Spații de vânare la mare înălțime

Am plecat la vânătoare! La vânătoare de cititori (și de abonați, de ce nu?), pentru că vânătoarea cealaltă, de dihănii, de gadini, de hiare... nu ne place. Plus că nu ne pricepem. Plus că n-avem permis. Plus că n-avem armă. Dar avem nesăbuința de-a crede că vom vâna noi cititori dacă lansăm o sub-rubrică aici la „Spații”, și-anume spațiile de vânare. Hai, să fie cu noroc! Începem cu o poveste în trei episoade, din apusele vremuri când toată lumea avea arme (și la ce i-a folosit?):

„Cu armele acestea, rămase pe loc, s-au petrecut multe. Deși deținerea lor se pedepsea foarte aspru – era război! – lumea le păstra, judecând țărănește „Cine știe când or trebui și la ce”. Un prieten al meu, coleg de liceu, care-și făcea stagiul la Vânătorii de Munte mi-a povestit: „Prin 1947 sau 48, la Târgul de Fete de pe Muntele Găina, badea Pătru și badea Pavăl, vecini dintr-un sat apropiat, au băut din cale-afară de multă horincă, vorba cântecului: „De n-ar fi horincă-n sat / Niciodată n-aș fi bat / Dar în sat horincă este / Și la lume-s de poveste!”. Dintr-una într-alta și-au adus aminte de niște pricini vechi pe care altfel – aflându-se adică în stare de trezie – le uitaseră. Acum însă acele pricini nebuloase cereau o rezolvare radicală, așa că după provocările de rigoare („N-ai tu corajul acela îndrăzneț!” – „Eu, mă?” – „Tu, mă!” – „Adică eu n-am, mă?” – „Adică tu n-ai, mă!” – „No, vină încoace să vezi, mă!” – „Iacă că vin, mă!”). Sub privegherea altora, nu mai treji, s-au luat la bătaie. Cuțitele nu le-au scos, pricina nefiind așa de gravă ca să le ceară folosirea lor. S-au pălit doar în pumni, icnind din greu și cum badea Pătru era mai în putere, ori „folosise” mai puțină horincă, badea Pavăl a rămas bătut, sângerat și rușinat. Drept care, ducându-se el acasă, a dat la o parte tuleii mucezi din grajdul cel vechi și a scos la iveală un tun lăsat acolo de niște „Alpenjägeri” în retragere. Tun mic, de munte, cu țeava scurtă ca un bot de mops. L-a pus în baterie, bobrăluind pe la aparatele de ochire, până i s-a părut lui că prinde bine în vizor casa vecinului, aflată pe coasta din față, peste drum. Și a început să tragă.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 9 – 10). 

va urma

În numărul trecut ați aflat cum badea Pavăl s-a apucat de vânătoare, iar primul trofeu pe care și l-a dorit a fost o casă. Nu a lui! Iată urmarea:

„O subunitate de vânători de munte a sărit în camioane și foarte repede, cu armele pregătite, a ajuns la „fața locului”. Aici, în răstimpuri, badea Pavăl trăgea câte un obuz care se pierdea vâjâind și exploda mai departe, prin păduri. Badea Pătru stătea lângă casa lui, chiar „în obiectiv” și amenința cu pumnul, suduind amarnic: „Las’ că gați tu amoniția și atunci nu vin eu la tine? Rupă dracu ceea în ceea a mâne-ta!”.

Nana Catița, soția artileristului, se chinuia să-și adune orătăniile înfricoșate, împrăștiind porumb cu pumnii și strigând și ea: „Pii, pii, piiii, bată-ți Dumniezău mințile cele bătute, că fug galițele în pădure și cine le mai adună dacă scapă în pădure, că iaca, noaptea-i pe noi și le mâncă vulpile!”.

Tunul, cu fălcelele neproptite în pământ, sărea și se cabra ca un cal. Badea Pavăl a fost arestat, „corpul delict” legat de un Jeep, nana Catiță și-a adunat păsăretul și l-a închis în coteț, iar badea Pătru s-a dus să se culce. Procesul a avut loc la Cluj, la Tribunalul Militar, iar prietenul meu, care asistase, mi-a povestit că toată lumea, completul de judecată, gardienii, până și procurorul a cărui menire e să fie aspru și necruțător, nu știau cum să-și ascundă râsul, mascându-și fețele cu dosare sau căutând ceva pe sub mese. Numai badea Pavăl, ras proaspăt și pesemne învățat de alți deținuți cum trebuie să „se comporte” era demn și nedumerit, pentru că el, într-adevăr, nu înțelegea ce au cu el?

S-a citit actul de acuzare, care suna cam așa: „Pavăl N... născut în... fiul lui... și al... domiciliat în... pentru PORT ILEGAL DE ARMĂ (arma Tun „Boforss” de munte, calibru... seria...”), după care s-a procedat la interogarea inculpatului, care în această împrejurare s-a ridicat în picioare și a luat poziția de drepți, pentru că făcuse războiul sub comanda generalului Mociulschi Leonard.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 10 – 11). 

va urma

„Procurorul: Bade, de unde ai avut dumneatale tunul?

Pavăl: L-or lăsat nemții când or fugit; în fața casei mele l-or lăsat, îmburdat într-un șanț.

Procurorul: Și dumneata ce-ai făcut?

Pavăl: Eu l-am tras la mine în curte și l-am băgat în grajd, apoi l-am acoperit cu niște tulei.

Procurorul: Deci l-ai ascuns.

Pavăl: Nu l-am ascuns, domnule colonel, cât n-am vrut să ruginească.

Procurorul: Și de ce nu l-ai predat autorităților?

Pavăl (senin): Întrucât am socotit că mi-a face trebuință! (și, cu voce mai puternică, mirat că acești domni ofițeri, orișicât oameni de meserie, cu pieptul plin de medalii, nu văd ceea ce este): Și uite că mi-o trebuit!

Procurorul (cu mari și inutile eforturi de a-și păstra gravitatea): Cum adică?

Pavăl: Dacă m-o bătut și m-o rușinat?

Procurorul: Bine, și dacă te-o bătut și te-o rușinat, dumneatale trebuia să tragi cu tunul în casa lui?

Pavăl (cu o ușoară milă și mai multă indignare): D-apoi cum? N-am și eu „unoarea” mea? De ce să mă bată el pe mine? Cum să mă bată el pe mine? Da' cine-i el să mă bată pe mine?

Procurorul: Și dacă-i nimereai casa?

Pavăl: Atunci ar fi învățat să se poarte cu respect! Și să știți că dacă nu eram asupra beuturii o și nimeream!

Badea Pavăl a fost achitat. Dacă ar fi avut un pistol cu cremene în loc de tun făcea câțiva ani de pușcărie, ca nimica.” (Titus Popovici, „Cartea de la Gura Zlata”, editura Eminescu, 1991, pag. 11 – 12).

texte nepublicate nicăieri