Drag-al neichii Făgăraș, mi-e dor de tine

Gropile Boarcășului: „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. Trei oameni ai muntelui mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte, dar bunînțeles că eu am știut mai bine: am coborât de pe Vârful Roșu și-am campat direct în Gropi: o frumusețe! Mici ochiuri de apă cu pajiști lângă ele, trupuri de jnepeniș (multe, multe), pârâiașul care susura printre ele, într-un cuvânt, raiul, paradisul, jannah, cum se zice la noi la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Am dat rucsacii jos din cârcă, Dottore și cu mine, am scos sticlele de vodcă și-am băgat mare.

Ajunseserăm devreme, cald, frumos, vodca ni s-a scurs direct în creiere, hai să băgăm și-o scaldă, să ne răcorim. Am ales un lăcușor mai peruziu, așa (nu știu, există cuvântul ăsta? Florin Iaru, opinie?), ne-am bălăcit ca purceii, ne-am bătut cu noroi scos de pe fundul apei, a fost foarte frumos. Am ieșit, am dat să ne ștergem cu prosoapele, hop că apusese soarele; de pe vale urca frigul, printre jnepeni. N-am avut termometru, dar cred că temperatura a scăzut cu douăzeci de grade într-o jumătate de oră, nu-mi amintesc să fi pățit vreodată pe munte așa ceva. Cu degetele înțepenite, învinețiți, clănțănind ca malaricii, am întins cortul cu chiu și vai; ne-a luat de trei ori mai mult timp decât în mod normal. Ce să mai faci supa, ne-am băgat direct în sacii de dormit, am ronțăit niște salam de biscuiți, am tremurat până ne-am încălzit cât de cât, am reușit în cele din urmă să adormim cu glugile trase peste căpățâni, numai câte-o nară am lăsat afară din sac, că era urgie. Distracția a continuat în timpul nopții, că vodca este diuretică, trebuia să ieșim afară să facem pipi, că doar nu era să facem în cort. Da, noaptea este frig pe munte, asta-i regulă, dar nici în halul ăla! Nu are voie o noapte de august să fie în asemenea hal de canceroasă, așa ceva ar trebui interzis prin lege! „Și ție ți-au curs lacrimi din ochi azi-noapte, la pipi?”, m-a-ntrebat el dimineață. „Lacrimi? Alea nu erau lacrimi, erau boabe de grindină, ce mi se scurgea mie din ochi!”. „Și mie la fel. Fir-ar ale dracului de Gropi!”.

Abia pe la 11 a ajuns soarele și deasupra cortului nostru, de-am reușit să începem echiparea; în câteva minute muream de cald, ne sufocam, parcă eram două broaște fierte într-un pahar Berzelius. Am strâns, am vrut să plecăm; pleacă dacă poți! În Gropi e ușor să intri, dar este aproape imposibil să ieși înapoi în creastă, că nu se vede nimic de jnepenișurile alea. Bătrânii ne spuseseră că există o potecă, am căutat-o, am găsit-o, am ieșit. După 80 de minute.

***

Lacul Sărății: pe de-o parte, trebuie precizat că Lacul Sărății este unul dintre cele mai frumoase locuri de campare din toți munții noștri, probabil intră în top trei; pe de altă parte, iar trebuie precizat că Lacul Sărății nu există. Adică nu e lac. E-o pajiște perfectă, netedă ca masa, înierbată de zici că Dumnezeu personal are de gând să tragă un pui de somn acolo, cu apă la îndemnă (pârâul Sărății) și nu prea cunoscut de turiști (mă rog, până la textul ăsta, ierte-mă bătrânii muntelui pentru ce fac acum). Acolo a fost un lac, alimentat de pârâu și drenat tot de pârâu, dar s-a tot colmatat de-a lungul timpului, până s-a umplut de tot cu sedimente cărate de apă din Custura Sărății, iar peste el a crescut stratul ăla de iarbă grasă de care ziceam mai sus. De ce nu-l știu turiștii? Habar n-am. Ce, eu îl știam până anul trecut? Iar ca mine mai sunt și alții, mulți, majoritatea.

Ceea ce vreau eu de fapt nu este să vă-nvăț de-un spațiu perfect de pus cortul, ci să mă laud ca neamul prost: să pleci (la prima oră, admit) de la cabana Podragu și să campezi seara sub Custură este o ispravă extraordinară, care îmi ridică nasul foarte, foarte sus (și-așa-s oleacă umflat în pene din fabricație, iar din 2017 încoace nici nu se mai poate discuta cu mine pe tema „Cel mai lung traseu parcurs într-o singură zi”). Orice om normal – adică orice oameni normali, că nu eram singur, eram cu Dottore – merge de la Podragu la Capra (traseu de-o zi), de la Capra la Călțun (traseu de-o zi), și de la Călțun la Avrig (Lacul Avrig, nu orașul Avrig, fost „Freck”, pe vremea când strămoșii președintelui nu plecaseră cu cățel, cu purcel în Germania). Custura este aproximativ la jumătatea distanței dintre Călțun și Avrig, așa că ceea ce-am parcurs noi, Dottore și cu mine, într-o singură zi, este un traseu de două zile jumătate; poate c-avem oarecum dreptul să ne dăm rotunzi ca mingea de baschet, heya?

Adevăru-adevărat este că eu mă ofilisem. De la Lacul Capra am propus să coborâm la cabană, la Bâlea (bere, mici etc), dar Dottore nu și nu. De la Călțun – la care am ajuns mânat de la spate ca oaia Bisisica – n-am vrut să mă urnesc nici mort, i-am zis să se ducă învârtindu-se, că eu acolo rămân, în refugiu, nici cortul nu voiam să-l întind, așa de obosit eram, dar Dottore nu și nu. A încercat tot felul de fițe ca să mă convingă, i-am zis să nu mai dea din gură că face curent, dar el de colo: „Nu ziceai că ai nevoie să-ți dau niște bani cu împrumut?”. M-am ridicat de jos cu lacrimi în ochi și-am mers mai departe.

articole publicate în numerele 24 și 25 pe 2018 ale revistei Cațavencii

Căliman reloaded

Șaua Voivodesei: nu este absolut nicio șmecherie, niciun catch, nimic. Traseul de creastă începe din satul Păltiniș, trece prin fânețele oamenilor (ei, ca proprietari, le zic „curți”; eu, ca turist, le zic „fânețe”. Da, există o tensiune între localnici și munțomani, dar cu vorba bună se poate rezolva orice diferend. Oamenii nu-s bătuți în cap, ceea ce, vai, nu pot spune și despre turiști...) și urcă niște pante foarte blajine, care parcă nu se mai termină, întrerupte de la un timp de mici trupuri de pădure. Nu e deloc provocator. Mergi ca boul toată ziua prin soare, mult, nu știu cât, mult: 20 de kilometri, poate 25, ceva de genul ăsta. Dacă mai ești și mahmur, îți blestemi atât zilele, cât și textul ăsta, care te-a pus pe drumuri. 

Când noi trei (San, Dottore și cu mine) am ajuns în Șaua Voivodesei, am decis că mai departe nu facem niciun pas, că locul era „minunat pentru campare”. Dar nu e minunat deloc: șaua e deschisă, n-ai unde te refugia în caz de furtună, iarba-i plină de golomoațe și Călimanul e plin de dihănii (alte specii nu ne interesează, dar mistreții și urșii nu sunt chiar prietenii camperilor). Colac peste pupăză, nu e apă – deși pe hartă scrie că e. Atunci a început circul. 

Eu mai fusesem în Căliman cu vreo 12 ani înainte, într-o traversare solitară, din Toplița până în Vatra Dornei (aventură riscantă, idioată, tipic adolescentină), lucru de care eram foarte mândru; cei doi pitpalaci, însă, contestau vehement realitatea acestei traversări: „Taci, bă, că n-ai fost! Minți ca porcii, n-ai făcut niciun fel de traversare! Că dac-ai fi făcut, aveai poze! Așa, mersi...” (într-adevăr, pe vremea aia eram atât de sărac, că n-avusesem bani de-un aparat foto. N-aveam nicio dovadă din isprava vieții mele!). Eu o țineam pe-a mea („Ba am fost! Sunteți doi proști” etc), ei, langa pe-a lor („Pinocchio, Neznaika, Buratino, Munchausen!”), până m-au supărat de-a binelea și i-am pedepsit în cel mai crud mod cu putință: am intrat în greva tăcerii. Mocofanii au încercat fel și fel de lingușeli, de agereli, dar nu le-a mers: s-au dus singuri să caute izvorul. Nu l-au găsit, bunînțeles. S-au mai dus o dată, când au văzut că eu chiar îi ignor, de data asta desfășurați în „pieptene”, doar-doar l-or găsi, dar s-au întors mofluzi. I-am obligat să-și ceară scuze, m-am urnit personal, am căutat sub creasta nordică, l-am găsit în mai puțin de-o oră, am adus apă, dar doar ca s-aud: „Uite, bă, c-a găsit izvorul! Bravo, bă! Da’ tot nu te credem, măi Păcală”.

***

Lacul Rețițiș: nimeni nu prea întinde cortul la lac, la Rețițiș, ceea ce-i păcat (locul este foarte frumos), dar mai toată lumea preferă să urce până la stația meteo, să rămână acolo peste noapte. Mister? Nicidecum. Cămăruțele oribile de la Stație sunt mai atractive decât cerul înstelat de la lac pentru simplul motiv că de-acolo poți să cumperi băutură, pe când pe tăpșanul de lângă lac trebuie să bei ce-ai cărat cu spinarea, și mulți sunt mult mai lacomi de-atât. În ceea ce ne privește, am ales varianta „lac” fără să ezităm: aveam alcool  de cereale, d-ăla de 96 de grade. Subțiat cu apă din lac și cu dres cu zeama de la dulceața de nuci verzi, era numai bun. „Cocktail Rețițiș”, a se consuma cu măsură.

Când era aproape noapte, lângă noi a ajuns încă o trupă de munțomani, care au venit să ne salute; le-am spus că nu vorbim maghiara, dar că putem să ne exprimăm satisfăcător în română, engleză sau franceză, depinde ce le cade mai bine. Au ales româna, râzând, spre marea mea tristețe (speram să fi fost budapestani, să îmi povestească oleacă despre ce mai face orașul meu), și-am stat puțin de vorbă, până s-au lămurit că suntem serioși, știm ce-ai aia „parc național” și care-s regulile de campare și de purtare, așa în general. Și-au ales locuri de cort, mai puțin bune ca ale noastre (veniserăm primii, luaserăm crema), au mâncat și-au trecut și ei la treabă: palincă de Miercurea Nirajului.

Era o seară bună, se-anunța o noapte caldă (căldarea Rețițiș e destul de ferită dinspre nord, dar niciodată nu poți să știi. Uneori vine câte o pală de aer glacial de oriunde, din orice punct cardinal), numai c-au început să se audă niște sunete ciudate. Am tăcut și noi, și salvamoniștii maghiari. Sunetele veneau din vale, se auzeau tot mai clar, se apropiau. După câteva minute, n-am mai avut nicio îndoială: zgomote de motor diesel, de manele și de bețivi. Au apărut, în cele din urmă: un tractor cu remorcă, încadrat de câteva ATV-uri. Era un party de muncitori forestieri care urcau prin Parcul Național Căliman, off-road, la lumina lunii și-a farurilor (ce romantic!) ca să-și continue petrecerea la stație, unde știau că pot cumpăra vodcă (a lor se terminase, regret obștesc). „Iar m-am luat pe băutură / Să nu-i dau vreo două-n gură / Că degeaba e frumoasă / Dacă-i tare păguboasă” urla Sandu Ciorbă din difuzoare și toți din remorcă făceau play-back. Au trecut pe lângă corturi, s-au dus („Uite, bă, turiști, să moară mama!”). N-am zis nimic, nici noi, nici ungurii. Ne-am uitat unii la alții și-am tăcut.

***

Șaua Terha: ultima haltă dacă te-ai apucat să parcurgi creasta de la est la vest este Șaua Terha, ceea ce-nseamnă că-i prima când ai pornit-o de la vest spre est; considerații oarecum inutile, deoarece Calimanul este „atacat” aproape întotdeauna dinspre nord sau dinspre sud - și e păcat. Dar, vorba ceea: păcat-nepăcat, asta e situația, la Șaua Terha n-ajunge mai nimeni. Concluzie? Câinii de la stână nu-s obișnuiți cu turiștii. Concluzie doi? Ne-au cam băgat în sperieți.

Fac o paranteză ca să explic ceva: dintr-un anumit punct de vedere, Călimanul, Făgărașul și Parângul seamănă foarte mult, adică au creasta principală orientată pe direcția generală vest-est. Călimanul este însă singular din punct de vedere al abordării turiștilor, pentru că cele două atracții principale ale sale (vârful Pietrosu și stâncile Doisprezece Apostoli) sunt foarte ușor de abordat dinspre nord (de la Vatra Dornei la Gura Haitii este un drum de beton, încă practicabil, până și autocarele cehești, poloneze și germane îl parcug, ca să-și verse pantofarii tocmai la șantierul-fantomă de la Luna, de unde se poate începe ascensiunea pe Pietrosu), iar la Lacul Rețițiș (atracția laturii sudice) se poate ajunge cu mașina. Ergo, restul masivului este terra incognita pentru turiști, e lăsat în stăpânirea dihăniilor, ciobanilor și braconierilor: baciul din Șaua Terha nu mai văzuse turiști de anul trecut, ne-a tras de limbă vreo jumătate de oră până să capete încredere în noi. „Apoi, Țiganu” (câinele – nota mea) „nu v-o lătrat în pădure ca să v-alunge, o lătrat ca să sperie oar’ce dihănii or fi fost în drumul vostru, că seara dau târcoale stânii, blăstămații”, ne-a dat baciul deslușiri. Am înțeles mai apoi de la el că dihăniile la care se referea erau lupi, și ne-am liniștit: lupii n-au nimic cu turiștii care înnoptează în corturi. Pentru noi, mistreții-s primejdia, că ies noaptea la râmat și le cam plac pajiștile drepte. Ca și nouă...

Când am auzit că nici de mistreți nu duceau lipsă pădurile Călimanului, ne-am hotărât să ascultăm sfatul baciului și să rămânem în refugiul părăginit din cealaltă parte a Șeii, măcar că ajunsese răpănos rău, săracul (fără turiști care să-l grijească, cum s-arate un refugiu?!). N-am dormit rău, dar nici bine: baciul ne dăduse lapte, iar cum stomacurile noastre se micșoraseră după atâtea zile de efort, am avut arsuri. Eram obișnuiți cu supele chimice de seară, nu cu lapte gras de oaie! Să nu vorbesc cu păcat... la gust a fost bun. Jintița, și mai bună.

articole publicate în numerele 26, 27, 28 din 2018 ale revistei Cațavencii