La cantina cubana

Eram și eu pe Rue des Grands Carmes, ca omul; căutam un loc unde să fac pipi. Că așa e în centrele astea de orașe turistice, nu găsești niciodată ce ai nevoie, din simplul motiv că se presupune că vii acolo să bei, să consumi. Iar dacă bei și consumi, mergi la toaleta restaurantului, corect? Dar dacă doar te plimbi? Adică, omul care se plimbă fără să consume (poate n-are bani! Ce?!) nu este și el tot om, nu i se umple și lui vezica, la fel ca ăluia cu portofelul plin, care sparge șase euro pe paharul de bere chioară?! E, uite că nu prea e.

Omul ăla eram eu, într-o zi cu soare (într-o duminică era, că numai duminica mi se dă voie la plimbare fără lesă). Mergeam așa, aiurea, cu ochii dup-o budă ecologică (monede aveam, eram pățit), când, hop! Peste ce dau, la numărul 6? Peste Cantina CUBANA! Băi, nenică… am rămas tâmpit. Nu că stabilimentul era închis, oricum n-aveam de gând să intru (și nici bani, ca să fiu cinstit), ci pentru că stabilimentul EXISTA. Sau, mă rog, existase. Atunci când am dat eu peste el, era închis și părea închis de multă vreme. Ce era să fac? Am plecat mai departe, să caut de pipi.

Dar ceva nu-mi dădea pace. Am căutat pe net în săptămânile următoare, am aflat ce am aflat (mai nimic, la drept vorbind), m-am băgat în seamă pe facebook (tot nimic… poate ar fi trebuit să încerc pe VKontakte?!), iar pe urmă am intrat pe forumuri locale, care din păcate sunt fie-n franceză, fie-n flamandă, și am izbutit oarecum să pun lucrurile cap la cap. Însăilate, adică așa ca din avion, dar tot e ceva.

Veteranii cu care am intrat în vorbă povestesc că acolo a fost șmecherie, cândva. Că un creier deștept de la Havana a băgat de seamă că prețurile în Bruxelles tot cresc și tot cresc, iar veniturile băutorilor profesioniști tot scad și scad (asta așa e. Eu să nu știu?!). Iar romul insulei, în acea vreme, era ieftin, foarte ieftin, pe când foamea guvernului havanez de franci belgieni era mare, foarte mare (și acum e la fel, doar că euro a luat locul francului). Nu știu dacă ușor sau greu, dar acel creier deștept a reușit să-și convingă superiorii să deschidă aceste „cantine cubane” prin marile orașe europene, unde belgianul sau turistul se putea trotila discret, ieftinache și cu scuze facile către nevastă („Mănânc la cantină!”). Cu care ocazie lăuda și Regimul. Dar timpul a trecut, vremurile-s altele, insula a sărăcit… praful s-a ales, praful și pulberea!