Pușca și cureaua lată, reportér am fost odată...

Nu pot fi chiar obiectiv, că minerii mi-au spart capul atunci în iunie; totuși încerc să fiu, dacă mă gândesc că mie doar mi-au spart capul, față de ce-au pățit alții, și nu puțini.

Duminică, 13 iunie 2010, Piața Universității. Comemorarea „evenimentelor” din 13-15 iunie 1990, urmată de un marș către casa lui Iliescu, undeva prin Primăverii. Ajung pe la 12 fără un sfert și găsesc aproape pe nimeni: câțiva reporteri TV (Realitatea, Antena 3), câțiva organizatori (Asociația 21 Decembrie, Asociația Victimelor Mineriadelor, Noii Golani), plus inevitabilii băieți de la Noua Dreaptă, care n-au hodină dacă nu se bagă oriunde ar putea fi filmați. Lume toropită de caniculă, entuziasm foarte scăzut, ca să nu zic zero. Trecători puțini, majoritatea complet indiferenți. Jandarmi și mai puțini, dar ăștia sunt singurii care par că știu ce fac. Per total, atmosfera e de tipul „hai s-o facem și p-asta și pe urmă plecăm acasă”.

M-așez pe o bancă, undeva la umbră, și am noroc de o trupă de moșuleți care se adună în câteva minute, la aceeași umbră. Discută strigat ca oltenii-n tren: „Regele Mihai e un criminal, că l-a arestat pe Antonescu!” (moșulete 1). „Vorbești prostii, regele este Monarhia, singura speranță care-a mai rămas!” (moșulete 2). „Suntem un popor de lași, domnule: păi cecenii îi împușcau p-ăștia ca pe câini, ascultă ce-ți spun eu!”. Apare un grup de tineri de la Noua Dreaptă, în tricouri negre; moșuleții sar în picioare și-i salută: „Țara, Căpitanul și arhanghelii din cer!”. Tinerii zâmbesc timid și dau mâna cu fiecare.

Mă duc mai spre organizatori, în plin soare (aveam șapca pe cap, dar tot mă lovea căldura de mă-nnebunea). Acolo începuse ceva acțiune, că venise un nene c-o mașină de Dâmbovița, c-un sicriu pe capotă. Vorbește tare, îi apostrofează pe jandarmi, îl scoate la vedere pe fiul (sau nepotul) său de câțiva anișori, cu o cască model britanic pe cap: „Pe cine păziți voi, mă? P-ăștia cu pensii și salarii de sute de milioane?! Rușine să vă fie, să vină oamenii să vă scuipe, nemernicilor!”. Un polițist de la circulație îl roagă să tragă mașina de-acolo, că încurcă traficul. „Și tu ești cu Iliescu, huo, criminalilor!”. Bagă totuși mașina în parcare și se duce la cortul organizatorilor.

Vorbesc cu doi-trei privitori: „Unde erați când ne-au terorizat minerii, unde, asta să-mi spui! Toată presa a mințit acum 20 de ani, ziceați că minerii restabilesc ordinea! Atunci erați slugi la comuniști, acum sunteți la bogătașii ăștia, la nenorociții ăștia, care-s de fapt tot ăia!” (doamna Diana, pensionară). „Fii atent că e țeapă, că marșul ăla spre Primăverii a plecat deja. Fraierii de-aici n-or să mai facă nimic, stau aiurea și se uită unii la alții. Vii încolo, poate prindem marșul din urmă?” (Roces, blogger). „Ăștia micii habar n-au, sunt complet pe dinafară. L-am întrebat pe unul de la Noua Dreaptă ce și cum, și mi-a zis că el nu știe, c-avea doi ani la mineriade” (Maria, ziaristă).

