Correspondances

Aterizezi pe „Avram Iancu” vineri dimineața, începi să-ți bați capul cu ce-ajungi în centru, iată că nu mai este nevoie, Șerban și Cătălin te înhață cu tot cu bagaj și te lasă la primărie, pe Moților, de unde te preia Fane, care te lasă pe malul Someșului, pe Muzicescu, unde are el treabă cu Alex, cățărătorul, la care urmează să locuiești (Alex e băimărean, a lucrat mult „pe Londra”, aveți imediat vorbe în comun). Îi lași în treaba lor (inspectează copacii de pe Splai și din parcul Bărnuțiu) și bagi un periplu dement de vreo șase ore, pe Parcul Rozelor – Canalul Morii – Plopilor – Primăverii – Izlaz – Câmpului – Făgetului – Ionesco – Lunii – Pădurii, unde-i ogeacul lui Alex, care, evident, nu-i acasă. Te întorci extenuat pe Frunzișului, la yard (aproximativ: „atelier în aer liber”) unde Alex stă de povești c-un italian și c-un sas de-al nostru, unul Loți, care lucrează „pe Luxemburg”; îți dă cheile, scuzându-se cu râsete, și iar o iei iar cu pasul la deal, ajungând la ogeac pe Observatorului și Rapsodiei (acum ai învățat locurile). Zaci un sfert de ceas, cât să te enervezi că soarele îți bate fix în cap și jaluzele nu-s, apoi cobori pe Lunii, Meteor, Republicii, până-n Grădina Botanică, că și asta trebuie văzută odată și-odată (de fiecare dată ai sărit-o, că era altceva mai urgent). Pleci de-aici spre seară, cobori iar, Republicii, Șincai, Isac, Fulicea, Chinezu, Clemenceau. Aici e. Enfin!

Băieții te primesc cu reținere, dar cu ușurare, că acum masa-i echilibrată: doi unguri și doi români. Echilibrată pe dracul: Victor vorbește o maghiară fără cusur, dar din politețe nu ești lăsat pe dinafară, nici de ei, nici de fata care aduce berile (nemțoaică, de felul ei). Ești căpiat de foame, iei un burger „Klausen” (sau el foarte bun, sau foamea foarte cavernicolă), apoi iei seama la ce se discută: Victor îi explică lui Miklós diferențele de vocabular dintre estonă și finlandeză, deși admite cinstit că structura gramaticală e aproape aceeași („Pot face comparația cu româna și spaniola”, zice el. Ca om speriat de telenovele ca de dracul, comparația ți se pare ușor tembelă). După ce vinul și berea își fac treaba, se trece bunînțeles pe politică, iar tu asculți în română argumente pasionale pro și contra Viktor Orbán, fără să te bagi, că nu-i politica ta. Victor citește pe net și traduce din estonă un articol despre alegerile din 8 aprilie. Ăsta-i Clujul (Klausen Pub, prima seară). 

***

Nu merge nici dracul la Bistro Olimp de pe strada Observatorului, și pe bună dreptate: ce să caute turiștii în Zorilor? Da, aceeași întrebare o poate pune un clujean despre Berceniul meu scump, și-ar fi la fel de încuietoare; cartierele-dormitor îs bune ca să dormi în ele, atât. De vizitat, nu le vizitează nimeni. Acuma, să nu credeți că eu sunt un fel Gică-contra, un snob de-a-ndoaselea, și fac turism în zone unde nu merge nimeni: în Zorilor aveam cazarea.

Acolo m-am văzut cu Moș și cu nevastă-sa, englezoaica (am mai scris de ea, tot așa, rar, că-i sensibilicoasă), la un cartof prăjit și-o bere. Berea a fost bună, proaspătă, la halbă (n-am scăpat de eternul „Ne scuzați dar a trebuit să schimbăm butoiul”), iar cartofii adevărați, din cartofi nu din praf, prăjiți în ulei nou și tăvăliți prin paprică și sare; totul a intrat foarte bine, n-am nimic de cârâit, se vede că oamenii de-acolo au făcut ceva eforturi cu noi.

Ce să vorbim, ce să vorbim, Moș e cam taciturn, engleza mea e rău ruginită de nefolosire, hai să-i povestim doamnei de „iarna lui Ceaușescu”, 1984 – 1985. Și zi-i, și zi-i, despre ce-au pătărănit cei din cartierele de blocuri (Zorilor, Berceni etc): cum au rămas întâi fără curent electric, apoi fără gaze, apoi fără încălzire centrală, apoi fără apă caldă menajeră, apoi fără apă deloc, apoi fără servicii de salubritate (nu-mi amintesc exact ordinea, nici nu contează). Cum și-au umplut oamenii căzile de baie cu zăpadă, ca să nu fie nevoiți să se cace printre blocuri. Cum au redescoperit virtuțiile traiului țărănesc: culcarea devreme, toți într-o singură cameră și într-un singur par, să-și țină de cald cu răsuflarea, ca oile-n saivan. Cum au mâncat eco, doar alimente care puteau fi gătite pe primus (atunci au avut vânzări-record magazinele cu articole de camping). Tot lucruri de astea, cu care speram s-o uimesc pe englezoaică, dar nu mi-a mers, c-avea și ea povești dintr-un trecut prea greu de crezut astăzi: „Meehi, tu știi că atunci când maică-mea era gravidă cu mine, toți londonezii fumau în metrou?”.

Îmi pusese capac. N-aveam ce zice. Ca să nu rămân prost, i-am dat ghes lui Moș, să zică și el ceva. Moș: „A fost cea mai frumoasă iarnă din toată viața mea”. Mda, uitasem că Moș copilărise la țară. Sat necooperativizat. (Bistro Olimp, a doua seară) 

***

Să zicem că te întâlnești, din cea mai pură întâmplare-ntâmplătoare, cu cineva în Piața Unirii din Cluj; ce mai e de spus? Ce mai e de spus după 22 de ani? Eu credeam că la o fază ca asta nu mai e nimic de spus, dar uite că m-am înșelat.

Ce-aș fi spus eu, dac-aș fi apucat să deschid gura: nu ne-am despărțit pentru că tu erai unguroaică și eu român, ci pentru amândoi fuseserăm educați s-avem dreptate. Când ești tânăr și „ai dreptate”, nu iese bine. Mai ții minte prima ceartă, în trenul Mangalia – Cluj? Da, exact. Tu m-ai întrebat ce adâncime are Canalul, că tocmai treceam pe lângă el, și tot tu ai adăugat că ești „sigură” că n-are cum să fie adânc, „maxim pân’ la genunchi, ca Someșul”. Eu ți-am zis că brațul principal are șapte metri, iar cel secundar, cinci, iar tu te-ai revoltat cu toată forța maghiarității din tine: „Imposibil să fi făcut românii așa ceva!”. Eu am vrut să-ți explic că majoritatea muncitorilor erau militari de la „diribau”, adică minoritari etnici și confesionali, dar ai refuzat să m-asculți, pe motiv că „ce e aia diribau, nu există-așa ceva”. Nu, nu mai exista, atunci în 1996, dar existase bine-mersi până-n 1989 și reușise să nenorocească zeci de mii de oameni (paranteză pentru cititorii revistei: „diribau” nu este un acronim, ci un termen păstrat în limbă din timpul războiului, când o firmă germană „de construcții” – der Bau - angajase oameni din toată România pentru diverse lucrări: faimoasele cazemate din Vama Veche, Doi Mai, Popasul Pescarilor, Trei Papuci și din multe alte locuri, de acești primi „diribau” au fost făcute).

Sper că e clar că-n alea de la două ore petrecute la terasa L’Alchimiste n-am apucat să spun o silabă, da? Am ascultat tot felul de „noutăți” ce datau de-un deceniu, maxim două (că ea a divorțat; că și Larisa a divorțat – wtf is Larisa?!, m-am mirat, a, da, o blondă creață din Vama Veche; că Dézsi a lucrat câțiva ani la Budapesta, dar n-a căutat-o niciodată, ce porc cu „P” mare – altă noutate, Dézsi cu mine lucrase, iar de căutat n-a căutat-o pentru că i-am spus eu să n-o caute; că Ernő și-a deschis un dojo al lui – aflasem, tot facebookul aflase; că mătușă-sa a murit și i-a lăsat casa; că…). 

M-am ridicat și-am plecat. Nu mai puteam, înnebuneam. Am plătit la bar pentru ambele consumații și-am luat-o urgent la trap. După care m-am întors, prelins pe lângă ziduri, să-mi recuperez telefonul uitat la încărcat. (L’Alchimiste, a treia seară)

***

Mare masă mare la berărie, la Klausenburger, sâmbătă seara, la care am ajuns foarte târziu, practic la spartul târgului, dar era să n-ajung deloc! Să vedeți: nu, că după examen să ieșim la masă, toți colegii, să sărbătorim succesul (mă rog, asta cu succesul… am unele dubii… am văzut eu multe examene luate cu brio, mai ales examene auto, care au avut ulterior consecințe, cum să spun, nu chiar fericite). Bine, mă, să ieșim. Ați făcut rezervare? A, nu, Mihăiță, ce rezervare, imposibil să nu găsim! M-am îngălbenit la telefon: băi, voi sunteți în mintea voastră? Azi e derby, joacă Universitatea cu Sănătatea (s-a terminat 2-1, da’ primul gol a fost din penalty discutabil – nota mea), unde găsiți o masă liberă de 15 persoane, seara?! Taci, Mihăiță, că găsim. Am plâns, m-am lamentat, mi-am pus poalele-n cap, am profețit („jeremiad” se cheamă asta-n engleză, de unde să știe ei, săracii?), dar în final i-am convins: au rezervat la Klausenburger.

Aș fi ajuns, n-aveam grețuri, dar în Piață, cum traversam, am dat nas în nas c-o localnică, mi-a sărit de gât, ne-am așezat oleacă la depănat amintiri: ce mai faci, Mihăiță, ce-ai mai făcut, care este viața ta, da’ chiar, de când nu ne-am mai văzut?! Am făcut un calcul rapid în minte: 2018 minus 1996 egal 22. De ani. Taci că-i bine. Am deschis gura să zic și eu ceva, n-am apucat: știi, Mihăiță, eu am divorțat acum zece ani, era un nemernic etc. De-abia am scăpat.

De-acum era noapte, iar eu trebuia să rog 15 bucureșteni piliți să-mi explice unde-i berăria. Un clujean mi-ar fi spus „E-n Iulius Mall, la ultimul etaj”, dar nu s-a născut bucureșteanul capabil de-o asemenea frază simplă; în schimb, am fost ghidonat să urmez „linia tramvaiului care cade-n Someș”, ceea ce m-a derutat total, printre altele și fiindcă habar n-aveam că Boc își îneacă tramvaiele-n Someș, probabil cu călători cu tot, să știe-o treabă. Tot localnicii m-au ajutat, am urcat în sfârșit (pe scări!), m-am așezat modest într-un colț și-am deschis larg ambele pavilioane auriculare. Râdem, glumim, da’ meseria-i meserie!

Incredibil câte prostii spun oamenii la bere. Am tras ce-am tras cu urechea, am înțeles că nu scot nimic util de la ei și-am trecut și eu pe halbe de-un litru, m-am înveselit. La plată, Andreea reflectează cu voce tare: „Incredibil câte prostii spui la bere, Mihăiță”. (Klausenburger, a treia seară)

articole publicate în numerele 17, 19, 20 și 23/2018 ale revistei Cațavencii

Meehi povestește (II)

E martie 2014. Am muncit pe canal, cu Rack și Fleur, la niște sălcii. Vremea a fost bună, ei s-au mișcat foarte bine, eu am bifat prima mea zi în care lucrez ca singur groundsman cu doi cățărători (de obicei se lucrează exact invers, cu un cățărător și doi oameni la sol); mai mult, în malul argilos al canalului, am avut șansa de-a găsi o bucată frumoasă de gresie engleză, șlefuită îndelung de eroziune, o piesă interesantă din punct de vedere geologic (nevastă-mea o folosește ca presse-papier, că nu i-a plăcut geologia la școală!).

Ne întoarcem spre yardul din Enfield, obosiți dar nu terminați, și cu chef de vorbă. Fleur: „Am înțeles că există niște tăblițe secrete de aur păstrate în sfânta mânăstire Sfântul Nicolae din Sinaia, pe care nimeni n-a putut să le citească vreodată, și că numai anumiți oameni ai Sfintei Biserici au voie să le vadă. E adevărat, Meehi, tu ce știi?”. 

Îi spun că știu despre ce e vorba, dar că tăblițele sunt niște falsuri grosolane, nimeni nu le-a luat în serios. Îi aduc și argumente, dar îmi este clar că Fleur nu mă mai ascultă, pentru că n-are încredere în judecata mea, i se pare coruptă, orbită de prejudecăți. Poate că are dreptate, poate că nu; esențial e că l-am pierdut ca interlocutor, iar pe Rack nu-l interesează subiectul, nu vede cu ce l-ar ajuta pe el tăblițele alea, falsuri sau nefalsuri. Scuipe pe sine!

Ce ar fi trebuit să-i spun lui Fleur, dar nu i-am spus atunci, pentru nu aveam imaginea completă, este povestea tăblițelor. Nu să-l dezamăgesc de la început și el să-și lase mintea să se închidă, ca o pleoapă somnoroasă, peste ochiul creierului! Să vedem ce avem.

Avem 35 de tăblițe de plumb, păstrate la Muzeul de Arheologie din București, inscripționate cu litere grecești și încrustate cu anumite imagini, destul de stângaci executate. Nu există vreo mânăstire cu hramul Sfântului Nicolae în Sinaia, cea mai apropiată fiind în Predeal. În Sinaia avem legenda tăblițelor:

„În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, [...] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță – tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur – a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargiu domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația locală și jandarmi, în cea mai mare taină, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterității au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de autoritățile locale, la atelierul [...] fabricii de cuie. Facsimilele au fost păstrate la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia”. 

Acest text a apărut prima dată în 1999, la pagina 134, în cartea „Dacii vorbesc. Introducere în tracologie”, scrisă de Iordache și Bălaș Moldovan, la editura Semne (care acum nu mai există, a fost cumpărată de Grupul Editorial Artemis). Ca sursă a informației citate mai sus, autorii dau „o tradiție orală foarte serioasă”. Punct. Adică dintr-o tradiție orală au aflat ei (în 1999) că în anul 1875, cu ocazia construirii etc, etc, etc... !

Ce există concret: 35 de tăblițe de plumb, de origine necunoscută, dintre care 34 sunt rectangulare (pătrate sau dreptunghiulare) și una rotundă. Majoritatea sunt acoperite cu litere grecești târzii, iar pe câteva sunt și litere ce nu fac parte din vreun alfabet cunoscut. Cele mai multe tăblițe au „ilustrații” cu soldați, regi, temple, cetăți etc. Materialul tăblițelor a fost analizat la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, cu rezultat clar: datează din secolul 19. 

Ceea ce n-ar avea nicio importanță, conform legendei: când săpau pentru fundațiile Castelului Peleș, lucrătorii ar fi găsit un tezaur de 200 de tăblițe de aur, care a fost imediat confiscat de regele Carol I. Regele a dat tăblițele la topit și cu aurul rezultat din acest act de vandalism a reușit să termine construcția castelului, ale cărei fonduri deja se epuizaseră. Dar a dat ordin ca 35 din cele 200 de tăblițe să fie copiate în plumb, iar aceste copii au ajuns până la noi; asta explică de ce plumbul din care sunt făcute este contemporan cu regele Carol I, și nu cu dacii. Esențial este, deci, ce anume scrie pe ele. Dar ce scrie?

Nu mă pricep, așa că îi dau cuvântul lui Dan Alexe: „Plăcuțele de la Sinaia – un fals grosolan. Apoi, chiar dacă dacii puteau călători în timp și în spațiu, cum scriu sectanții cei mai exaltați, „scrierea dacă” de pe celelalte plăcuțe, cele metalice de la Sinaia, rămâne tot un fals grosolan. Dacopații țipă, de când pot publica liber în presă și pe internet, că o conspirație de trădători de țară refuză să studieze „plăcuțele de la Sinaia”, scrise în minunatul alfabet al dacilor. Unii exaltați au publicat chiar și cărți anunțând că le-au „descifrat”! Nu știm ce vor să zică acei oameni prin „descifrare”. „Scrierea” tăblițelor de la Sinaia, lesne de citit, nu e altceva decât alfabetul grecesc atic-ionic, trântit acolo alandala și căruia falsificatorii i-au adăugat pe unele plăcuțe un M etrusc pe care dacii nu-l puteau cunoaște.

Falsul e grosolan din toate punctele de vedere. Regularitatea desenului literelor face total implauzibilă ideea că s-ar fi putut scrie fără separare între cuvinte (cuvintele sunt în scriptio continua, fără spații între cuvinte). Acele „cuvinte” care pot fi decupate în text sunt și ele neverosimile: de pildă, „Sarmato”, vizibil pe-a plăcuță, n-are ce să caute acolo. Dacii, vecini cu cei pe care-i numim noi astăzi „Sarmați”, le-ar fi zis Sauro-mati... Aceia erau de limbă iraniană, de unde etnonimul lor: Sauro-ceva – care venea de la iranianul sauro = negru (în persana modernă, siyah).

Dacopații nu știu însă nici măcar să folosească un dicționar al limbii române, ba pe deasupra nu prea vorbesc alte limbi în general, altfel ar recunoaște pe plăcuțele lor cuvinte împrumutate de română de-a lungul secolelor din greacă și din limbile slave vecine și care nu pot prin urmare proveni din misterioasa limbă dacă. Tentativele lor de „descifrare” sunt de un uriaș umor involuntar. Astfel, într-o „descifrare” publicată pe internet a frazelor „dacice” de pe acele falsuri care sunt plăcuțele de la Sinaia, găsim termeni din creștinismul grec și slavon, precum „schit” (altfel zis, dacii aveau schituri!), apoi verbe intrate în română din greaca modernă („a sosi”!), iar una dintre ele pare a spune că fetele dacilor purtau „coc” (venit la noi, de fapt, din franțuzescul coque).

Acești taraboste și pileati auto-impovizați lingviști ar face bine să-și cumpere măcar un DEX și să învețe să-l folosească. Acolo, în dicționar, în josul fiecărui cuvânt, vor găsi un rând care începe cu „Etim.” = originea și istoria cuvântului. Majoritatea etimologiilor din DEX sunt exacte. O simplă verificare a originii cuvintelor i-ar scuti pe dacopați să mai scrie aberații clinice și să introducă în „limba dacilor” turcisme și slavonisme. La fel, niciunuia dintre acești sectanți nu-i trece prin cap să-i ofere cititorului o cheie hermeneutică. Altfel zis: prin ce metodă au ajuns ei la descifrare și prin ce raționament au dedus că, de pildă, ROTOPENEOMATE, de pe una din tăblițe, ar însemna COMANDANȚI STĂPÂNI DE ROATE?!

Ca dovadă internă, filologică, a faptului că tăblițele sunt un fals e și faptul că în alfabetul folosit pe ele, care nu e altul decât cel grecesc, numele Burebista apare scris BΩEPOBΥΣΤΩ... cu Y pentru I! Capulzanul care a fabricat plăcuțele, nefiind filolog, ignora faptul că în greaca veche, ante-bizantină, Y reprezenta vocala u, iar nu i, ca astăzi. Ulterior, în atică, și apoi în koiné, în limba greacă comună, Y a devenit fonetic Ü, ca apoi să sfârșească în i de azi după perioada bizantină. Așa se dă de gol un falsificator necunoscător al ABC-ului studiilor elenice: folosește greșit o literă antică atribuindu-i valoarea fonetică de azi.

În sfârșit, pe aceeași plăcuță mai vedem în partea dreaptă un șarpe copiat de pe logourile moderne ale farmaciilor, în mijloc, jos, o figură a lui Cristos cu aripi, inspirată dintr-un manual de arhitectură a catedralelor bizantine, în vreme ce siluetele de soldați cu scuturi care umplu friza de jos sunt copiate de pe vase antice grecești. Ne vine să strigăm: Gebeleizis, cam puturos acest copy-paste din plumb!” (Dacopatia și alte rătăciri românești, de Dan Alexe, editura Humanitas, ISBN 978-973-50-4833-4, paginile 83-85).

Un ultim amănunt, care-mi trece acum prin cap și chiar mă mir că nu l-am citit la alții: povestea cu plăcile de aur care mai întâi au apărut și pe urmă au dispărut (dar au rămas copiile) este tot un copy-paste, după Joseph Smith, întemeietorul religiei mormone, după „momentul” 1823 (îngerul îi spune să dezgroape niște plăci de aur, acoperite cu o scriere misterioasă, plăci pe care Joseph le traduce, nu se știe cum, iar după ce termină traducerea vine îngerul și-i ia plăcile înapoi). Măcar în afacerea asta cu plăcuțele de la Sinaia, noi dacopații tot avem ceva concret, niște obiecte pe baza cărora să discutăm, dar mormonii n-au nimic!. Pentru cine are chef să dezvolte paralela într-un articol serios („Plăcuțele de Aur ale dacopaților vs. Plăcile de Aur ale mormonilor”?!), iată un link de informare: https://en.wikipedia.org/wiki/Golden_plates