De ce-l urăsc pe Vasile

Pentru că m-a furat, de-aia! Ca să nu iasă vorbe, o iau da capo:

am susținut încă din 1991 – 1992 că niciun comunism n-a semănat cu alt comunism, așa cum nu seamănă capitalismul din California cu cel din Paraguay, să zicem. Făceam bișniță pe vremea aia și, după ce văzusem Varna, Plovdiv, Katowice, Cracovia, Chișinău, Bratislava, Lvov, Szeczecin și Pesta, am priceput și-am zis cu voce mare că fiecare comunism a fost altfel, profund altfel, că se pot face comparații dar că ele nu duc nicăieri. Greșeala mea: doar am spus, nu am scris. Apare Vasile din Niciundele de la răsărit, scrie acest lucru („Născut în URSS”) și se umple de bani;

am susținut încă din 1990 că ortodocșii nu-s creștini, după ce asistasem personal la giganticul val ortodox care lovise România după Revoluție (părintele Galeriu, biserica Silvestru etc). Dar, iarăși, nu am scris nimic. Apare Vasile, scrie acest lucru („Sectanții”) și se umple de bani;

am susținut dintotdeauna că în țara băutorilor de cafea, om civilizat este omul care bea ceai. Am fost poreclit „Ceaiofilul”, am purtat porecla cu mândrie, am fost singur împotriva tuturor, mi-am susținut ani și ani punctul de vedere, decenii pot spune, dar nu l-am consemnat în scris. Apare Vasile, scrie acest lucru („Bandiții”) și se umple de bani;

am susținut cam de prin 2004 – 2005 că toți, noi toți, am părea „jidani” în ochii strămoșilor noștri, dacă ar putea să ne vadă și să vadă lumea noastră. Noi toți, dar absolut toți, ne câștigăm viața prestând munci care nu existau în lumea lor. Știți cum spunea Gheorghe Buzea, bunică-meu, oricărei munci care nu era muncă fizică grea? „Jidăneală”. Scriitorul, actorul, copywriterul, antreprenorul, contabilul, profesorul, programatorul, ofițerul bancar, avocatul, graficianul, managerul, chirurgul, reporterul, muzicianul, graficianul, ştirista, terapeuta, antrenorul, arhitectul și toți ceilalți, nemaivorbind de studenți, nu „muncesc” în accepțiunea bunicului meu, ci se țin de „învârteli”, „șmecherii”, enfin, de „jidăneli” (termen-umbrelă). La vremea celei de-a Doua Intifade am susținut sus și tare că am fi cu toții niște ipocriți dac-am fi de partea palestinienilor și nu a Israelului, pentru simplul fapt că suntem (toți) „obiectiv evrei” din punct de vedere economic. Sau, în termenii lui Eminescu, suntem „clasa superpusă”. Din nou, ca un prost, nu am scris nicăieri asta, m-am mulțumit să perorez la cârciumă, în fața unui auditoriu de ignari care-și bătea joc de mine și-mi scruma în bere când mă duceam la pipi. Apare Vasile, scrie acest lucru („Izgoniții”) și se umple de bani.

Dar destul cu văicăreala! Acum e vorba de ultima carte a trilogiei. E cea mai bună, cum zic unii? Nu. Încheie bine trilogia, rotund, măiastru? Da. Merită citită? Da. Poate fi înțeleasă bine de una singură, dacă nu le-ai citit pe primele două? Nu. Oferă răspunsuri la întrebări care se pun? Da. Oferă răspunsuri la întrebări pe care nu și le mai pune nimeni? Da. Ține dreapta măsură dintre plăcere (a lecturii) și (utilitate) a lecturii? Da. Plictisește? Nu, dar unele dialoguri sunt fake, sunt pastișe după Dostoievski, evident fără geniul lui Dostoievski (nimeni nu poate scrie ceva peste scena în care Verhovenski își taie unghiile!). Te „prinde”? Da.

Cu ce te alegi, ca cititor, dacă citești „Izgoniții” pe rânduri și printre rânduri? Cu două lucruri foarte importante pentru românii educați din 2019: de ce Republica Moldova își clocește un cu totul alt destin decât România, indiferent de numele (multe!) ale liderilor ei (deși nu pare, destinul vine din istorie, viitorul vine din trecut. Republica Moldova este altă țară, chiar este. „Basarabia e România?” In your dreams, mes amis...). Al doilea lucru, de ce eșicherul politic din România e complet descoperit pe stânga, pe stânga reală, cea cu program politic de stânga; cu alte cuvinte, de ce stângiștii din România sunt atât de extraordinar de slabi, nu ideologic, ci ca priză la oameni, la electorat. De ce? Nu pentru că din România lipsesc evreii, lipsesc rușii, lipsește cocaina, lipsește asumarea riscului fizic (deși, bunînțeles, toate astea lipsesc!), ci pentru că lipsește disperarea. Sau, reformulat: la minorité agissante nu e (încă?) disperată. Eu cred că nici n-o să fie. Cred că lecția Agentului K a fost asimilată: ca să-i ții liniștiți, roagă-i să-și trimită reprezentanți în Parlament.

Later edit: îl urăsc pe Vasile, dar nu sunt supărat pe el. Îl urăsc, așa cum e normal, pentru că e mai harnic ca mine și are noroc, dar nu pot să nu admit că norocul și l-a făcut singur, în cea mai mare parte. Be mic: la lista ceea de meserii „jidănești” trebuie să mai adaug una: polițistul. Samuel Lichtenfeld a fost polițist în Bratislava, pe vremea când orașul se numea Pozsony. Samuel l-a antrenat pe Imi, Imi l-a antrenat pe Yaron, Yaron l-a antrenat pe Șerban, Șerban l-a antrenat pe Sorin, Sorin m-a antrenat pe mine iar eu, cândva, o s-o antrenez pe fiică-mea (numai să fiu sănătos până atunci. Și viu, evident!). Da, mi-a plăcut chestia cu Maccabeii. Îmi pare abordarea corectă. A unei probleme vechi de când lumea, asta vreau să spun.

Segreto, Madinat Jumeirah, Dubai

De unde, domnule, de unde?! Nu știu să răspund la această întrebare! Și pentru că nu știu, ar trebui să tac, c-așa-i normal: nu știi, taci din gură, nu te bagi ca musca-n curu’ calului. Deci, eu tac și-i dau cuvântul cumătrului prin alianță:

„Bă, ești prost? O sută de dolari?! 100 $, bă, tu ești nebun la cap? Cum, bă, să-ți ia o sută de dolari pe-o farfurie cu paste și pe două ape plate? Mici! Am turbat, am văzut roșu, am vrut să dau cu ei de pământ, m-a potolit nevastă-mea, știi cum sunt femeile, „Hai, dragă, lasă de la tine! Oricum, pastele au fost bunișoare”. Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Cum, bă, bunișoare? Bunișoare la o sută de dolari? Macaroane fierte, cu oleacă de ulei, fleașc, în farfurie - scoate, băiete, suta? Da’ despre ce vorbim aici, despre cum s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’?!”. Răspuns: da.

Eu l-am pus pe cumnat să se ducă în Dubai? El s-a dus singur! Că nu știu ce, că ofertă, că extra-sezon, că reducere, că promoție, că merită să bifezi și Dubaiul măcar odată-n viața asta, că și așa muncim de dracul ne ia, că stres... cunoaștem poezia. E, de dus, s-a dus el, nici că mi-a părut rău (am stat cu ăia micii, baby-sitter, am făcut și eu un ban, ce, e rușine?), dar s-a-ntors verde de furie, i-a tihnit Dubaiul cum îmi tihnește mie ședința de redacție:

