Lumea e-n schimbare, lumea s-a schimbat deja. Iată ce exercițiu îți propun: colindă cu ochii minții prin orașul tău, intră într-un restaurant cu tradiție, bea un păhărel, mănâncă ceva dup-aia. Ai terminat exercițiul? Acum reia-l, cu anul 2007 în loc de 2017. Gata și tura asta? Bun, acum cu 1997. Începi să înțelegi ce vreau să spun? Acum ești în 1987 și procedezi ca mai sus. Intri, bei, mănânci, plătești. Observi diferențele?
Mai jos în timp nu pot să cobor, că-n 1987 eram prea mic ca să intru prin restaurante, fie ele și „cu tradiție”. Să intru singur, adică.
Dar am intrat cu taică-meu și cu un văr de-al lui într-un celebru restaurant din Brașov și-am asistat la următorul dialog: „Nu v-așezați, tovarășe, că nu servim băutură fără mâncare”. „Foarte bine”, a zis taică-meu, „aduceți-ne de mâncare!”. „Păi n-avem decât ceai”. Taică-meu mai trăise și el pe lume: „De mâncare aveți ceai? Și de băut ce-aveți?”. „Vodcă”, zice ospătara. „«Cristal»”. „Bine, tovarășă. Aduceți-ne patru porții de mâncare, o sticlă de vodcă și un pahar de sifon pentru ăsta micu’!”. Fata a venit cu sticla, cu patru ceaiuri de tei și c-un pahar cu apă de la robinet („Sifon n-avem”). Eu am întrebat că de ce patru. „Felu-ntâi și felu’ doi”, mi-a explicat tata, „pentru mine și pentru nen-to Liviu. Ție nu ți-e foame”. În restaurant era frig. Ospătara era nespălată.
Sigur, Casa Tudor nu exista acum 30 de ani, dar principiul „schimbării” e perfect valabil: intri (dacă ai rezervare), bei ceva la bar (30 – 40 de sortimente), mănânci (au și alte feluri, nu doar ceai) și de plătit, plătești cu cardul. Ospătarele sunt puse la țol festiv și vorbesc germana și engleza; nu grozav, dar suficient. Româna lor include cuvinte care nu existau în 1987: „mulțumesc”, „desigur”, „imediat”, „poftă bună”, „cum o cheamă pe fetiță?”.
Asta-i, că nu eram singur, ci cu aia mică. Teoria era că intrăm la Tudor și-o așteptăm pe mami acolo, la căldurică, până termină treburile și vine să mâncăm cu toții, iar în timpul ăsta servim și noi un păhărel; aș! Ștrumfa a ochit un loc de joacă amenajat într-un colț și-a zbughit-o, cu mine după ea, gata-gata să-mi vărs whiskey-ul. Așa ne-a găsit nevastă-mea.
articol publicat în numărul 1/2018 al revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu