De ce-l urăsc pe Vasile

Pentru că m-a furat, de-aia! Ca să nu iasă vorbe, o iau da capo:

am susținut încă din 1991 – 1992 că niciun comunism n-a semănat cu alt comunism, așa cum nu seamănă capitalismul din California cu cel din Paraguay, să zicem. Făceam bișniță pe vremea aia și, după ce văzusem Varna, Plovdiv, Katowice, Cracovia, Chișinău, Bratislava, Lvov, Szeczecin și Pesta, am priceput și-am zis cu voce mare că fiecare comunism a fost altfel, profund altfel, că se pot face comparații dar că ele nu duc nicăieri. Greșeala mea: doar am spus, nu am scris. Apare Vasile din Niciundele de la răsărit, scrie acest lucru („Născut în URSS”) și se umple de bani;

am susținut încă din 1990 că ortodocșii nu-s creștini, după ce asistasem personal la giganticul val ortodox care lovise România după Revoluție (părintele Galeriu, biserica Silvestru etc). Dar, iarăși, nu am scris nimic. Apare Vasile, scrie acest lucru („Sectanții”) și se umple de bani;

am susținut dintotdeauna că în țara băutorilor de cafea, om civilizat este omul care bea ceai. Am fost poreclit „Ceaiofilul”, am purtat porecla cu mândrie, am fost singur împotriva tuturor, mi-am susținut ani și ani punctul de vedere, decenii pot spune, dar nu l-am consemnat în scris. Apare Vasile, scrie acest lucru („Bandiții”) și se umple de bani;

am susținut cam de prin 2004 – 2005 că toți, noi toți, am părea „jidani” în ochii strămoșilor noștri, dacă ar putea să ne vadă și să vadă lumea noastră. Noi toți, dar absolut toți, ne câștigăm viața prestând munci care nu existau în lumea lor. Știți cum spunea Gheorghe Buzea, bunică-meu, oricărei munci care nu era muncă fizică grea? „Jidăneală”. Scriitorul, actorul, copywriterul, antreprenorul, contabilul, profesorul, programatorul, ofițerul bancar, avocatul, graficianul, managerul, chirurgul, reporterul, muzicianul, graficianul, ştirista, terapeuta, antrenorul, arhitectul și toți ceilalți, nemaivorbind de studenți, nu „muncesc” în accepțiunea bunicului meu, ci se țin de „învârteli”, „șmecherii”, enfin, de „jidăneli” (termen-umbrelă). La vremea celei de-a Doua Intifade am susținut sus și tare că am fi cu toții niște ipocriți dac-am fi de partea palestinienilor și nu a Israelului, pentru simplul fapt că suntem (toți) „obiectiv evrei” din punct de vedere economic. Sau, în termenii lui Eminescu, suntem „clasa superpusă”. Din nou, ca un prost, nu am scris nicăieri asta, m-am mulțumit să perorez la cârciumă, în fața unui auditoriu de ignari care-și bătea joc de mine și-mi scruma în bere când mă duceam la pipi. Apare Vasile, scrie acest lucru („Izgoniții”) și se umple de bani.

Dar destul cu văicăreala! Acum e vorba de ultima carte a trilogiei. E cea mai bună, cum zic unii? Nu. Încheie bine trilogia, rotund, măiastru? Da. Merită citită? Da. Poate fi înțeleasă bine de una singură, dacă nu le-ai citit pe primele două? Nu. Oferă răspunsuri la întrebări care se pun? Da. Oferă răspunsuri la întrebări pe care nu și le mai pune nimeni? Da. Ține dreapta măsură dintre plăcere (a lecturii) și (utilitate) a lecturii? Da. Plictisește? Nu, dar unele dialoguri sunt fake, sunt pastișe după Dostoievski, evident fără geniul lui Dostoievski (nimeni nu poate scrie ceva peste scena în care Verhovenski își taie unghiile!). Te „prinde”? Da.

Cu ce te alegi, ca cititor, dacă citești „Izgoniții” pe rânduri și printre rânduri? Cu două lucruri foarte importante pentru românii educați din 2019: de ce Republica Moldova își clocește un cu totul alt destin decât România, indiferent de numele (multe!) ale liderilor ei (deși nu pare, destinul vine din istorie, viitorul vine din trecut. Republica Moldova este altă țară, chiar este. „Basarabia e România?” In your dreams, mes amis...). Al doilea lucru, de ce eșicherul politic din România e complet descoperit pe stânga, pe stânga reală, cea cu program politic de stânga; cu alte cuvinte, de ce stângiștii din România sunt atât de extraordinar de slabi, nu ideologic, ci ca priză la oameni, la electorat. De ce? Nu pentru că din România lipsesc evreii, lipsesc rușii, lipsește cocaina, lipsește asumarea riscului fizic (deși, bunînțeles, toate astea lipsesc!), ci pentru că lipsește disperarea. Sau, reformulat: la minorité agissante nu e (încă?) disperată. Eu cred că nici n-o să fie. Cred că lecția Agentului K a fost asimilată: ca să-i ții liniștiți, roagă-i să-și trimită reprezentanți în Parlament.

Later edit: îl urăsc pe Vasile, dar nu sunt supărat pe el. Îl urăsc, așa cum e normal, pentru că e mai harnic ca mine și are noroc, dar nu pot să nu admit că norocul și l-a făcut singur, în cea mai mare parte. Be mic: la lista ceea de meserii „jidănești” trebuie să mai adaug una: polițistul. Samuel Lichtenfeld a fost polițist în Bratislava, pe vremea când orașul se numea Pozsony. Samuel l-a antrenat pe Imi, Imi l-a antrenat pe Yaron, Yaron l-a antrenat pe Șerban, Șerban l-a antrenat pe Sorin, Sorin m-a antrenat pe mine iar eu, cândva, o s-o antrenez pe fiică-mea (numai să fiu sănătos până atunci. Și viu, evident!). Da, mi-a plăcut chestia cu Maccabeii. Îmi pare abordarea corectă. A unei probleme vechi de când lumea, asta vreau să spun.

Sectanții

Botez. Daniel Botez. Daniel Botez! Ce caracter! Mi-a fost coleg în școala generală, dintr-a șasea până într-a opta, apoi l-am pierdut din vedere.

Ei bine, acest Daniel Botez avea un dar de la Dumnezeu: manipula. Să zici despre un copil, nici măcar adolescent, că avea „darul manipulării” ar putea părea o exagerare, chiar și mie mi s-ar părea o expresie umflată, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Botez ăsta al meu. Metoda lui era simplă, dar de o eficiență teribilă, înfricoșătoare: mințea. Mințea atât de tupeist, de neverosimil, de gratuit, încât mai toată lumea îi cădea victimă, în cele din urmă (ba și atunci când minciuna era strigătoare la cer, ba și după ce fusese dată în vileag, Botez era apărat chiar de propriile lui victime: „Dar n-avea niciun motiv să mintă!”. Proștilor. Of, of, of, români proști, proști, proști!). Exemple: îl amenință unul mai mare în curtea școlii, iar Botez începe să plângă de frică – nu e o rușine, toți am trecut prin asta. Cum s-a justificat, însă, elevul Botez în fața fetelor? „Am făcut criză de nervi!”. Toate și-au exprimat la moment admirația și frica pentru caracterul imprevizibil (poate chiar primejdios!) al colegului. Altul: Botez își rupe antebrațul stâng, după care reușește, mințind imens, să convingă întreg corpul didactic că el este stângaci, că dintotdeauna a scris cu stânga și că, deci, nu mai poate scrie după dictare la cursuri. Toți, dar absolut toți nerozii de profesori (neroadele, de fapt, că practic toți profesorii erau profesoare) au pus botul și l-au lăsat în pace pe escroc: noi scriam de ne amorțeau mâinile (așa se „preda” atunci, nu știu, poate și acum), el urmărea muște cu privirea pe fereastră (era primăvară) și bătea darabana cu degetele mâinii drepte, cea cu care scrisese toată viața lui.

În groaznica iarnă a lui ’85, când oamenii blocurilor nu înțelegeau ce se întâmplă, unde e căldura, unde e apa, unde e curentul (că degeaba își burdușiseră ei congelatoarele cu carne, dacă nu era curent!), Securitatea a lansat diversiunea „Sectanții”, la care țărănetul urbanizat al Bucureștiului a marșat imediat și cu mare pasiune. Cine era colportorul zvonurilor la școala 129 din Berceni? Botez, desigur. Cine sunt sectanții și ce vor ei? Ne lămurea Botez, personal: „Sunt unii la doi metri, rași în cap, care le zâmbesc copiilor și-i bagă-n mașini negre, cu numere străine”. Și ce vor ei? „Vor copii de români, ca să-i ducă în sectele lor și să-i facă neoameni”. Asta cu neoamenii era foarte diferit înțeleasă, dar oricum era luată, provoca o spaimă extraordinară, animalică, atât copiilor cât și părinților. Pentru că, da, zvoneristica era „simfonică”, cum se spune în teoriile manipulării, adică ce auzeau copiii la școală, de la alde Botez & comp (avea și cancelaria un „Botez” al ei, nicio grijă!), auzeau și părinții la muncă, indiferent unde lucrau. Nu mai spun că fiecare bloc avea câte-un „Botez” care își concentra asalturile în special împotriva mamelor, că ele erau mai credule și mai sperioase (ca orice mame). Nu știu cum a fost apreciată de șefii Securității campania „Sectanții” din anul ăla, nu știu nici dacă ea mai avea și alt scop în afară de cel de-a abate atenția de la scăderea brutală a nivelului de trai, dar știu că, în naivitatea mea, m-am dus la taică-meu să-l întreb: „Tata, ce-s ăia sectanți?”. Re patern: „Păi de unde Paștele mă-sii să știu eu?!”.

Răspunsul e de găsit în cartea lui Vasile Ernu, apărută în 2015 la Polirom, cu ISBN-ul 978-973-46-2545-1 (rugăminte personală: nu mă mai întrebați unde-o găsiți, că eu n-am de unde să știu. Aveți titlul, aveți autorul, aveți ISBN-ul, căutați-o prin librării sau pe net, nu mai veniți la mine, că eu nu-s nici anticariat, nici papetărie, nici chioșc de ziare!). Răspunsul e foarte, foarte complet (mai complet decât mi-am imaginat eu c-ar putea fi), bine scris din punct de vedere literar și impresionant de corect dintr-un anume punct de vedere: omul povestește. Nu e un reporter de teren care-a dat peste-un subiect foarte gras și s-a gândit să facă din el o carte (ca mine, de pildă), ci un copil de sectant care-și povestește, cu sinceritate și șarm, experiențele personale: a crescut într-o mică comunitate de evrei mesianici din URSS (dacă nu știți ce înseamnă „evrei mesianici” sau „URSS”, dați un search pe Google), a cunoscut comunismul bun (1975-1985 în URSS, spre deosebire de 1965-1975 în România), apoi perestroika, apoi disoluția din 1991, urmată de catastrofa libertății care s-a abătut peste satul și comunitatea lui. Pe urmă, sigur, a plecat de-acasă. În fond, spre deosebire de tot ce scrie el în carte, singura salvare e cea individuală.

Din punct de vedere religios, Vasile Ernu se pronunță fără drept de apel: ortodocșii sunt cei mai primitivi creștini, dar nu în sensul bun, de „fideli învățăturii lui Isus”, ci în sensul rău, de păgâni, de sălbatici foarte vag atinși de revoluția lui Isus. Nu există creștini pe lume care să citească Biblia mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să citească mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să mintă mai mult decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să se mintă mai mult decât ortodocșii. Cum le-ar spune Kevin Costner: „You have nothing. You are dying. I am sorry”.

Din punct de vedere politic, autorul este de părere că URSS (1947-1991) a fost un sistem mai bun pentru basarabeni decât România Mare (1918-1940) și cu mult mai bun decât Ucraina sau decât Republica Moldova (1991-prezent). Închei cu câteva pasaje de la paginile 110-113:

„De la bătrânii mei am aflat despre una dintre cele mai tragice perioade ale istoriei trăite de ei, în privința căreia eu îmi formasem o părere idilică, romantică și de care eram fascinat, pentru că citisem istoria oficială din cărțile intelectualilor la modă. Nu vorbesc nici de perioada brejnevistă, nici despre cea țaristă sau mai știu eu care epocă mai liniștită și mai așezată. Mă refer la perioada interbelică din România, care în imaginarul nostru colectiv a rămas ca „epoca de aur”. Aceasta a fost, fără îndoială, „epoca de aur” pentru o mână de dregători, afaceriști, intelectuali și birocrați. Pentru comunitatea noastră a reprezentat însă cel mai dur și mai monstruos interval de timp, care a lăsat în memoria grupului nostru o rană adâncă ce sângerează și astăzi, după atâția ani. Da, nu epoca stalinistă cu teroarea ei fără margini și cu mașinăria de produs cadavre a fost cel mai negru moment al nostru, ci perioada interbelică. E un adevăr greu de acceptat astăzi.

Poate sună prea dur. Pentru mine cu siguranță așa a sunat. M-a nedumerit profund această constatare. Eu eram convins că nimic nu poate fi comparat cu epoca stalinistă. Toate informațiile indică însă că aceasta a fost cea mai întunecată epocă prin care a trecut comunitatea noastră, dacă excludem „marea foamete” și războiul, care oricum sunt stări excepționale și ne-au testat în mare măsură limitele umanității. Astfel de manifestări există însă – e drept, sporadic – peste tot și în toate perioadele, indiferent de regim.

Să începem cu începutul. În ianuarie 1918, după haosul produs de Revoluția Bolșevică, gubernia Basarabia își proclamă independența, iar în martie devine parte oficială a României. După o perioadă de schimbări confuze, noul regim începea să-și intre în drepturi și să-și impună propria administrație și propriile reguli. Oamenii simpli își vedeau de treaba lor și se bucurau că au scăpat de haosul care se anunța în fostul imperiu țarist și de Războiul Civil ce cuprinsese toată vecinătatea de est. Veștile ce veneau de dincolo de Nistru erau tulburătoare și atunci pacea și stabilitatea din noua țară erau preferabile. Mai exista și fobia antibolșevică ce făcea furori pe atunci în regiune. [...]

Din acea perioadă de început au rămas niște amintiri paradoxale. Pe de o parte, avem o imagine plină de respect față de ceea ce se va numi în limbajul popular „școala românească” sau „patru clase la români”. Deseori auzeai câte un bătrân spunând cu mândrie: „Măi, eu am făcut patru clase la români, nu-mi da tu lecții!”. Sintagma „patru clase la români” a rămas în folclorul din Basarabia ca semnul suprem al calității în educație. E adevărat că toți își amintesc și de bătăile din școli, unde pedeapsa corporală era la ordinea zilei, însă asta nu știrbea cu nimic respectul pe care-l aveau pentru cele „patru clase la români”. Toți ai mei născuți în perioada interbelică au trecut prin această faimoasă școală. [...]

Pe de altă parte, noua administrație, românească, era percepută ca străină, deși România se prezenta ca un stat al tuturor românilor, inclusiv al basarabenilor, pe care în discursurile oficiale îi numea „frați” și cărora le spunea că i-a salvat de jugul țarist rus sau de „ciuma bolșevică”. Din acest motiv s-a ajuns la o adevărată situație de conflict între noua administrație și locuitorii satelor și orășelelor de la noi. Oare de ce?”.