Vara în care mama a avut ochii verzi

Faceți-mi un pustiu de bine: deschideți wikipedia english și căutați pagina „Literature in Moldova”. E o pagină lungă și searbădă, din care copiez aici bucățica „Modern Moldova”:

Since independence, Moldova has continued its literary tradition across genres. Vasile Gârneţ is in the vanguard of the experimental novel (Martorul, 1988), and Grigore Chiper writes consciously fragmentary quotidian prose. Nicolae Popa’s „Avionul mirosea a pește” (The Plane Smells Of Fish, 2008) is a postmodern novel that symbolises the peacefulness of his people despite the hardships thrown by history. Dumitru Crudu’s „Măcel în Georgia” (Massacre in Georgia, 2008) is an ironic reflection on the essential unchanging nature of his country, whether Soviet or independent. Emilian Galaicu-Păun (Air with Diamonds) is a contemporary poet called eloquent, assured, politically engaged. The Gagauz language enjoyed a resurgence in the independent republic of Moldova. A weekly newspaper Ana Sözü (Mother tongue) began publication in 1988, and a Gagauz university opened in Comrat in 1991.

Avem deci patru nume: Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Dumitru Crudu. Mă refer la romancieri. Ce arată acest lucru?

Fie că wikipedia este una din cele mai puțin credibile surse de informare generală, fie că eu sunt un cititor complet tâmpit, iar piața de carte din România habar n-are de valoarea literară. Pentru că în România sunt citiți trei oameni, mari și lați: Iulian Ciocan, Dumitru Crudu și Tatiana Țîbuleac. Altădată despre Iulian și Dumitru, acum despre Tatiana.

A scris o capodoperă. Pe bune. Unul dintre cele mai bune romane scrise în limba română în secolul XXI, categoric în top 10, după mintea mea chiar în top 5, dar pe mine nu se poate pune bază, că sunt umoral (chitros, adică). Cartea este perfectă; e greu de crezut că Tatiana va mai scrie vreodată ceva la asemenea înălțime. Dacă e să combin invidia de breaslă cu vorba frustă, aș zice că Tatiana ne-a dat perversa ca pe Târgu-Ocna.

Ce a scris în cărticică de m-a impresionat atât? Păi, ce să scrie. Despre dragoste și moarte, singurele subiecte eterne ale literaturii care rămâne vie (poți să scrii și despre alte căcaturi, dar fii conștient că au termen de garanție redus, foarte redus. Spre exemplu, îți poți descrie experiențele sexuale într-un roman de 600 de pagini. Cartea ta va trăi cât vor trăi glandele celor pe care i-ai și le-ai descris acolo, nu mai mult. Apropo, „Vara în care mama a avut ochii verzi” are 121 de pagini. Aerisite!).

Comparația cu „Love Story” al lui Erich Segal se impune de la sine, dar după mintea mea cartea Tatianei este mai bună, deși mă îndoiesc că traducerea în engleză s-ar putea ridica la nivelul originalului în română (deși nu-i imposibil).

Tatiana e peste Erich la partea de furie pe care o implică moartea, moartea de boală. Știu ce vorbesc, mi-am văzut murind ambii părinți. Înainte și după durere e furia, furia neputinței și a vinei (imaginare, dar asta nu contează).

Știu cum să vă fac să citiți cartea: nu e povestea unei singure morți, este povestea a două morți și jumătate. Mie nu mi-ar fi dat prin cap așa ceva.