Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.

articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii