Se afișează postările cu eticheta Brexit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Brexit. Afișați toate postările

joi, 5 aprilie 2018

Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.
articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii

vineri, 12 ianuarie 2018

Euro-falia

Sunt oameni care mă întreabă de ce citesc cărți „făcute”, adică alcătuite din articole de presă, adunate la un moment dat în volum. Nu este ușor de răspuns la această întrebare! Mai ales în cazul acestei cărți anume, ale cărei texte le citisem pe toate, la momentul apariției fiecăruia (în Revista 22 și Contributors, majoritatea); cu alte cuvinte, am citit o carte pe care citisem deja! Și-am mai dat și bani grei pe ea, la librărie – 35 ron, o avere, 10 beri de la butic...

Răspunsul cel mai cinstit este: sper să scot și eu o carte făcută din texte publicate prin reviste și aș vrea să fie și alții ca mine, care s-o cumpere cu bani. Punctum.

Răspunsul ceva mai elaborat este că mi s-a părut (și mi se pare) foarte interesant de urmărit cum se schimbă perspectiva aceluiași autor asupra aceluiași eveniment pe măsura derulării lui: mă refer, desigur, la Maidanul din Ucraina (21.11. 2013 – 23.02.2014). Armand Goșu evoluează și el odată cu Maidanul, de la sfială și neîncredere („N-are cum să reușească”) la curaj și determinare absolută („Hai că se poate”), iar apoi la dezamăgire și autoînvinuire („Iar ne-am lăsat fraieriți de mafioți”). Am regăsit întocmai tragedia generației mele care a crezut în Revoluție și a rămas cu buza umflată. N-aș zice că m-am bucurat să văd cum își iau și alții țeapă, mai degrabă am început să mă resemnez și să-mi zic ceva de genul că treaba din revoluții e-a dracu' de asemănătoare cu treaba din viață: unii se-aleg cu plăcinta, alții nu se-aleg cu nimic, iar ghinioniștii adevărați se-aleg c-un glonț în cap.

Al treilea și cel mai personal răspuns este că-mi place de Armand Goșu. Iată de ce: vorbește limbile slave de răsărit, rusa, belarusa și ucrainiana, astfel încât poate da seamă de ceea ce se întâmplă acolo din surse reale, nu din basme. Ce vreau să spun cu asta: păreri avem toți, adică toți în România; da, dar părerile noastre sunt construite pe baza informațiilor filtrate prin minim o traducere (dacă nu prin două-trei), pentru simplul fapt că nu avem acces la limbă. Pot să-mi fac o părere destul de bună despre Brexit, de pildă, citind presa de limbă engleză sau franceză, indiferent de partizanatul ei politic, pentru că e transparentă și în concurență liberă; dar ce părere să-mi fac despre războiul din Donbas pe baza presei din România?! Ce calificare au ziariștii români (care habar n-au de rusă ori ucrainiană) să-mi ofere informații credibile? Vax! Nu mai vorbesc de cretinii de „experți” sau „analiști” din studiourile TV – ăia sunt demult bufonii pământului. Dar ziariști? Nu e nimeni. În afară de Armand Goșu, acces la limbă mai au Vasile Ernu și Marius Văcărelu (fiecare cu părerile lui), dar niciunul dintre ei nu este ziarist.

Bine, aș mai fi eu. Mă informez de prin cârciumi și din Pagina de Rusia, varianta în română. Hai că sunt credibil!