L'Ultime Atome

Mergeam prin pădure cu cea mică-n cârcă, povestindu-i câte toate, și mă pomenesc strigat în vreme ce ne-apropiam de castelul Laerbeek: „Mihăiță! Bă, caporal Buzea! La vechiul loc adunarea!”. Mă uit, un bărbos venea spre mine vioi, cu ditamai rânjetul licărind prin barbă: „Hă, hă! Recunoaște! Recunoaște că nu știi cine sunt, hă, hă!”. Habar n-aveam, evident: „Tu ești, mă?”. „Eu, eu”, s-a bucurat el, „vezi că ți-ai adus aminte?”. Abia vocea lui m-a aruncat cu 24 de ani în urmă, în fatidica zi de 4 octombrie 1996, când pășeam sfios pe porțile UM 02525, cu valiza de lemn în mână și cu inima plină de presimțiri sumbre. Am depănat amintiri cu fostul meu coleg de pluton, i-am trecut în revistă pe ceilalți, am aflat de la el că la Bruxelles ar mai fi un coleg de-al nostru, neapărat să dăm de el și să-l scoatem la bere (în timpul ăsta ne omeneam cu Chimay Blue pe terasa castelului, ținută în arendă de o familie de arabi – ce să faci, globalizarea). Cea mică s-a jucat cu copiii lui, a rămas că mai vorbim.

După o nimică de trei luni s-a-ntâmplat și minunea. Am reușit, adică, să ne-adunăm toți trei la o braserie din Ixelles (cartier cam scumpuț din centrul orașului, cu prețuri tembele). Nu ne mai văzuserăm de la liberare, de pe 4 aprilie 1997, deci fiecare avea multe de povestit; doar că, nu știu cum, tot pe bârfă am dat-o. Ne-am apucat să-i mușcăm de cur pe foștii tovarăși de arme: că ăla e-un carierist împuțit, că ălălalt a căzut la patima beției, că ics e-un tâmpit cum era și-atunci, că igrec precis era turnător, că prea primea multe permisii, că zet a divorțat iar și acum plătește două pensii alimentare („Da’ bani de unde, mă, de unde?!”). Le-adusesem niște cărți, le-am semnat, băieții au urcat momentul pe facebook (alte glume și glumițe), iar pe urmă am ajuns și eu la mijloc: „Da’, Mihăiță, auzi… unguroaica ce-ți mai face?”. Și țin-te hă-hă, și țin-te hi-hi. Very funny, indeed. Eram în vorbă c-o fată din Pesta și-mi trimitea scrisori, iar cap-pătratul de comandant al unității m-a chemat la el să-mi „frece ridichea”, că poate fata e „spioancă” și cine știe ce scriu eu în scrisorile mele de răspuns; asta e toată povestea cu unguroaica mea, dar ei iarăși au râs copios, grandios, cum râsese tot plutonul văzându-mi mutra plouată când ieșeam de la comandant: „Ziceai că te epilase la coaie”.

De ce-l urăsc pe Vasile

Pentru că m-a furat, de-aia! Ca să nu iasă vorbe, o iau da capo:

am susținut încă din 1991 – 1992 că niciun comunism n-a semănat cu alt comunism, așa cum nu seamănă capitalismul din California cu cel din Paraguay, să zicem. Făceam bișniță pe vremea aia și, după ce văzusem Varna, Plovdiv, Katowice, Cracovia, Chișinău, Bratislava, Lvov, Szeczecin și Pesta, am priceput și-am zis cu voce mare că fiecare comunism a fost altfel, profund altfel, că se pot face comparații dar că ele nu duc nicăieri. Greșeala mea: doar am spus, nu am scris. Apare Vasile din Niciundele de la răsărit, scrie acest lucru („Născut în URSS”) și se umple de bani;

am susținut încă din 1990 că ortodocșii nu-s creștini, după ce asistasem personal la giganticul val ortodox care lovise România după Revoluție (părintele Galeriu, biserica Silvestru etc). Dar, iarăși, nu am scris nimic. Apare Vasile, scrie acest lucru („Sectanții”) și se umple de bani;

am susținut dintotdeauna că în țara băutorilor de cafea, om civilizat este omul care bea ceai. Am fost poreclit „Ceaiofilul”, am purtat porecla cu mândrie, am fost singur împotriva tuturor, mi-am susținut ani și ani punctul de vedere, decenii pot spune, dar nu l-am consemnat în scris. Apare Vasile, scrie acest lucru („Bandiții”) și se umple de bani;

am susținut cam de prin 2004 – 2005 că toți, noi toți, am părea „jidani” în ochii strămoșilor noștri, dacă ar putea să ne vadă și să vadă lumea noastră. Noi toți, dar absolut toți, ne câștigăm viața prestând munci care nu existau în lumea lor. Știți cum spunea Gheorghe Buzea, bunică-meu, oricărei munci care nu era muncă fizică grea? „Jidăneală”. Scriitorul, actorul, copywriterul, antreprenorul, contabilul, profesorul, programatorul, ofițerul bancar, avocatul, graficianul, managerul, chirurgul, reporterul, muzicianul, graficianul, ştirista, terapeuta, antrenorul, arhitectul și toți ceilalți, nemaivorbind de studenți, nu „muncesc” în accepțiunea bunicului meu, ci se țin de „învârteli”, „șmecherii”, enfin, de „jidăneli” (termen-umbrelă). La vremea celei de-a Doua Intifade am susținut sus și tare că am fi cu toții niște ipocriți dac-am fi de partea palestinienilor și nu a Israelului, pentru simplul fapt că suntem (toți) „obiectiv evrei” din punct de vedere economic. Sau, în termenii lui Eminescu, suntem „clasa superpusă”. Din nou, ca un prost, nu am scris nicăieri asta, m-am mulțumit să perorez la cârciumă, în fața unui auditoriu de ignari care-și bătea joc de mine și-mi scruma în bere când mă duceam la pipi. Apare Vasile, scrie acest lucru („Izgoniții”) și se umple de bani.

Dar destul cu văicăreala! Acum e vorba de ultima carte a trilogiei. E cea mai bună, cum zic unii? Nu. Încheie bine trilogia, rotund, măiastru? Da. Merită citită? Da. Poate fi înțeleasă bine de una singură, dacă nu le-ai citit pe primele două? Nu. Oferă răspunsuri la întrebări care se pun? Da. Oferă răspunsuri la întrebări pe care nu și le mai pune nimeni? Da. Ține dreapta măsură dintre plăcere (a lecturii) și (utilitate) a lecturii? Da. Plictisește? Nu, dar unele dialoguri sunt fake, sunt pastișe după Dostoievski, evident fără geniul lui Dostoievski (nimeni nu poate scrie ceva peste scena în care Verhovenski își taie unghiile!). Te „prinde”? Da.

Cu ce te alegi, ca cititor, dacă citești „Izgoniții” pe rânduri și printre rânduri? Cu două lucruri foarte importante pentru românii educați din 2019: de ce Republica Moldova își clocește un cu totul alt destin decât România, indiferent de numele (multe!) ale liderilor ei (deși nu pare, destinul vine din istorie, viitorul vine din trecut. Republica Moldova este altă țară, chiar este. „Basarabia e România?” In your dreams, mes amis...). Al doilea lucru, de ce eșicherul politic din România e complet descoperit pe stânga, pe stânga reală, cea cu program politic de stânga; cu alte cuvinte, de ce stângiștii din România sunt atât de extraordinar de slabi, nu ideologic, ci ca priză la oameni, la electorat. De ce? Nu pentru că din România lipsesc evreii, lipsesc rușii, lipsește cocaina, lipsește asumarea riscului fizic (deși, bunînțeles, toate astea lipsesc!), ci pentru că lipsește disperarea. Sau, reformulat: la minorité agissante nu e (încă?) disperată. Eu cred că nici n-o să fie. Cred că lecția Agentului K a fost asimilată: ca să-i ții liniștiți, roagă-i să-și trimită reprezentanți în Parlament.

Later edit: îl urăsc pe Vasile, dar nu sunt supărat pe el. Îl urăsc, așa cum e normal, pentru că e mai harnic ca mine și are noroc, dar nu pot să nu admit că norocul și l-a făcut singur, în cea mai mare parte. Be mic: la lista ceea de meserii „jidănești” trebuie să mai adaug una: polițistul. Samuel Lichtenfeld a fost polițist în Bratislava, pe vremea când orașul se numea Pozsony. Samuel l-a antrenat pe Imi, Imi l-a antrenat pe Yaron, Yaron l-a antrenat pe Șerban, Șerban l-a antrenat pe Sorin, Sorin m-a antrenat pe mine iar eu, cândva, o s-o antrenez pe fiică-mea (numai să fiu sănătos până atunci. Și viu, evident!). Da, mi-a plăcut chestia cu Maccabeii. Îmi pare abordarea corectă. A unei probleme vechi de când lumea, asta vreau să spun.

Seni Studium, Budapesta

Mă tot întreabă amicii, sau, mă rog, mai bine să le zic „cunoscuții”, că de amiciția lor m-am dumirit demult: „Bă Mihăiță, de ce scrii tu despre ce nu te pricepi? Ce treabă ai tu cu barurile, ce treabă ai cu turismul în general?! Vezi-ți de gunoaiele tale, taie copaci, fă ce știi, nu ne mai încurca! Ai bani de spart, ai cu ce s-arăți a șmecher? Niciodată n-ai avut și n-o să ai, ești minciună băbăiatule”. Culmea e că au dreptate, din punctul lor de vedere. Eu nu merg pe unde merg turmele de neoromâni care se screm s-arate că au cu ce, n-am habar de Ibiza sau de Antalya, nu pândesc căpiat după „oferte”, iar „destinațiile” pe care le promovează revistele de femei (le găsesc în baie, teanc, lăsate de nevastă-mea pe cântar, lângă WC) mă fac să mă crucesc de-a minunatelea: croazieră prin fiordurile norvegiene? Cu ce vedete te poți întâlni pe plajele din Barbados? Cele mai bune locuri de surfing din Australia?

Există și varianta soft (în general, a gagicilor): „Mihai, nu mai scrie din auzite, că te decredibilizezi! Scrie ce-ai văzut, c-ai văzut destule”. Și ele au dreptate. Am văzut, nu zic, dar necomerciale, și-n plus nu le-am văzut ca turist, ci pentru că nimerisem pe-acolo cu treabă, cu una-alta, că banii-s scumpi și se fac greu, dacă nu ești conectat (iar eu, vai, nu-s!). „Uite, scrie de Budapesta”, îmi susură ele dulce, cum i-a susurat și Eva prostului, „doar e orașul tău, nu?”. Bine, hai.

Primo: Budapesta nu-i orașul meu. Am lucrat acolo cu ani în urmă, dar numai în Pesta, în privința părții vestice a orașului, a Budei („Budin”, cum îi spuneau românii acum 200 de ani, când încă nu erau români), nu știu nimic, sunt inocent ca un nou-născut. Dacă mă duci acolo și mă lași pe-o stradă, m-ai omorât, m-așez pe cur în intersecție și plâng după poliție.

Secundo: Pesta este foarte mare, e-un oraș imens, lăbărțat ca o plăcintă, ce văd turiștii e cam 5%, și încă-s generos! Despre restul, habar n-au; da, am lucrat în branșa gunoaielor, într-un fel, și ce-i cu asta? Orice muncă e cinstită! La barul hotelului Seni Studium am ajuns după ce terminaserăm jobul, ne-a omenit managerul cu niște beri, că făcuserăm treabă bună. N-aș recomanda nimănui să stea-n hotelul ăla sau să bea la bar pe banii lui, dar asta-i altceva.

articol publicat în numărul 5/2018 al revistei Cațavencii