Drag-al neichii Făgăraș, mi-e dor de tine

Gropile Boarcășului: „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. Trei oameni ai muntelui mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte, dar bunînțeles că eu am știut mai bine: am coborât de pe Vârful Roșu și-am campat direct în Gropi: o frumusețe! Mici ochiuri de apă cu pajiști lângă ele, trupuri de jnepeniș (multe, multe), pârâiașul care susura printre ele, într-un cuvânt, raiul, paradisul, jannah, cum se zice la noi la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Am dat rucsacii jos din cârcă, Dottore și cu mine, am scos sticlele de vodcă și-am băgat mare.

Ajunseserăm devreme, cald, frumos, vodca ni s-a scurs direct în creiere, hai să băgăm și-o scaldă, să ne răcorim. Am ales un lăcușor mai peruziu, așa (nu știu, există cuvântul ăsta? Florin Iaru, opinie?), ne-am bălăcit ca purceii, ne-am bătut cu noroi scos de pe fundul apei, a fost foarte frumos. Am ieșit, am dat să ne ștergem cu prosoapele, hop că apusese soarele; de pe vale urca frigul, printre jnepeni. N-am avut termometru, dar cred că temperatura a scăzut cu douăzeci de grade într-o jumătate de oră, nu-mi amintesc să fi pățit vreodată pe munte așa ceva. Cu degetele înțepenite, învinețiți, clănțănind ca malaricii, am întins cortul cu chiu și vai; ne-a luat de trei ori mai mult timp decât în mod normal. Ce să mai faci supa, ne-am băgat direct în sacii de dormit, am ronțăit niște salam de biscuiți, am tremurat până ne-am încălzit cât de cât, am reușit în cele din urmă să adormim cu glugile trase peste căpățâni, numai câte-o nară am lăsat afară din sac, că era urgie. Distracția a continuat în timpul nopții, că vodca este diuretică, trebuia să ieșim afară să facem pipi, că doar nu era să facem în cort. Da, noaptea este frig pe munte, asta-i regulă, dar nici în halul ăla! Nu are voie o noapte de august să fie în asemenea hal de canceroasă, așa ceva ar trebui interzis prin lege! „Și ție ți-au curs lacrimi din ochi azi-noapte, la pipi?”, m-a-ntrebat el dimineață. „Lacrimi? Alea nu erau lacrimi, erau boabe de grindină, ce mi se scurgea mie din ochi!”. „Și mie la fel. Fir-ar ale dracului de Gropi!”.

Abia pe la 11 a ajuns soarele și deasupra cortului nostru, de-am reușit să începem echiparea; în câteva minute muream de cald, ne sufocam, parcă eram două broaște fierte într-un pahar Berzelius. Am strâns, am vrut să plecăm; pleacă dacă poți! În Gropi e ușor să intri, dar este aproape imposibil să ieși înapoi în creastă, că nu se vede nimic de jnepenișurile alea. Bătrânii ne spuseseră că există o potecă, am căutat-o, am găsit-o, am ieșit. După 80 de minute.

***

Lacul Sărății: pe de-o parte, trebuie precizat că Lacul Sărății este unul dintre cele mai frumoase locuri de campare din toți munții noștri, probabil intră în top trei; pe de altă parte, iar trebuie precizat că Lacul Sărății nu există. Adică nu e lac. E-o pajiște perfectă, netedă ca masa, înierbată de zici că Dumnezeu personal are de gând să tragă un pui de somn acolo, cu apă la îndemnă (pârâul Sărății) și nu prea cunoscut de turiști (mă rog, până la textul ăsta, ierte-mă bătrânii muntelui pentru ce fac acum). Acolo a fost un lac, alimentat de pârâu și drenat tot de pârâu, dar s-a tot colmatat de-a lungul timpului, până s-a umplut de tot cu sedimente cărate de apă din Custura Sărății, iar peste el a crescut stratul ăla de iarbă grasă de care ziceam mai sus. De ce nu-l știu turiștii? Habar n-am. Ce, eu îl știam până anul trecut? Iar ca mine mai sunt și alții, mulți, majoritatea.