Topit de dogoare, intru în pasaj, unde sunt expuse fotografii luate atunci în iunie 1990 (mineriada a treia, cum s-a spus). Mă agață domnișoara Mirela, cu strania întrebare „Tu pentru cine scrii?”. Adică pentru care mogul, cum ar veni. Dumneaei se recomandă „psiholog” și mă toacă cu-ntrebări, la care eu răspund făcând pe prostul, cum e bine și sănătos. Sătul de întrebările ei psihologice, arat spre o fotografie cu mineri bătând studenți și-o-ntreb la rândul meu, inocent: „Oare de ce îi urăsc cei care muncesc cu mâinile pe cei care muncesc cu mintea?”. Psiholoaga se blochează, apoi dă din ea: „Totu-i manipulare”.

articol scris în 2010 pentru revista Cațavencii dar nepublicat

Correspondances

Aterizezi pe „Avram Iancu” vineri dimineața, începi să-ți bați capul cu ce-ajungi în centru, iată că nu mai este nevoie, Șerban și Cătălin te înhață cu tot cu bagaj și te lasă la primărie, pe Moților, de unde te preia Fane, care te lasă pe malul Someșului, pe Muzicescu, unde are el treabă cu Alex, cățărătorul, la care urmează să locuiești (Alex e băimărean, a lucrat mult „pe Londra”, aveți imediat vorbe în comun). Îi lași în treaba lor (inspectează copacii de pe Splai și din parcul Bărnuțiu) și bagi un periplu dement de vreo șase ore, pe Parcul Rozelor – Canalul Morii – Plopilor – Primăverii – Izlaz – Câmpului – Făgetului – Ionesco – Lunii – Pădurii, unde-i ogeacul lui Alex, care, evident, nu-i acasă. Te întorci extenuat pe Frunzișului, la yard (aproximativ: „atelier în aer liber”) unde Alex stă de povești c-un italian și c-un sas de-al nostru, unul Loți, care lucrează „pe Luxemburg”; îți dă cheile, scuzându-se cu râsete, și iar o iei iar cu pasul la deal, ajungând la ogeac pe Observatorului și Rapsodiei (acum ai învățat locurile). Zaci un sfert de ceas, cât să te enervezi că soarele îți bate fix în cap și jaluzele nu-s, apoi cobori pe Lunii, Meteor, Republicii, până-n Grădina Botanică, că și asta trebuie văzută odată și-odată (de fiecare dată ai sărit-o, că era altceva mai urgent). Pleci de-aici spre seară, cobori iar, Republicii, Șincai, Isac, Fulicea, Chinezu, Clemenceau. Aici e. Enfin!

Băieții te primesc cu reținere, dar cu ușurare, că acum masa-i echilibrată: doi unguri și doi români. Echilibrată pe dracul: Victor vorbește o maghiară fără cusur, dar din politețe nu ești lăsat pe dinafară, nici de ei, nici de fata care aduce berile (nemțoaică, de felul ei). Ești căpiat de foame, iei un burger „Klausen” (sau el foarte bun, sau foamea foarte cavernicolă), apoi iei seama la ce se discută: Victor îi explică lui Miklós diferențele de vocabular dintre estonă și finlandeză, deși admite cinstit că structura gramaticală e aproape aceeași („Pot face comparația cu româna și spaniola”, zice el. Ca om speriat de telenovele ca de dracul, comparația ți se pare ușor tembelă). După ce vinul și berea își fac treaba, se trece bunînțeles pe politică, iar tu asculți în română argumente pasionale pro și contra Viktor Orbán, fără să te bagi, că nu-i politica ta. Victor citește pe net și traduce din estonă un articol despre alegerile din 8 aprilie. Ăsta-i Clujul (Klausen Pub, prima seară). 

***

Nu merge nici dracul la Bistro Olimp de pe strada Observatorului, și pe bună dreptate: ce să caute turiștii în Zorilor? Da, aceeași întrebare o poate pune un clujean despre Berceniul meu scump, și-ar fi la fel de încuietoare; cartierele-dormitor îs bune ca să dormi în ele, atât. De vizitat, nu le vizitează nimeni. Acuma, să nu credeți că eu sunt un fel Gică-contra, un snob de-a-ndoaselea, și fac turism în zone unde nu merge nimeni: în Zorilor aveam cazarea.

Acolo m-am văzut cu Moș și cu nevastă-sa, englezoaica (am mai scris de ea, tot așa, rar, că-i sensibilicoasă), la un cartof prăjit și-o bere. Berea a fost bună, proaspătă, la halbă (n-am scăpat de eternul „Ne scuzați dar a trebuit să schimbăm butoiul”), iar cartofii adevărați, din cartofi nu din praf, prăjiți în ulei nou și tăvăliți prin paprică și sare; totul a intrat foarte bine, n-am nimic de cârâit, se vede că oamenii de-acolo au făcut ceva eforturi cu noi.

Ce să vorbim, ce să vorbim, Moș e cam taciturn, engleza mea e rău ruginită de nefolosire, hai să-i povestim doamnei de „iarna lui Ceaușescu”, 1984 – 1985. Și zi-i, și zi-i, despre ce-au pătărănit cei din cartierele de blocuri (Zorilor, Berceni etc): cum au rămas întâi fără curent electric, apoi fără gaze, apoi fără încălzire centrală, apoi fără apă caldă menajeră, apoi fără apă deloc, apoi fără servicii de salubritate (nu-mi amintesc exact ordinea, nici nu contează). Cum și-au umplut oamenii căzile de baie cu zăpadă, ca să nu fie nevoiți să se cace printre blocuri. Cum au redescoperit virtuțiile traiului țărănesc: culcarea devreme, toți într-o singură cameră și într-un singur par, să-și țină de cald cu răsuflarea, ca oile-n saivan. Cum au mâncat eco, doar alimente care puteau fi gătite pe primus (atunci au avut vânzări-record magazinele cu articole de camping). Tot lucruri de astea, cu care speram s-o uimesc pe englezoaică, dar nu mi-a mers, c-avea și ea povești dintr-un trecut prea greu de crezut astăzi: „Meehi, tu știi că atunci când maică-mea era gravidă cu mine, toți londonezii fumau în metrou?”.

Îmi pusese capac. N-aveam ce zice. Ca să nu rămân prost, i-am dat ghes lui Moș, să zică și el ceva. Moș: „A fost cea mai frumoasă iarnă din toată viața mea”. Mda, uitasem că Moș copilărise la țară. Sat necooperativizat. (Bistro Olimp, a doua seară) 

***

Să zicem că te întâlnești, din cea mai pură întâmplare-ntâmplătoare, cu cineva în Piața Unirii din Cluj; ce mai e de spus? Ce mai e de spus după 22 de ani? Eu credeam că la o fază ca asta nu mai e nimic de spus, dar uite că m-am înșelat.

Ce-aș fi spus eu, dac-aș fi apucat să deschid gura: nu ne-am despărțit pentru că tu erai unguroaică și eu român, ci pentru amândoi fuseserăm educați s-avem dreptate. Când ești tânăr și „ai dreptate”, nu iese bine. Mai ții minte prima ceartă, în trenul Mangalia – Cluj? Da, exact. Tu m-ai întrebat ce adâncime are Canalul, că tocmai treceam pe lângă el, și tot tu ai adăugat că ești „sigură” că n-are cum să fie adânc, „maxim pân’ la genunchi, ca Someșul”. Eu ți-am zis că brațul principal are șapte metri, iar cel secundar, cinci, iar tu te-ai revoltat cu toată forța maghiarității din tine: „Imposibil să fi făcut românii așa ceva!”. Eu am vrut să-ți explic că majoritatea muncitorilor erau militari de la „diribau”, adică minoritari etnici și confesionali, dar ai refuzat să m-asculți, pe motiv că „ce e aia diribau, nu există-așa ceva”. Nu, nu mai exista, atunci în 1996, dar existase bine-mersi până-n 1989 și reușise să nenorocească zeci de mii de oameni (paranteză pentru cititorii revistei: „diribau” nu este un acronim, ci un termen păstrat în limbă din timpul războiului, când o firmă germană „de construcții” – der Bau - angajase oameni din toată România pentru diverse lucrări: faimoasele cazemate din Vama Veche, Doi Mai, Popasul Pescarilor, Trei Papuci și din multe alte locuri, de acești primi „diribau” au fost făcute).

Sper că e clar că-n alea de la două ore petrecute la terasa L’Alchimiste n-am apucat să spun o silabă, da? Am ascultat tot felul de „noutăți” ce datau de-un deceniu, maxim două (că ea a divorțat; că și Larisa a divorțat – wtf is Larisa?!, m-am mirat, a, da, o blondă creață din Vama Veche; că Dézsi a lucrat câțiva ani la Budapesta, dar n-a căutat-o niciodată, ce porc cu „P” mare – altă noutate, Dézsi cu mine lucrase, iar de căutat n-a căutat-o pentru că i-am spus eu să n-o caute; că Ernő și-a deschis un dojo al lui – aflasem, tot facebookul aflase; că mătușă-sa a murit și i-a lăsat casa; că…). 

M-am ridicat și-am plecat. Nu mai puteam, înnebuneam. Am plătit la bar pentru ambele consumații și-am luat-o urgent la trap. După care m-am întors, prelins pe lângă ziduri, să-mi recuperez telefonul uitat la încărcat. (L’Alchimiste, a treia seară)

***

Mare masă mare la berărie, la Klausenburger, sâmbătă seara, la care am ajuns foarte târziu, practic la spartul târgului, dar era să n-ajung deloc! Să vedeți: nu, că după examen să ieșim la masă, toți colegii, să sărbătorim succesul (mă rog, asta cu succesul… am unele dubii… am văzut eu multe examene luate cu brio, mai ales examene auto, care au avut ulterior consecințe, cum să spun, nu chiar fericite). Bine, mă, să ieșim. Ați făcut rezervare? A, nu, Mihăiță, ce rezervare, imposibil să nu găsim! M-am îngălbenit la telefon: băi, voi sunteți în mintea voastră? Azi e derby, joacă Universitatea cu Sănătatea (s-a terminat 2-1, da’ primul gol a fost din penalty discutabil – nota mea), unde găsiți o masă liberă de 15 persoane, seara?! Taci, Mihăiță, că găsim. Am plâns, m-am lamentat, mi-am pus poalele-n cap, am profețit („jeremiad” se cheamă asta-n engleză, de unde să știe ei, săracii?), dar în final i-am convins: au rezervat la Klausenburger.

Aș fi ajuns, n-aveam grețuri, dar în Piață, cum traversam, am dat nas în nas c-o localnică, mi-a sărit de gât, ne-am așezat oleacă la depănat amintiri: ce mai faci, Mihăiță, ce-ai mai făcut, care este viața ta, da’ chiar, de când nu ne-am mai văzut?! Am făcut un calcul rapid în minte: 2018 minus 1996 egal 22. De ani. Taci că-i bine. Am deschis gura să zic și eu ceva, n-am apucat: știi, Mihăiță, eu am divorțat acum zece ani, era un nemernic etc. De-abia am scăpat.

De-acum era noapte, iar eu trebuia să rog 15 bucureșteni piliți să-mi explice unde-i berăria. Un clujean mi-ar fi spus „E-n Iulius Mall, la ultimul etaj”, dar nu s-a născut bucureșteanul capabil de-o asemenea frază simplă; în schimb, am fost ghidonat să urmez „linia tramvaiului care cade-n Someș”, ceea ce m-a derutat total, printre altele și fiindcă habar n-aveam că Boc își îneacă tramvaiele-n Someș, probabil cu călători cu tot, să știe-o treabă. Tot localnicii m-au ajutat, am urcat în sfârșit (pe scări!), m-am așezat modest într-un colț și-am deschis larg ambele pavilioane auriculare. Râdem, glumim, da’ meseria-i meserie!

Incredibil câte prostii spun oamenii la bere. Am tras ce-am tras cu urechea, am înțeles că nu scot nimic util de la ei și-am trecut și eu pe halbe de-un litru, m-am înveselit. La plată, Andreea reflectează cu voce tare: „Incredibil câte prostii spui la bere, Mihăiță”. (Klausenburger, a treia seară)

articole publicate în numerele 17, 19, 20 și 23/2018 ale revistei Cațavencii