„La cazare a mai fost cum a mai fost, că nu ne-am berbecit la fiță grea. Și nici prea cald nu era, aș zice chiar c-a fost oleacă bine, până-n ultima zi, când am luat și noi autobuz d-ăla de turiști, hop on hop off, de-am făcut hop off și la Madinat Jumeirah, la mă-sa fiței de pe lume, ne-am dat cu barcă d-aia pe canale, să ne vadă lumea, să bage la cap c-avem cu ce, și pe urmă ne-am pus să mâncăm, la Segreto Bar Restaurant ăsta de care-ți zic. Am mirosit eu ceva, să nu crezi că nu! Pe cine văd pe la mese, pe-ăia din Chișinău, că de câte ori mă duc pe-acolo să semnez cu ei vreun contract se tăvălesc pe jos că-s săraci, că n-au bani, plâng la mine cu lacrimi cât cartoafa că să semnăm pe gratis, că frați, că nu știu ce. Acum vorbeau între ei rusește, râdeau, masa plină cu de toate, la ei ca la nimeni; ne-am salutat, așa, din cap, eu mi-am văzut de treabă cu apa aia mică, nevastă-mea cu macaroanele ei, am plătit cu cardul, să nu vadă frații cât e nota mea, și-apoi hop on. 100 $. Îți vine să crezi?”. Da, dar tot nu știu să răspund la-ntrebare: de unde au atâția bani cei din Republica Moldova?!

articol publicat în numărul 16/2017 al revistei Cațavencii

Paprika Csárda, Schengenraum

„Urât mi-i de muierea beată și de bărbatul fără bani”, spune o vorbă populară de pe la noi din sat; n-aș putea preciza cine este „muierea beată”, dar bărbatul fără bani sunt eu, și nu de azi, de ieri, ci de când mă știu. Nu c-ar fi vina mea; planeta asta e greșit făcută, asta este singura explicație. Altfel, ehehe!

S-a nimerit, totuși, să se potrivească astrele așa cum trebuie (și cum ar fi normal!), eu să fiu cu buzunarele pline de bani (la propriu: bancnote de 50 și de 20, lire și euro, multe, nu mai știu câte; multe), iar în jurul meu muieri bete. Nu una singură, nicidecum, ci vreo patru-cinci mese. La Paprika Csárda, în Ungaria. Muierile erau românce, ucrainience și rusoaice din Republică și din Transnistria. A fost veselie mare! Desigur, n-a durat mult, că oamenii de ordine nu le-au dat voie să se și bată, adică după ce și-au zis ei c-au țipat destul unele la altele, s-au dus la bărbații lor și i-au rugat cu frumosul să le ducă la culcușuri. A mers, s-a evacuat sala fără alte incidente. Eu am mai rămas, dar foarte puțin, fix cât să se supere nevastă-mea (era foarte obosită, condusese mult) și să mă felicit ca un porc că m-am învârtit, moca, de încă un subiect gras. Asta-i viața!

Pe vremea când nu exista Spațiul Schengen, orășelul Hegyeshalom era un punct foarte important, că acolo era vama dintre Ungaria și Austria, un fel de Nădlac unguresc: tiruri, microbuze, autobuze, șoferi, călători... lume multă. Toți oamenii ăștia aveau nevoie de mâncare, de toalete, de locuri de dormit, de câte și mai câte: bani! Că așa-i la drum, cheltuiești, fie că vrei, fie că nu. Dar după 2007, pe locuitori îi aștepta ruina, erau terminați, falimentari, mofluzi (așa credeau ei). Când, însă, România a fost lăsată pe dinafară, de-abia atunci a început să curgă adevăratul râu de aur prin Hegyeshalom, că e perfect logic să te oprești aici înainte să intri-n adevărata Europă, cu prețurile ei. Cine știe, cunoaște: fie că vii din București, Constanța, Odessa, Tiraspol, Chișinău, Cernăuți sau Liov, te oprești, mănânci, bei, dormi, totul la prețuri mai umane, apoi îți faci o cruce până la buric, zici un „Doamne-ajută” și te avânți dincolo, ca să faci bani. Sau ca să-i speli pe-ai tăi. Repet: cine știe, cunoaște!

Tot omenetul ăsta curgea în sens invers față de noi (veneam din Franța) și avea cu totul alte priorități: că a cui e Crimeea, că cine a-nceput războiul, că Putin, că sancțiuni, c-o să vedeți voi etc. Ce era să fac? Am tras cu urechea. Cine știe, ...

articol publicat în numărul 12/2017 al revistei Cațavencii 

Basarabia

Ani în șir am râs de români și de unguri. Românii nu știau decât minciunile naționale pe care le-nvățaseră la școală, în comunism (și pe care profesorul Boia le numește, duios, ”mituri”), iar ungurii se credeau deștepți, că auziseră de pe la părinți că alea-s minciuni, dar în schimb luaseră de bune propriile lor minciuni naționale (să le spunem ”mitologii”, ca să fim în acceași notă cu don profesor).

Dar uite că mi-a venit și mie rândul. Asta e!

Am crezut sincer că explicația aia cu numele teritoriului dintre Prut, Dunăre, Nistru și mare este fundamentată științific. Că, adică, cândva prin secolele XIII sau XIV, domnitorii nou-născutei Țări Românești aveau un soi de control (militar, politic, simbolic... cine știe?) asupra Bugeacului, și că de-atunci a rămas acelei pătrățele de pământ porecla ”Basarabia”, în amintirea dinastiei care domnise acolo, chiar dacă pentru puțin timp. Și că, pe urmă, denumirea s-ar fi aplicat, cine știe din ce motive obscure, asupra întregului teritoriu cedat Rusiei la 1812. Și, deci, nu e nimic jignitor să îi numesc pe cetățenii Republicii Moldova ”basarabeni”. Nu numai că nu-i jignesc, mă gândeam eu în capul meu, dar chiar îi flatez, că actuala Republică e sensibil mai mică decât ”Basarabia” de la 1812. Ca să fac o comparație, e ca și cum mi-ar zice mie cineva ”român mare”, în loc de ”român”!

Înainte de a merge mai departe, o precizare: prin ”Bugeac” înțeleg actualele raioane ucrainiene ale oblastului Odessa, din dreapta Nistrului, plus raioanele Republicii Moldova de la sud de linia (imaginară) Bender – Leaova, adică ceea ce se cheamă acum ”Regiunea de dezvoltare Sud” în jargonul administrativ de la Chișinău. Am terminat precizarea.

Ei bine, așa cum demostrează Marian Coman, în cartea ”Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV – XVI)”, nici vorbă de vreo formă de control politic al dinastiei Basarabilor asupra Bugeacului. Nimic! Numele ”Basarabia”, aplicat Bugeacului, apare târziu de tot, pe hărți tipărite în Italia și Germania, și provine din crasa ignoranță a Europei Centrale față de geografia și toponimia Europei de Est. Inițial, Țara Românească apărea pe hărți ca ”Basarabia” (logic: țara dinastiei basarabe!), dar pe urmă i-a fost schimbat numele în ”Ungrovlahia” (iar logic: țara ”vlahilor” de lângă Ungaria), așa că denumirea ”Basarabia” nu mai denumea acum nimic. Deci au împins-o și ei mai spre est, în niște ținuturi despre care n-aveau nici cea mai vagă idee. Foarte interesante sunt și tribulațiile, pe hărți, ale Moldovei (numită la început ”Valahia”, incredibil! Nu asta am învățat la școală!), dar vă las să le descoperiți singuri. Merită!

Ergo: este jignitor să-i spui cuiva din Republica Moldova că e ”basarabean”, pentru simplul motiv că oamenii de-acolo nu și-au spus niciodată așa. Ei și-au spus întotdeauna ”moldoveni” sau ”moldovani”, ceea ce dealtfel afirmă, cu surprindere și nedumerire, însuși Miron Costin (găsiți citatul exact în cartea lui Coman). El, săracul, abia la studii, în Polonia, a aflat că un sfert din țara lui era cunoscută în Europa ca ”Basarabia” și că europenii (polonezi, în cazul ăsta), erau convinși că se numea așa pentru că fusese ”sub Basarabi”! Nici Miron Costin, nici moldovenii din Cetatea Albă sau din Chilia nu auziseră de-așa ceva, neam de neamul lor... și vorba aia, erau pe-acolo cam de multișor!

Nici mie nu mi-ar plăcea să mi se spună la Chișinău ”Bă, ungrovlahe!”. Bine, nici actualul ”Mă, țîgan împuțît!” nu-mi place, dar măcar cu ăsta m-am obișnuit și-l pun pe seama îndoctrinării sovietice (și, acum, rusești). Totuși, asta va trece, sper. Dar dacă le intră chișinăuanilor ”ungrovlahe” în cap... păi nici nu le mai iese!