Paris (VI)

Sandilăul mă „privi cu desprețuitoare milă: «Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una, cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?». Ca să-și dovedească spusele, se ridică și trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mâna și-i vorbi la ureche, dete o raită și pe la alte mese [...]. Nu-mi ascunsei admirarea de câtă lume cunoștea” Sandilăul. „Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea” (Întâmpinarea Crailor). Vedeți, problema mea e că dintotdeauna mi-am dorit să fiu Sandilăul, să mă știe lumea, să mă bage-n seamă, să marc puncte la capitolul „notorietate”, dacă mă-nțelegeți pe undeva; niciodată nu poți să știi când se transformă notorietatea într-o rugăminte discretă a unei comesene, că s-o conduci acasă, că-i e frică de căței (sau întuneric, sau ploaie, sau taximetriști, sau vise urâte, sau nu contează ce – orice!). Pe mine, bafta cu „rugămintea” m-a pălit niciodată, deci la notorietate sunt un zero. Mă rog, și la notorietate...

Când intri-n cârciumă, este foarte neplăcut să fii întâmpinat ca Mihăiță („Iar ai venit, săracule?”) și nu ca Sandilăul („Oooo!”), dar problema este mai profundă de-atât. Da, ține de stimă de sine, de încrederea că ești bun, că ești valoare (sau invers, că ești bun de nimic), doar că asta nu e tot, pentru că deși cârciuma este o parte esențială e vieții, nu e viața întreagă. Nici pe departe! Mai sunt și alte locuri pe lume unde te poți valoriza ca om (la muncă, de pildă...), dar nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. Un om valoros într-o cârciumă poate să nu fie la fel de valoros în altă cârciumă, ba chiar deloc.

Sunt la Paris în 2008 și mai fac un ban ajutându-i pe manageri, pe Vahid și pe Fjodur, când au zor la descărcat, la debarasat, la curățenie și la ce-o mai fi (angajații lor obișnuiesc să cam tragă, așa că uneori nu vin la muncă tocmai când e nevoia mai mare). Într-o zi, când mă vede stând degeaba (el închisese pentru renovare), Vahid mă trimite la un amic de-al lui, manager la Tournesol, lângă cimitir, că ăla avea de treabă și n-avea oameni. La bar, pe cine văd, pe unul dintre „pilierii” din Utopia, unul foarte rău de gură, scandalagiu și plin de fițe. Acum era cumincior ca o fetiță; fusese scos din acvariul lui, nu mai avea sânge să zică nici pâs.

***

„Și cum era, domnu’ Mihăiță, înainte de aderare?”. „Păi cum să fie, dragele moșului, era ca și-acum, munceam, doar că la negru. Și când venea razia, ne ascundeam în gaură de șarpe, că dacă ne prindea ne expulza, da’ înainte de asta ne mai și futea câte-un toc de bătaie ca acela”, zic eu. Fetele chicotesc, încântate de cuvântul obscen, despre care li s-a spus acasă că n-au voie nici să-l audă, necum să-l folosească vreodată. Pentru că sunt în primul an de facultate, se cred „bătrâne” și nu se mai pun cu „astea tinere”, gimnazistele și liceencele, așa că „De-acum, singura nostră șansă este cartea, domnu’ Mihăiță, învățătura”, iar eu realizez, șocat, oripilat, disperat, înnebunit, că deja a trecut un sfert de secol. Când dracul a trecut? Unde? Unde-am fost eu în timpul ăsta? Ce s-a-ntâmplat de fapt? E-o conspirație sistemică împotriva mea, o conjurație, o malversațiune?!

Nu, că să le povestesc despre Londra. Le povestesc. Despre Berlin, despre Praga, despre Istanbul, despre Budapesta, despre Cracovia. Le povestesc. Despre Paris. A, păi stați o clipă, stați așa! Stați pe loc și nu mișcați, că Parisul joacă într-o altă ligă; nu Parisul care este, ci Parisul ăla al meu (fetele au priceput imediat, că-s fete istețe, n-au tocit degeaba băncile școlilor). Mă gândesc de unde să încep, din ce loc anume, și aleg o cârciumă din Montparnasse (sau, ca să fiu corect, care era în Montparnasse, care obișnuia să fie în Montparnasse, că habar n-am dac-o mai fi), Utopia pe numele ei. Ce, Utopia nu e loc?

(Am vrut să le explic fetelor mica mea glumă, dar mi-au zis c-au înțeles, c-au făcut greaca la școală; m-am simțit umilit. Noi n-am făcut nicio greacă la școală, am făcut învățământ politic și practică agricolă. Da.)

Sunt la o masă lângă ușa de serviciu, beau bere; l-am ajutat pe Vahid cu căratul navetelor, mă lasă și pe mine să asist la cântare, doar să tac și să mă fac mic de tot, să nu mă observe careva (are nevoie de mine și la sfârșit, să le care înapoi în depozit, d-aia mă lasă). Mă uit la băiatul de la intrare, care încasează cei șase euro de căciulă, cât e taxa-n seara asta: tu intri, tu nu intri, tu da, tu nu și tot așa. Îl întreb a doua zi pe Vahid cum de-și permitea ăla să refuze atâta lume plătitoare, iar răspunsul lui este de ținut minte, că de-aia l-am și ținut: „Mai dă-i în pizda mă-sii de turiști” (traducere aproximativă), „oricum vin alții”.