Lamb & Flag, Oxford

Se închide Lamb & Flag! Am văzut și eu pe net, nu c-aș fi fost vreodată acolo, că m-aș da „de-al casei” sau că am amintiri despre; nu, domnule! E vorba de un loc iconic, o cârciumă nu istorică, ci o cârciumă-istorie, adânc înfiptă în literatură – dacă nu altfel, măcar prin legende! Zice-se că aici scria, pe-un colț de masă, Thomas Hardy (da, ăla înjurat de toți studenții la engleză!) și că tot aici beau bere Tolkinen și Lewis, sau poate beau chiar beri-beri-beri, că din băutul ăsta al lor au ieșit atât „Stăpânul inelelor” cât și „Cronicile din Narnia”, clar mai aproape de sufletul cititorilor tineri (nu știu, mai avem așa ceva?) decât „Tess of the d’Ubervilles” sau „Jude the Obscure” (acum, după atâția ani, pot pentru ca să vă mărturisesc, doamnă profesoară Irina Panovf, că mie nu mi-au plăcut deloc romanele astea. Da’ deloc! Am mestecat la ele de parcă rumegam rumeguș, și cumva nu-mi pare rău, c-am învățat multe; dar de plăcut, nu mi-au plăcut).

Revenind la gânduri ceva mai flendurite: știți pentru ce Japonia și Anglia sunt mari și, în același timp, mici? Da, exact. Pentru că tradiție. Tradiția! E foarte greu de înțeles pentru mine, ca român, adevăratul sens al tradiționalismului profund din cele două culturi. Ce tradiții am moștenit eu de la forefathers? Să fac grătar și să beau bere, atât. Să cugetăm oleacă: cartierul Berceni (Bercsényi?) a fost construit în anii ’70 pe un teren viran, obținut în urma raderii cu buldozerele a căsuțelor și grădinilor care erau acolo de vreo sută de ani (nu mai mult, că înainte fusese pășune). La ce tradiție se poate raporta unul ca mine? Nici unul dintre actualele baruri berceneze n-are mai mult de 20 de ani (majoritatea au vreo șase-șapte și tare mi-e că asta-i tot), și niciun singur scriitor nu le-a pomenit în vreun fel, să se dea și lor o legitimitate, cât de cât. Iar Lamb & Flag? Din 1613 e tot acolo, în același loc! 

Păi, ia să vedem, în 1613… la București era jupân fiul lui Mihnea Turcitul, la Iași era băiatul lui Ștefan Tomșa, la Cluj era prostul de Gabriel Báthory, iar la Timișoara era Ahmet Kadum Pașa. Ne-a rămas vreo cârciumă de la prăpădiții ăștia? Nu zic de vreuna iconică, nu; zic măcar de una, de sămânță. Aud?