am susținut încă din 1991 – 1992 că niciun comunism n-a semănat cu alt comunism, așa cum nu seamănă capitalismul din California cu cel din Paraguay, să zicem. Făceam bișniță pe vremea aia și, după ce văzusem Varna, Plovdiv, Katowice, Cracovia, Chișinău, Bratislava, Lvov, Szeczecin și Pesta, am priceput și-am zis cu voce mare că fiecare comunism a fost altfel, profund altfel, că se pot face comparații dar că ele nu duc nicăieri. Greșeala mea: doar am spus, nu am scris. Apare Vasile din Niciundele de la răsărit, scrie acest lucru („Născut în URSS”) și se umple de bani;
am susținut încă din 1990 că ortodocșii nu-s creștini, după ce asistasem personal la giganticul val ortodox care lovise România după Revoluție (părintele Galeriu, biserica Silvestru etc). Dar, iarăși, nu am scris nimic. Apare Vasile, scrie acest lucru („Sectanții”) și se umple de bani;
am susținut dintotdeauna că în țara băutorilor de cafea, om civilizat este omul care bea ceai. Am fost poreclit „Ceaiofilul”, am purtat porecla cu mândrie, am fost singur împotriva tuturor, mi-am susținut ani și ani punctul de vedere, decenii pot spune, dar nu l-am consemnat în scris. Apare Vasile, scrie acest lucru („Bandiții”) și se umple de bani;
am susținut cam de prin 2004 – 2005 că toți, noi toți, am părea „jidani” în ochii strămoșilor noștri, dacă ar putea să ne vadă și să vadă lumea noastră. Noi toți, dar absolut toți, ne câștigăm viața prestând munci care nu existau în lumea lor. Știți cum spunea Gheorghe Buzea, bunică-meu, oricărei munci care nu era muncă fizică grea? „Jidăneală”. Scriitorul, actorul, copywriterul, antreprenorul, contabilul, profesorul, programatorul, ofițerul bancar, avocatul, graficianul, managerul, chirurgul, reporterul, muzicianul, graficianul, ştirista, terapeuta, antrenorul, arhitectul și toți ceilalți, nemaivorbind de studenți, nu „muncesc” în accepțiunea bunicului meu, ci se țin de „învârteli”, „șmecherii”, enfin, de „jidăneli” (termen-umbrelă). La vremea celei de-a Doua Intifade am susținut sus și tare că am fi cu toții niște ipocriți dac-am fi de partea palestinienilor și nu a Israelului, pentru simplul fapt că suntem (toți) „obiectiv evrei” din punct de vedere economic. Sau, în termenii lui Eminescu, suntem „clasa superpusă”. Din nou, ca un prost, nu am scris nicăieri asta, m-am mulțumit să perorez la cârciumă, în fața unui auditoriu de ignari care-și bătea joc de mine și-mi scruma în bere când mă duceam la pipi. Apare Vasile, scrie acest lucru („Izgoniții”) și se umple de bani.
Dar destul cu văicăreala! Acum e vorba de ultima carte a trilogiei. E cea mai bună, cum zic unii? Nu. Încheie bine trilogia, rotund, măiastru? Da. Merită citită? Da. Poate fi înțeleasă bine de una singură, dacă nu le-ai citit pe primele două? Nu. Oferă răspunsuri la întrebări care se pun? Da. Oferă răspunsuri la întrebări pe care nu și le mai pune nimeni? Da. Ține dreapta măsură dintre plăcere (a lecturii) și (utilitate) a lecturii? Da. Plictisește? Nu, dar unele dialoguri sunt fake, sunt pastișe după Dostoievski, evident fără geniul lui Dostoievski (nimeni nu poate scrie ceva peste scena în care Verhovenski își taie unghiile!). Te „prinde”? Da.
Cu ce te alegi, ca cititor, dacă citești „Izgoniții” pe rânduri și printre rânduri? Cu două lucruri foarte importante pentru românii educați din 2019: de ce Republica Moldova își clocește un cu totul alt destin decât România, indiferent de numele (multe!) ale liderilor ei (deși nu pare, destinul vine din istorie, viitorul vine din trecut. Republica Moldova este altă țară, chiar este. „Basarabia e România?” In your dreams, mes amis...). Al doilea lucru, de ce eșicherul politic din România e complet descoperit pe stânga, pe stânga reală, cea cu program politic de stânga; cu alte cuvinte, de ce stângiștii din România sunt atât de extraordinar de slabi, nu ideologic, ci ca priză la oameni, la electorat. De ce? Nu pentru că din România lipsesc evreii, lipsesc rușii, lipsește cocaina, lipsește asumarea riscului fizic (deși, bunînțeles, toate astea lipsesc!), ci pentru că lipsește disperarea. Sau, reformulat: la minorité agissante nu e (încă?) disperată. Eu cred că nici n-o să fie. Cred că lecția Agentului K a fost asimilată: ca să-i ții liniștiți, roagă-i să-și trimită reprezentanți în Parlament.
Later edit: îl urăsc pe Vasile, dar nu sunt supărat pe el. Îl urăsc, așa cum e normal, pentru că e mai harnic ca mine și are noroc, dar nu pot să nu admit că norocul și l-a făcut singur, în cea mai mare parte. Be mic: la lista ceea de meserii „jidănești” trebuie să mai adaug una: polițistul. Samuel Lichtenfeld a fost polițist în Bratislava, pe vremea când orașul se numea Pozsony. Samuel l-a antrenat pe Imi, Imi l-a antrenat pe Yaron, Yaron l-a antrenat pe Șerban, Șerban l-a antrenat pe Sorin, Sorin m-a antrenat pe mine iar eu, cândva, o s-o antrenez pe fiică-mea (numai să fiu sănătos până atunci. Și viu, evident!). Da, mi-a plăcut chestia cu Maccabeii. Îmi pare abordarea corectă. A unei probleme vechi de când lumea, asta vreau să spun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu