N-am fost la Luxemburg, a fost nevastă-mea, pe mine m-a lăsat acasă. Nu prea-mi plac vâjâielile astea ale ei fără mine, hop la Barcelona, hop la Viena, hop la Luxemburg, în timp ce prostul stă de strajă patriei, să-l râdă și curcile. Da’ ce să fac? Pot pentru ca să-i zic ceva? Nimica nu pot pentru ca să-i zic, că pleacă pe banii ei. Să fi fost eu bogat, ehe, altă făină se măcina la moară, dar așa...
Bine, că ea-mi aduce câte ceva de pe unde umblă, ba o carte, ba o sticluță, ba cine știe ce (odată a luat din duty-free un butoiaș de bere! Am rămas tâmpit când am văzut-o la Otopeni împingând triumfătoare la căruciorul cu bagaje, cu butoiașul moț-cocoț, plasat drept în vârful stivei). M-am tot gândit dacă asta n-o fi „pandantul” situației bine-știute din filme, când soțul vine acasă c-un buchet de flori; o fi, n-o fi, n-are importanță, calul de dar nu se caută la dinți.
Raportul despre cum se bea în Luxemburg sună în felul următor:
„În Luxemburg nu se bea. Este prea scump. În Luxemburg se muncește mult, pe bani grei, se mănâncă foarte bine cu 11 euro - plat du jour - și se bea apă plată. Singura, dar absolut singura șmecherie este să faci invers decât în orice oraș normal: să mănânci în centru, nu la periferie! În centru este ieftin și bun, la periferie este foarte scump și foarte fiță – înțelegi, restaurantele din centru sunt pentru turiști, backpackers, fel și fel de săraci, dar alea de la margine sunt pentru băieții și fetele care muncesc la Consiliul UE, la Curtea Supremă și pe la alte chestii d-astea, nu vrei să știi pe ce salarii”. Am întrerupt-o cu obrăznicie: „Ba vreau să știu! Mie-mi plac banii, grozav îmi plac! În afară de, hm, și de bere, nu se află pe lume ceva care să-mi placă mai mult ca banii!”. „Îți plac, da, de la distanță, că mai păduche decât tine nu e nimeni: două mii de euro e acolo salariul minim, adică minim, înțelegi ce-i aia «minim»?! Altfel spus, 11 euro pe oră. La banii ăștia, mersi! Aș sta și eu la băutură cu muncitorii din construcții...”. Așa-și închipuie femeile că se muncește în construcții! Dar înțelegeam unde bate; m-am mai foit, m-am mai foșgăit, și pe urmă am întrebat așa, apropo de nimic special: „Da’ din cât ai văzut tu Luxemburgul ăsta... pe acolo sunt copaci?”.
articol publicat în numărul 3/2018 al revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu