte cuvinte, războiul e un vortex enorm, care distruge voințele individuale ale tuturor celor care iau parte la el, încât nu contează absolut deloc ce „crede” individul despre sine însuși. În funcție de circumstanțe, se va comporta într-un fel sau altul, fără să aibă vreo importanță ce „vrea” el, ce „speră”, ce „visează”, ce „iubește” și alte căcaturi.
Ca și cum, dacă nimerești într-un maelstrom, mai contează dacă știi să-noți sau nu. Pula. Nu mai contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu