Băieții te primesc cu reținere, dar cu ușurare, că acum masa-i echilibrată: doi unguri și doi români. Echilibrată pe dracul: Victor vorbește o maghiară fără cusur, dar din politețe nu ești lăsat pe dinafară, nici de ei, nici de fata care aduce berile (nemțoaică, de felul ei). Ești căpiat de foame, iei un burger „Klausen” (sau el foarte bun, sau foamea foarte cavernicolă), apoi iei seama la ce se discută: Victor îi explică lui Miklós diferențele de vocabular dintre estonă și finlandeză, deși admite cinstit că structura gramaticală e aproape aceeași („Pot face comparația cu româna și spaniola”, zice el. Ca om speriat de telenovele ca de dracul, comparația ți se pare ușor tembelă). După ce vinul și berea își fac treaba, se trece bunînțeles pe politică, iar tu asculți în română argumente pasionale pro și contra Viktor Orbán, fără să te bagi, că nu-i politica ta. Victor citește pe net și traduce din estonă un articol despre alegerile din 8 aprilie. Ăsta-i Clujul (Klausen Pub, prima seară).
***
Nu merge nici dracul la Bistro Olimp de pe strada Observatorului, și pe bună dreptate: ce să caute turiștii în Zorilor? Da, aceeași întrebare o poate pune un clujean despre Berceniul meu scump, și-ar fi la fel de încuietoare; cartierele-dormitor îs bune ca să dormi în ele, atât. De vizitat, nu le vizitează nimeni. Acuma, să nu credeți că eu sunt un fel Gică-contra, un snob de-a-ndoaselea, și fac turism în zone unde nu merge nimeni: în Zorilor aveam cazarea.
Acolo m-am văzut cu Moș și cu nevastă-sa, englezoaica (am mai scris de ea, tot așa, rar, că-i sensibilicoasă), la un cartof prăjit și-o bere. Berea a fost bună, proaspătă, la halbă (n-am scăpat de eternul „Ne scuzați dar a trebuit să schimbăm butoiul”), iar cartofii adevărați, din cartofi nu din praf, prăjiți în ulei nou și tăvăliți prin paprică și sare; totul a intrat foarte bine, n-am nimic de cârâit, se vede că oamenii de-acolo au făcut ceva eforturi cu noi.
Ce să vorbim, ce să vorbim, Moș e cam taciturn, engleza mea e rău ruginită de nefolosire, hai să-i povestim doamnei de „iarna lui Ceaușescu”, 1984 – 1985. Și zi-i, și zi-i, despre ce-au pătărănit cei din cartierele de blocuri (Zorilor, Berceni etc): cum au rămas întâi fără curent electric, apoi fără gaze, apoi fără încălzire centrală, apoi fără apă caldă menajeră, apoi fără apă deloc, apoi fără servicii de salubritate (nu-mi amintesc exact ordinea, nici nu contează). Cum și-au umplut oamenii căzile de baie cu zăpadă, ca să nu fie nevoiți să se cace printre blocuri. Cum au redescoperit virtuțiile traiului țărănesc: culcarea devreme, toți într-o singură cameră și într-un singur par, să-și țină de cald cu răsuflarea, ca oile-n saivan. Cum au mâncat eco, doar alimente care puteau fi gătite pe primus (atunci au avut vânzări-record magazinele cu articole de camping). Tot lucruri de astea, cu care speram s-o uimesc pe englezoaică, dar nu mi-a mers, c-avea și ea povești dintr-un trecut prea greu de crezut astăzi: „Meehi, tu știi că atunci când maică-mea era gravidă cu mine, toți londonezii fumau în metrou?”.
Îmi pusese capac. N-aveam ce zice. Ca să nu rămân prost, i-am dat ghes lui Moș, să zică și el ceva. Moș: „A fost cea mai frumoasă iarnă din toată viața mea”. Mda, uitasem că Moș copilărise la țară. Sat necooperativizat. (Bistro Olimp, a doua seară)
***
Să zicem că te întâlnești, din cea mai pură întâmplare-ntâmplătoare, cu cineva în Piața Unirii din Cluj; ce mai e de spus? Ce mai e de spus după 22 de ani? Eu credeam că la o fază ca asta nu mai e nimic de spus, dar uite că m-am înșelat.
