Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.

articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii

Londra 2014: azi, The Bell, East End

După ce m-am întors de la Londra (pentru că m-am întors, dar despre asta data viitoare), băieții nu m-au întrebat nimic din ceea ce credeam eu c-o să mă-ntrebe: nici ce-am muncit acolo, nici cât am câștigat, nici ce-am mâncat sau băut, nici de gagici; nimic! În schimb m-au pisat cu măreața întrebare, demnă de clasa a treia primară, dac-am văzut vreo bătaie de bar. Nu și nu, că știu ei sigur că englezii îs un popor violent, care scapă pumnul repede, așa că, dac-am fost prin baruri, trebuie să fi văzut eu ceva... poate c-am fost implicat? Poate c-am dat și eu, mai știi?!

Mă rog, pot spune c-am văzut o bătaie de bar în Londra. Da, cu ochii mei; nu, n-am fost implicat; da, i-am cunoscut ulterior pe caftangii și-am băut o bere împreună.

S-a întâmplat în cartier ”la mine”, adică undeva în marele East End (care-i cam cât jumătate de București), undeva în zona Waltham Forest, la intersecția dintre Hoe Street cu Forest Road. Acolo-i The Bell, barul de care zic, ăsta cu mardeala; atenție, cei care vreți să faceți pe turiștii, mai bine vă duceți în celălalt The Bell, care-i central și foarte cunoscut, nu veniți aici pe periferie din greșeală, luându-vă după mine! Oricum, când îi ziceți vreunui taximetrist să vă ducă în The Bell, acolo vă duce, în Aldgate, nicicui nu-i dă prin cap să v-aducă în East End!

Cum spuneam: termin munca mai devreme, merg până la Rustic, magazinul românesc de unde mai luăm noi mâncare, și-apoi mă hodinesc în The Bell, cu sacoșa la picioare și halba bine strânsă între degete. Intră doi pakistanezi, mici și slabi, cu priviri piezișe, se așează la o masă, mai la dos, și-ncep să se certe între ei, în șoaptă. După nici cinci minute, în bar dau năvală patru muncitori, se duc la pakistanezi și-i iau direct la pumni. ”Peace, bro!” mai apucă să zică unul din ei, că dup-aia amândoi sunt mai mult pe jos, chirăie și-ncearcă să se bage pe sub scaune, să scape de ploaia de bocanci ce le vine tot în cap; după câteva zeci de secunde, hai un minut jum’ate, unul din pakistanezi dă înapoi portofelul pe care-l furaseră, iar muncitorii pleacă liniștiți în treaba lor. Nu se bagă nimeni din bar, doar se uită.

În drum mă opresc și la magazinul polonez, să iau niște bere (Okocim!) la pachet. Acolo sunt și cei patru, unul din ei mă recunoaște, vine și-mi povestește ce și cum; sunt polonezi, lucrează în construcții, la un yard alăturat, ne întâlnim uneori în drum spre muncă. Știam că-i știu, dar cum să-i fi întrerupt din treabă, în The Bell?!

text publicat in numarul 13/2014 al revistei Catavencii