Drag-al neichii Făgăraș, mi-e dor de tine

Gropile Boarcășului: „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. „Ferește-te de Gropi!”. Trei oameni ai muntelui mi-au spus același lucru, cu aceleași cuvinte, dar bunînțeles că eu am știut mai bine: am coborât de pe Vârful Roșu și-am campat direct în Gropi: o frumusețe! Mici ochiuri de apă cu pajiști lângă ele, trupuri de jnepeniș (multe, multe), pârâiașul care susura printre ele, într-un cuvânt, raiul, paradisul, jannah, cum se zice la noi la Bruxelles, în cartierul Molenbeek. Am dat rucsacii jos din cârcă, Dottore și cu mine, am scos sticlele de vodcă și-am băgat mare.

Ajunseserăm devreme, cald, frumos, vodca ni s-a scurs direct în creiere, hai să băgăm și-o scaldă, să ne răcorim. Am ales un lăcușor mai peruziu, așa (nu știu, există cuvântul ăsta? Florin Iaru, opinie?), ne-am bălăcit ca purceii, ne-am bătut cu noroi scos de pe fundul apei, a fost foarte frumos. Am ieșit, am dat să ne ștergem cu prosoapele, hop că apusese soarele; de pe vale urca frigul, printre jnepeni. N-am avut termometru, dar cred că temperatura a scăzut cu douăzeci de grade într-o jumătate de oră, nu-mi amintesc să fi pățit vreodată pe munte așa ceva. Cu degetele înțepenite, învinețiți, clănțănind ca malaricii, am întins cortul cu chiu și vai; ne-a luat de trei ori mai mult timp decât în mod normal. Ce să mai faci supa, ne-am băgat direct în sacii de dormit, am ronțăit niște salam de biscuiți, am tremurat până ne-am încălzit cât de cât, am reușit în cele din urmă să adormim cu glugile trase peste căpățâni, numai câte-o nară am lăsat afară din sac, că era urgie. Distracția a continuat în timpul nopții, că vodca este diuretică, trebuia să ieșim afară să facem pipi, că doar nu era să facem în cort. Da, noaptea este frig pe munte, asta-i regulă, dar nici în halul ăla! Nu are voie o noapte de august să fie în asemenea hal de canceroasă, așa ceva ar trebui interzis prin lege! „Și ție ți-au curs lacrimi din ochi azi-noapte, la pipi?”, m-a-ntrebat el dimineață. „Lacrimi? Alea nu erau lacrimi, erau boabe de grindină, ce mi se scurgea mie din ochi!”. „Și mie la fel. Fir-ar ale dracului de Gropi!”.

Abia pe la 11 a ajuns soarele și deasupra cortului nostru, de-am reușit să începem echiparea; în câteva minute muream de cald, ne sufocam, parcă eram două broaște fierte într-un pahar Berzelius. Am strâns, am vrut să plecăm; pleacă dacă poți! În Gropi e ușor să intri, dar este aproape imposibil să ieși înapoi în creastă, că nu se vede nimic de jnepenișurile alea. Bătrânii ne spuseseră că există o potecă, am căutat-o, am găsit-o, am ieșit. După 80 de minute.

***

Lacul Sărății: pe de-o parte, trebuie precizat că Lacul Sărății este unul dintre cele mai frumoase locuri de campare din toți munții noștri, probabil intră în top trei; pe de altă parte, iar trebuie precizat că Lacul Sărății nu există. Adică nu e lac. E-o pajiște perfectă, netedă ca masa, înierbată de zici că Dumnezeu personal are de gând să tragă un pui de somn acolo, cu apă la îndemnă (pârâul Sărății) și nu prea cunoscut de turiști (mă rog, până la textul ăsta, ierte-mă bătrânii muntelui pentru ce fac acum). Acolo a fost un lac, alimentat de pârâu și drenat tot de pârâu, dar s-a tot colmatat de-a lungul timpului, până s-a umplut de tot cu sedimente cărate de apă din Custura Sărății, iar peste el a crescut stratul ăla de iarbă grasă de care ziceam mai sus. De ce nu-l știu turiștii? Habar n-am. Ce, eu îl știam până anul trecut? Iar ca mine mai sunt și alții, mulți, majoritatea.

Ceea ce vreau eu de fapt nu este să vă-nvăț de-un spațiu perfect de pus cortul, ci să mă laud ca neamul prost: să pleci (la prima oră, admit) de la cabana Podragu și să campezi seara sub Custură este o ispravă extraordinară, care îmi ridică nasul foarte, foarte sus (și-așa-s oleacă umflat în pene din fabricație, iar din 2017 încoace nici nu se mai poate discuta cu mine pe tema „Cel mai lung traseu parcurs într-o singură zi”). Orice om normal – adică orice oameni normali, că nu eram singur, eram cu Dottore – merge de la Podragu la Capra (traseu de-o zi), de la Capra la Călțun (traseu de-o zi), și de la Călțun la Avrig (Lacul Avrig, nu orașul Avrig, fost „Freck”, pe vremea când strămoșii președintelui nu plecaseră cu cățel, cu purcel în Germania). Custura este aproximativ la jumătatea distanței dintre Călțun și Avrig, așa că ceea ce-am parcurs noi, Dottore și cu mine, într-o singură zi, este un traseu de două zile jumătate; poate c-avem oarecum dreptul să ne dăm rotunzi ca mingea de baschet, heya?

Adevăru-adevărat este că eu mă ofilisem. De la Lacul Capra am propus să coborâm la cabană, la Bâlea (bere, mici etc), dar Dottore nu și nu. De la Călțun – la care am ajuns mânat de la spate ca oaia Bisisica – n-am vrut să mă urnesc nici mort, i-am zis să se ducă învârtindu-se, că eu acolo rămân, în refugiu, nici cortul nu voiam să-l întind, așa de obosit eram, dar Dottore nu și nu. A încercat tot felul de fițe ca să mă convingă, i-am zis să nu mai dea din gură că face curent, dar el de colo: „Nu ziceai că ai nevoie să-ți dau niște bani cu împrumut?”. M-am ridicat de jos cu lacrimi în ochi și-am mers mai departe.

articole publicate în numerele 24 și 25 pe 2018 ale revistei Cațavencii

Palatul Brukenthal din Avrig

Cum să fac să nu plictisesc? În epoca vitezei, eu sunt un anacronism, un fel de Carul cu boi; aşa c-ă-ncerc cu disperare să fiu scurt, măcar de data asta. Ergo:

În urma Baronului (vorbesc de Samuel von Brukenthal) n-au rămas numai muzeul şi liceul din Sibiu (astea sunt cele mai cunoscute), ci şi casa lui natală din Nocrih (actualmente ”bar sătesc”) şi reşedinţa lui de vară din Avrig, care în vremea Baronului se numea ”Freck” (saşii murind sau expatriindu-se, nimeni nu-i mai spune aşa). Reşedinţa de vară este de fapt un domeniu, compus din palatul propriu-zis, curte, grădină, pajişte, lac şi dependinţe, totul înconjurat cu un zid temeinic, care pe alocuri s-a şi păstrat, dovadă că domnul Radu Vasile (fost, din păcate, prim-ministru al României), a greşit când a spus că ”În ţara asta n-a mai rămas nimic de furat”.

După moartea Baronului, în 1803, domeniul a fost în continuare bine îngrijit, dar după 1918 a început părăginirea, la început cu paşi foarte mici (saşii erau încă majoritari în Avrig şi aveau grijă de moştenirea lui), apoi tot mai accelerat: după 1947 de domeniu şi-au bătut joc comuniştii, iar după 1989 locuitorii din Avrig (urmaşii foştilor ţărani, aduşi să lucreze în fabricile locale). Totuşi, nu se ştie cum, o bună parte a domeniului s-a păstrat, deşi parcul a fost transformat în păşune, pajiştea în loc de coasă, lacul s-a colmatat şi a devenit o mlaştină fetidă, palatul a fost jefuit de orice urmă de mobilier (inclusiv parchetul a fost furat), iar zidul exterior a fost folosit de localnici ca sursă de cărămidă pentru casele lor de parveniţi. Uimitor, poate şi cu sprijinul Germaniei (nu ştiu sigur), în 2012 domeniul a început să funcţioneze ca boutique hotel, deocamdată cu rezultate modeste, dar promiţătoare: fostul corp de casă pentru servitori a fost corect renovat şi poate găzdui turişti, bucătăria e funcţională şi se mănâncă bine, iar cele două săli (de mese şi de bal) îşi fac treaba foarte bine, când au clienţi. Se poate mânca afară în curtea mică (ei îi zic ”orangerie”, nu ştiu de ce) şi poţi face plimbări pe domeniu, unde o parte din pinii, tisele şi tuiele plantate de Baron au scăpat de secure şi au acum aproape un sfert de mileniu, ceea ce, pentru o ţară fără istorie ca România, e ceva! Ai voie să te joci cu câinii, mieii, iepurii, purceii, raţele şi fazanii din padocuri, dar nu şi cu poneii; ăia-s tabu, intouchable. Iar, nu ştiu de ce.

Ne-am simţit excelent la domeniul Brukenthal, admit. A fost o ultimă oprire transilvană perfectă, suspect de perfectă: ne venea să mai stăm încă o noapte! Nu e bine când te-apucă melancolii de-astea dincolo de munţi, că ţi se ia de Bucureşti şi dai în dambla; câți n-au pățit-o! Acum cresc reni, struți, păstrăvi sau ciuperci prin cine știe ce cotlon idilic de Banat sau Transilvanie, de te-apucă și mila când te gândești la săracii nenorociți, nefutuți de șefi sau de dead-line-uri. Ferească D-zeu!

Am lăsat-o pe doamna să citească în orangerie, la umbra unei tuie, în dimineața de dinainte de plecare, și-am ieșit să fac o tură, să văd ce-i în mintea avrigenilor. M-am lămurit ce e: bășini. S-au apucat să-și marcheze teritoriul, exact ca niște maidanezi care se pișă pe gardurile pe lângă care au trecut alți câini înainte.

Au interzis vizitarea bisericii ridicată de sași în secolul XIII (!), măcar că aia a adunat aproape trei sferturi de mileniu între zidurile ei, inclusiv trecerea de la catolicism la luteranism, ceea ce e ceva (o dovadă că Războiul de 30 de Ani a trecut și prin Transilvania, la vremea lui).

 

Dar dacă vrei să vizitezi biserici, de ce să nu mergi să vezi monstruozitatea ortodoxă care e ca și terminată și care se ridică, mândră ca soarele de pe cer, printre blocurile confort doi ale cartierului industrial, ridicat de comuniști de la zero și populat de neoromânii aduși de la coada vacii, să devină oameni ai muncii, oameni noi? Vizitare plăcută, domnule turist!

M-am întors din plimbare cu următoarea convingere: nu am unde fugi, nu am unde mă retrage. Românismul produce oameni noi pe bandă rulantă, iar eu, în ochii oricui, tot un român sunt, tot un om nou. De ce să fug de ei, oare, dacă locul meu e printre aceștia?! Și să vreau, cum aș putea să fug de umbra mea pe această lume?