Ceea ce vreau eu de fapt nu este să vă-nvăț de-un spațiu perfect de pus cortul, ci să mă laud ca neamul prost: să pleci (la prima oră, admit) de la cabana Podragu și să campezi seara sub Custură este o ispravă extraordinară, care îmi ridică nasul foarte, foarte sus (și-așa-s oleacă umflat în pene din fabricație, iar din 2017 încoace nici nu se mai poate discuta cu mine pe tema „Cel mai lung traseu parcurs într-o singură zi”). Orice om normal – adică orice oameni normali, că nu eram singur, eram cu Dottore – merge de la Podragu la Capra (traseu de-o zi), de la Capra la Călțun (traseu de-o zi), și de la Călțun la Avrig (Lacul Avrig, nu orașul Avrig, fost „Freck”, pe vremea când strămoșii președintelui nu plecaseră cu cățel, cu purcel în Germania). Custura este aproximativ la jumătatea distanței dintre Călțun și Avrig, așa că ceea ce-am parcurs noi, Dottore și cu mine, într-o singură zi, este un traseu de două zile jumătate; poate c-avem oarecum dreptul să ne dăm rotunzi ca mingea de baschet, heya?

Adevăru-adevărat este că eu mă ofilisem. De la Lacul Capra am propus să coborâm la cabană, la Bâlea (bere, mici etc), dar Dottore nu și nu. De la Călțun – la care am ajuns mânat de la spate ca oaia Bisisica – n-am vrut să mă urnesc nici mort, i-am zis să se ducă învârtindu-se, că eu acolo rămân, în refugiu, nici cortul nu voiam să-l întind, așa de obosit eram, dar Dottore nu și nu. A încercat tot felul de fițe ca să mă convingă, i-am zis să nu mai dea din gură că face curent, dar el de colo: „Nu ziceai că ai nevoie să-ți dau niște bani cu împrumut?”. M-am ridicat de jos cu lacrimi în ochi și-am mers mai departe.

articole publicate în numerele 24 și 25 pe 2018 ale revistei Cațavencii

Fagaras, iulie 2013

Ma gandisem la niste titluri ceva mai spectaculoase, gen “Din valea Topologului in valea Avrigului” sau “Custura Saratii atacata din sud”, ba chiar “Da, exista Fagaras fara Nea Toma!”, dar mi-am dat seama ca toate aceste titluri au un defect comun: nu transmit ceea ce vreau eu sa spun.

Iar ceea ce vreau sa spun este simplu ca vaca: ne-a iesit un traseu foarte bun, pe o “fereastra” nemaipomenit de norocoasa de vreme buna. Ceea ce, pentru un an impar ca 2013, e o chestie! In plus, am bifat trei cabane noi (Cumpana, Negoiu, Poiana Neamtului) si am revazut una deja bifata (Barcaciu), peste care anii au trecut ca si peste noi. Adica fara mila, dar si cu unele inteleptiri (pentru noi) si imbunatatiri (pentru cabana).

Pe scurt: plecam joi din Bucuresti, ajungem la barajul Vidraru, o luam cu viclenie in stanga (prin tunel), nu in dreapta pe Transfagarasan, si dupa o ora de drum forestier ajungem la cabana Cumpana, pe malul vestic al lacului (toate celelalte cabane sunt pe malul estic). Acolo, ce sa vezi? O fata dadea cu matura! Am innebunit toti: maieu negru, colanti negri, fese de exceptie, ceva de manual. Am dat-o dracului de viata si-am trecut pe bere, apoi ne-am culcat. Nu stiu ce vise au avut altii, ca eu am dormit cu Yonel, dar pot sa zic ca a doua zi Julius, sarmanul, avea cearcane: “Toata noaptea am asteptat sa se milostiveasca de mine si sa-mi intre-n camera. Jenica, oricum, era la plimbare, ca doar era ora lui: 03:30. Dar n-a venit, oh, cruda!”. A doua zi s-au lamurit misterele: duduia era pe felie cu directorasul cabanei, un nene pe la 60 de primaveri, cu-apucaturi de baiat rau. La ora 08:00 a dat desteptarea la toti oaspetii cabanei, pe motiv ca el “are grup” in ziua aia si trebuie sa deretice. Sa fie sanatos, noi am oftat adanc aruncand o ultima privire perechii celeia de fese si-am plecat pe traseu. Nu inainte de a-l zori cu rautate pe Jenica, ce zabovea excesiv in fata cabanei, nu se stie de ce.

Drum forestier, apoi padure plina de taieturi, prin care am pierdut de cateva ori marcajul (triunghi rosu), dar in cele din urma am iesit in gol alpin, pe varful Clabucetul. De acolo am luat un fel de traseu de semi-creasta, care ba ne baga in padure, ba ne mai scotea la gol, ba ne baga in gura cainilor de la stani. Care au fost de treaba, fata de aia din Leaota: aia sunt fiare! Bine, si ciobanii de Leaota sunt niste neica-nimeni, fata de ciobanii de Fagaras. Alta rassa!

Sub Clabucet am intalnit si alt marcaj (dunga albastra) care era sa ne bage mortu-n casa: cand am ajuns sub varful Marginea, Jenica a sarit cu gura pe noi sa urmam banda albastra (spre muntii Comarnicii, Florea, Podeanu) si sa iesim direct in varful Negoiu, dinspre sud.

 Era insa in minoritate, asa ca noi am avut castig de cauza: am urmat triunghiul rosu, care ne-a coborat in valea Topologului, urmand ca sambata sa urcam iarasi. Democrat adevarat, Jenica a respectat decizia majoritatii, nu fara a protesta furios: “Urc ca sa cobor?! Fir-ar a dracului de prostie omeneasca, ca nu se mai vindeca specia asta odata!”. Noi ne-am facut ca nu-l auzim, ca nimeni n-a castigat, vreodata, o disputa verbala cu Jenica. E adevarat ca nimeni nici n-a inceput vreuna.

Am campat la confluenta dintre Izvorul Negoiului si Izvorul Scarii, unde am terminat, din greseala, vodca lui Julius. Tot din greseala s-a dus si toata tuica lui Yonel, ba chiar si afinata.

Asa e cu greselile astea! Apropo, chestia cu “greseala” nu e a mea, e a lui Jenica. Sa-i recunoastem meritele!

Sambata ne-a iesit sufletul pana sus, in Caldarea Baltii.

De acolo a fost mai rau: am scos ochii ca melcii la urcarea spre Custura.

Daca era dupa mine, il dadeam dracului de varf si ne duceam binisor tot la vale (nu aveam nimic impotriva nici daca mergeam spre vest, spre Saua Scarii!), dar n-am avut cu cine: toata trupa-n par si-a aruncat rucsacii pe jos si s-a bulucit spre Negoiu, la poze. Laba. M-am dus si eu, ce era sa fac?!

Am ajuns la timp ca sa-l vad pe Jenica balaganind o sacosa de 1 leu, din care a produs ciocolata si biscuiti, din care ne-am omenit amandoi. In timpul asta, Julius facea pe eroul cu polonezele, iar Yonel facea pe bolnavul: cica ii era rau de la altitudine, nu de la tuica de aseara!

Ne-am intors la Custura si de acolo am coborat in Caldarea Saratii, un fost lac glaciar, actualmente colmatat, excelent loc de campare (chiar superb, la drept vorbind). Jenica racnea disperat dupa noi, care eram in fata, incercand sa ne faca semn sa ramanem acolo, ca prea era servita, dar Julius s-a facut fudul de urechi si i-a dat bataie pe poteca (triunghi albastru), ca s-ajunga la cabana, la Negoiu.

Stia el ce stia! Intr-adevar, acolo m-a gasit pe mine, consumand bere de la Nea Serban.

… si a venit noaptea a treia. Yonel, momarlan adevarat, a dormit sub cerul liber, iar Julius si cu mine ne-am provocat norocul: am dormit in camera cu Jenica! Am avut o noapte oarecum linistita, in sensul ca Jenica nu s-a flendurit pe usa si inapoi decat de patru ori: de doua ori la pipi (toaleta e la parter, pe jos e parchet, iar el era incaltat cu bocanci), o data la plimbarea de noapte si o data pentru ca isi uitase ceasul. Cand am vrut sa-l certam, dimineata, ne-a raspuns foarte mirat: “Pai, vad ca voua nu v-a fost somn, de-ati pandit toata noaptea ce fac eu, in loc sa dormiti!”.

Co’ect!

Duminica am fost la Barcaciu, in doua ore jumatate, si jos la Poiana Neamtului, in alte 90 de minute. Acolo ne-am gasit cu Calin, am mancat la cabana (copios) si-am plecat. Pe drum, Calin ne-a explicat idolatria lui Julius fata de “Nea Nicu” si de Hitler: “Nu se preface, nebun a fost de cand il stiu. Daca lua si el bataie de la mineri, cum a luat domnu’ Golovei, vecinul nostru, nu mai era asa voios la cap!”.

Palatul Brukenthal din Avrig

Cum să fac să nu plictisesc? În epoca vitezei, eu sunt un anacronism, un fel de Carul cu boi; aşa c-ă-ncerc cu disperare să fiu scurt, măcar de data asta. Ergo:

În urma Baronului (vorbesc de Samuel von Brukenthal) n-au rămas numai muzeul şi liceul din Sibiu (astea sunt cele mai cunoscute), ci şi casa lui natală din Nocrih (actualmente ”bar sătesc”) şi reşedinţa lui de vară din Avrig, care în vremea Baronului se numea ”Freck” (saşii murind sau expatriindu-se, nimeni nu-i mai spune aşa). Reşedinţa de vară este de fapt un domeniu, compus din palatul propriu-zis, curte, grădină, pajişte, lac şi dependinţe, totul înconjurat cu un zid temeinic, care pe alocuri s-a şi păstrat, dovadă că domnul Radu Vasile (fost, din păcate, prim-ministru al României), a greşit când a spus că ”În ţara asta n-a mai rămas nimic de furat”.

După moartea Baronului, în 1803, domeniul a fost în continuare bine îngrijit, dar după 1918 a început părăginirea, la început cu paşi foarte mici (saşii erau încă majoritari în Avrig şi aveau grijă de moştenirea lui), apoi tot mai accelerat: după 1947 de domeniu şi-au bătut joc comuniştii, iar după 1989 locuitorii din Avrig (urmaşii foştilor ţărani, aduşi să lucreze în fabricile locale). Totuşi, nu se ştie cum, o bună parte a domeniului s-a păstrat, deşi parcul a fost transformat în păşune, pajiştea în loc de coasă, lacul s-a colmatat şi a devenit o mlaştină fetidă, palatul a fost jefuit de orice urmă de mobilier (inclusiv parchetul a fost furat), iar zidul exterior a fost folosit de localnici ca sursă de cărămidă pentru casele lor de parveniţi. Uimitor, poate şi cu sprijinul Germaniei (nu ştiu sigur), în 2012 domeniul a început să funcţioneze ca boutique hotel, deocamdată cu rezultate modeste, dar promiţătoare: fostul corp de casă pentru servitori a fost corect renovat şi poate găzdui turişti, bucătăria e funcţională şi se mănâncă bine, iar cele două săli (de mese şi de bal) îşi fac treaba foarte bine, când au clienţi. Se poate mânca afară în curtea mică (ei îi zic ”orangerie”, nu ştiu de ce) şi poţi face plimbări pe domeniu, unde o parte din pinii, tisele şi tuiele plantate de Baron au scăpat de secure şi au acum aproape un sfert de mileniu, ceea ce, pentru o ţară fără istorie ca România, e ceva! Ai voie să te joci cu câinii, mieii, iepurii, purceii, raţele şi fazanii din padocuri, dar nu şi cu poneii; ăia-s tabu, intouchable. Iar, nu ştiu de ce.

Ne-am simţit excelent la domeniul Brukenthal, admit. A fost o ultimă oprire transilvană perfectă, suspect de perfectă: ne venea să mai stăm încă o noapte! Nu e bine când te-apucă melancolii de-astea dincolo de munţi, că ţi se ia de Bucureşti şi dai în dambla; câți n-au pățit-o! Acum cresc reni, struți, păstrăvi sau ciuperci prin cine știe ce cotlon idilic de Banat sau Transilvanie, de te-apucă și mila când te gândești la săracii nenorociți, nefutuți de șefi sau de dead-line-uri. Ferească D-zeu!

Am lăsat-o pe doamna să citească în orangerie, la umbra unei tuie, în dimineața de dinainte de plecare, și-am ieșit să fac o tură, să văd ce-i în mintea avrigenilor. M-am lămurit ce e: bășini. S-au apucat să-și marcheze teritoriul, exact ca niște maidanezi care se pișă pe gardurile pe lângă care au trecut alți câini înainte.

Au interzis vizitarea bisericii ridicată de sași în secolul XIII (!), măcar că aia a adunat aproape trei sferturi de mileniu între zidurile ei, inclusiv trecerea de la catolicism la luteranism, ceea ce e ceva (o dovadă că Războiul de 30 de Ani a trecut și prin Transilvania, la vremea lui).

 

Dar dacă vrei să vizitezi biserici, de ce să nu mergi să vezi monstruozitatea ortodoxă care e ca și terminată și care se ridică, mândră ca soarele de pe cer, printre blocurile confort doi ale cartierului industrial, ridicat de comuniști de la zero și populat de neoromânii aduși de la coada vacii, să devină oameni ai muncii, oameni noi? Vizitare plăcută, domnule turist!

M-am întors din plimbare cu următoarea convingere: nu am unde fugi, nu am unde mă retrage. Românismul produce oameni noi pe bandă rulantă, iar eu, în ochii oricui, tot un român sunt, tot un om nou. De ce să fug de ei, oare, dacă locul meu e printre aceștia?! Și să vreau, cum aș putea să fug de umbra mea pe această lume?

Nenea Ioan Pop din Mediaş

Ca să închei cumva acest iunie ploios, care nu ne-a lăsat nicio şansă de traseu, am fost într-o tură transilvană; nu c-ar fi fost ideea mea! De asemenea, în materie de execuţie propriu-zisă a ”turei”, nu eu am fost ăla care să-mi aduc vreo fărâmă de contribuţie. Doar ce-am făcut câteva poze.

Pentru că n-am fost, deci, bun de mare lucru, măcar să scriu un text sau două, să zic c-am fost şi eu în treabă. Că doar am vizitat Slimnicul, Mediaşul, Sighişoara, Târgu-Mureş, Cluj, Turda, Alba Iulia şi Avrigul, ceea ce nu-i rău deloc, pentru nişte bucureşteni pârâţi. Alţii nu văd toate astea într-o viaţă, noi le-am văzut în patru zile!

Povestea de faţă e foarte scurtă, n-are poantă şi se petrece la Mediaş, ceea ce îi conferă de la bun început o aură de exotism (”Ce s-ar putea petrece la Mediaş, în afară de vreo afacere Romgaz?!”). Păi asta s-a-ntâmplat, că l-am cunoscut pe domnul Ioan Popp.

Pentru cine nu ştie, Mediaşul a fost lovit teribil de comunişti, de industrializarea şi de sistematizările lor, dar mai păstrează încă o parte din zidul cetăţii (de pe vremea când era necesar să ai aşa ceva în Transilvania, pentru că toată ziua bună-ziua năvăleau tot felul de oameni la furat: ba tătari, ba turci, ba valahi, iar când nu năvălea nimeni, se băteau transilvănenii între ei, să nu-şi iasă din mână). Şi cum mă plimbam eu aşa pe langă zidul de cetate, bag de seamă că-n zid erau, una după alta, vreo şapte sau opt uşi. De neînţeles; uşi ca orice uşi, nicidecum porţi de cetate medievală. De ce să mai faci zid, dacă dup-aia îl deschizi oricărui nepoftit?!

Merg în lungul zidului, care la un moment dat se termină pur şi simplu. Acolo, în faţa ultimei uşi, una verde (nu asta din poză), era un domn în vârstă, care se odihnea pe un scaun. Mă duc la el şi-l întreb: ”Nu vă supăraţi, ce se află dincolo de uşa asta, dacă ştiţi cumva?”. El se uită la mine cu o privire extrem de nedumerită; eu repet întrebarea, mai rar, că poate nu înţelesese omul. El îmi răspunde şi mai rar: ”Ştiu, dragă, ce se află dincolo de uşă, cum să nu ştiu. Dincolo de uşă se află casă al meu”. De data asta, eu am fost cel cu privirea ”extrem de nedumerită”. Dânsului i se face milă de mine şi mă invită înăuntru: ”Hai să-ţi arăt”.

Descuie cu o cheie mare, apoi trecem amândoi prin poarta verde şi mă pomenesc într-un atelier vechi şi părăginit, plin de fel şi fel de gioarse. Nenea îmi explică agale că trebuie să mai trecem de o uşă, care dă în curtea casei, apoi îmi va descuia el o a treia uşă şi voi ajunge în strada Honterus, ”cea mai frumoasă din tot oraşul acesta!”. Ceea ce am şi făcut, nu înainte de a mă speria groaznic de un câine uriaş, care umbla dezlegat prin curte şi m-ar fi făcut carne de mici, dacă nu îl prindea bătrânul şi-l închidea în cuşcă (dulăul a făcut urât de tot, cred că era românofob din fire!). Nenea m-a trecut apoi prin curte, mi-a deschis portiţa curţii şi uite aşa am ajuns în stradă, străbâtând practic zidul cetăţii medievale Mediaş! Mă rog, ce-a mai rămas din ea...

Iată ce mi-a explicat bătrânul, pe când traversam curtea: ”Eu sunt maghiar, dragă domnule. De când am rămas singur, nu mai vine nimeni pe la mine, şi mi-i greu şi urât! Ioan Pop este numele meu, şi aici locuiesc de tare mult, numai că acum îs singur. Doar cu câinele acesta. Iar aceasta este strada Honterus, cea mai frumoasă stradă din oraşul vechi, şi casele de pe partea aceasta de aceea au uşi în spate, ca să poată ieşi oamenii în strada cealaltă, în Brâncoveanu, că aceea-i mai mare şi cu trafic de maşini. Aici pe Honterus este linişte. Era frumos mai demult, când erau şi aici oameni tineri. Acum am rămas bătrânii şi tare-i păcat, că strada îi tare faină”.

S-a mirat când i-am spus că sunt din Bucureşti şi c-am venit să fac turism. Clatina din cap cu îndoială, probabil că nici nu mă credea: ”Nu prea vine lumea, tânăretul... pe la mine nu mai vine nimeni. E greu singur, e greu”.

Asta e toată povestea. Da, ştiu, nu are poantă. Tot ceea ce ar fi de spus e gândul care mi-a venit atunci şi care m-a făcut să scriu textul: dacă e cineva care îi cunoaşte familia domnului Pop, fiu, fiică, nepoţi, nepoate, ce-o avea şi el, îl rog eu frumos să le spună celor din familie să mai treacă pe la el, când au timp. Vă daţi seama că nu am cum să intuiesc, din acest fragment minuscul, povestea vieţii lui Ioan Pop din Mediaş, dar înţeleg că se simte singur la bătrâneţe. Iar cu mine s-a purtat foarte frumos, că nimic nu-l obliga să mă lase să trec prin curtea lui şi să-mi spună despre strada Honterus şi despre misterioasele uşi din aleea zidului cetăţii. Totuşi, a făcut-o. Respect! Şi nu uitaţi: spuneţi-le celor din familia Pop că-i rog eu să mai treacă pe la el. Pentru că (îl citez): ”E greu singur, e greu”.

Raport 2012: un an mai de Doamne-ajută

Să intrăm direct în pâine, să nu ne mai răcim gura cu vorbe slabe. Deci:

1. Făgăraș, valea Boii. Participanți: Julius, Yonel, Gika. Ieșirea asta a fost cea în care l-am cunoscut pe Nea Toma (respect!), în care am greșit stâna în prima noapte și-n care ne-a bătut grindina în a doua seară, la lacul Avrig. De întors, ne-a întors Dan, care ne-a recuperat din satul Sălătruc, după ce noi coborâsem valea Topologului. Avem poze.

2. Făgăraș, creasta complet parcursă, de la est la vest. Participanți: Jan și Grecku. Detalii: plecarea a fost tot de la Nea Toma, Gika a venit și el până acolo, dar din păcate a ratat muntele și s-a întors la București. Nu avem poze (dar probabil că există în arhiva lui Jan).

3. Bistriței și Călimani. Participanți: Julius și Gika. Detalii: au fost urcate vârfurile Budacu, Pogolinu și Pietrosul din munții Bistriței, precum și vârfurile Gruiu, Ciungetul, Piciorul Popii, Struniorul, Străciorul, Viișoara și Buba din Călimani, adică toată creasta vestică a masivului (de la Coada Pietrosului până în satul Fântânele). Avem poze.

4. Ciucaș, pe traseul Teișani, cabana Muntele Roșu, vârful Zăganu, cabana Ciucaș (beri, beri, ciorbă), cabana Muntele Roșu. Participanți: Jan, Grecku, Oana, Alina, K-isă, Radu (his first time). Nu avem poze disponibile. Grecku s-ar putea să aibă.

5. Leaota, partea de nord. Participanți: Julius, Dan. De la vârful Leaota s-a mers spre nord, spre vârful Sântilia Mare, și de acolo s-a coborât în satul Fundățica, pe șleaul Mândrului. Nu avem poze.

6. Bucegi, pe traseul Babele, cabana Omu, Drumul Grănicerului, Valea Doamnele, Peștera, Piatra Arsă, cantonul Jepi, drumul lui Schiel, Bușteni. Participanți: Jan, Grecku, Dănel, Gika. Avem poze.

7. Cindrel și Lotrului. Participanți: Julius, Jan, Gika. Au fost parcurse ambele creste, a Cindrelului (cu pornire din Păltiniș) și a Lotrului (cu pornire din șaua Șteflești), cu ieșire în valea Oltului, la Câineni, la inevitabilul Nea Toma. Avem poze.

8. Bucegi, pe traseul Piatra Arsă, Padina, șaua Strunga, Drumul Grănicerului, Mecet, Babele, Piatra Arsă. Participanți: Jan, Bogdan, Grecku. Nu avem poze (dar aproape sigur are Jan, dacă nu chiar și Grecku).

9. Bucegi, Drumul Grănicerului, stația meteo Omu, refugiul salvamont Babele. Participanți: Julius, Dan, Gika. A fost celebrul munte în care am trăit rușinea supremă, să fim salvați de salvamontiști. Dacă ne-a trebuit traseu în ianuarie! Avem poze.

Ăsta n-a fost un an chiar rău, dar se putea și mai mult. Oricum, esențial e că s-au făcut și munți nou-nouți, ca Lotrului de pildă (de-acolo este și poza).