Ce-aș fi spus eu, dac-aș fi apucat să deschid gura: nu ne-am despărțit pentru că tu erai unguroaică și eu român, ci pentru amândoi fuseserăm educați s-avem dreptate. Când ești tânăr și „ai dreptate”, nu iese bine. Mai ții minte prima ceartă, în trenul Mangalia – Cluj? Da, exact. Tu m-ai întrebat ce adâncime are Canalul, că tocmai treceam pe lângă el, și tot tu ai adăugat că ești „sigură” că n-are cum să fie adânc, „maxim pân’ la genunchi, ca Someșul”. Eu ți-am zis că brațul principal are șapte metri, iar cel secundar, cinci, iar tu te-ai revoltat cu toată forța maghiarității din tine: „Imposibil să fi făcut românii așa ceva!”. Eu am vrut să-ți explic că majoritatea muncitorilor erau militari de la „diribau”, adică minoritari etnici și confesionali, dar ai refuzat să m-asculți, pe motiv că „ce e aia diribau, nu există-așa ceva”. Nu, nu mai exista, atunci în 1996, dar existase bine-mersi până-n 1989 și reușise să nenorocească zeci de mii de oameni (paranteză pentru cititorii revistei: „diribau” nu este un acronim, ci un termen păstrat în limbă din timpul războiului, când o firmă germană „de construcții” – der Bau - angajase oameni din toată România pentru diverse lucrări: faimoasele cazemate din Vama Veche, Doi Mai, Popasul Pescarilor, Trei Papuci și din multe alte locuri, de acești primi „diribau” au fost făcute).
Sper că e clar că-n alea de la două ore petrecute la terasa L’Alchimiste n-am apucat să spun o silabă, da? Am ascultat tot felul de „noutăți” ce datau de-un deceniu, maxim două (că ea a divorțat; că și Larisa a divorțat – wtf is Larisa?!, m-am mirat, a, da, o blondă creață din Vama Veche; că Dézsi a lucrat câțiva ani la Budapesta, dar n-a căutat-o niciodată, ce porc cu „P” mare – altă noutate, Dézsi cu mine lucrase, iar de căutat n-a căutat-o pentru că i-am spus eu să n-o caute; că Ernő și-a deschis un dojo al lui – aflasem, tot facebookul aflase; că mătușă-sa a murit și i-a lăsat casa; că…).
M-am ridicat și-am plecat. Nu mai puteam, înnebuneam. Am plătit la bar pentru ambele consumații și-am luat-o urgent la trap. După care m-am întors, prelins pe lângă ziduri, să-mi recuperez telefonul uitat la încărcat. (L’Alchimiste, a treia seară)
***
Mare masă mare la berărie, la Klausenburger, sâmbătă seara, la care am ajuns foarte târziu, practic la spartul târgului, dar era să n-ajung deloc! Să vedeți: nu, că după examen să ieșim la masă, toți colegii, să sărbătorim succesul (mă rog, asta cu succesul… am unele dubii… am văzut eu multe examene luate cu brio, mai ales examene auto, care au avut ulterior consecințe, cum să spun, nu chiar fericite). Bine, mă, să ieșim. Ați făcut rezervare? A, nu, Mihăiță, ce rezervare, imposibil să nu găsim! M-am îngălbenit la telefon: băi, voi sunteți în mintea voastră? Azi e derby, joacă Universitatea cu Sănătatea (s-a terminat 2-1, da’ primul gol a fost din penalty discutabil – nota mea), unde găsiți o masă liberă de 15 persoane, seara?! Taci, Mihăiță, că găsim. Am plâns, m-am lamentat, mi-am pus poalele-n cap, am profețit („jeremiad” se cheamă asta-n engleză, de unde să știe ei, săracii?), dar în final i-am convins: au rezervat la Klausenburger.
Aș fi ajuns, n-aveam grețuri, dar în Piață, cum traversam, am dat nas în nas c-o localnică, mi-a sărit de gât, ne-am așezat oleacă la depănat amintiri: ce mai faci, Mihăiță, ce-ai mai făcut, care este viața ta, da’ chiar, de când nu ne-am mai văzut?! Am făcut un calcul rapid în minte: 2018 minus 1996 egal 22. De ani. Taci că-i bine. Am deschis gura să zic și eu ceva, n-am apucat: știi, Mihăiță, eu am divorțat acum zece ani, era un nemernic etc. De-abia am scăpat.
De-acum era noapte, iar eu trebuia să rog 15 bucureșteni piliți să-mi explice unde-i berăria. Un clujean mi-ar fi spus „E-n Iulius Mall, la ultimul etaj”, dar nu s-a născut bucureșteanul capabil de-o asemenea frază simplă; în schimb, am fost ghidonat să urmez „linia tramvaiului care cade-n Someș”, ceea ce m-a derutat total, printre altele și fiindcă habar n-aveam că Boc își îneacă tramvaiele-n Someș, probabil cu călători cu tot, să știe-o treabă. Tot localnicii m-au ajutat, am urcat în sfârșit (pe scări!), m-am așezat modest într-un colț și-am deschis larg ambele pavilioane auriculare. Râdem, glumim, da’ meseria-i meserie!
Incredibil câte prostii spun oamenii la bere. Am tras ce-am tras cu urechea, am înțeles că nu scot nimic util de la ei și-am trecut și eu pe halbe de-un litru, m-am înveselit. La plată, Andreea reflectează cu voce tare: „Incredibil câte prostii spui la bere, Mihăiță”. (Klausenburger, a treia seară)
articole publicate în numerele 17, 19, 20 și 23/2018 ale revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu